sâmbătă, 5 ianuarie 2013

capătul meu de pat


De mult nu mai câştig ceva. Stau aici, la capătul meu de pat şi aspir praful din ce în ce mai gros al cărţilor, din ce în ce mai străine şi de neînţeles. Dincolo se aud paşi, dar nu mă interesează cine e şi încotro se duce. Drumurile stau acum închise în atlase, în hărţi rutiere şi în aplicaţii GPS pentru tablete. Mă mir că nici tristeţea nu prea mai încape pe aici. Pe cuvertura mea albă îmi trasez propriile lumi, propriile zâmbete. Nu am nevoie de nimic. Deşi mai am o lustră, şi un covoraş, şi o ghindă, şi o poză cu noi doi, şi un calendar de anul trecut, şi caietul ăsta în care scriu. Poate că am trecut deja în anul 1895 sau 1920 sau 1981... Nu vreau să mut nimic de la locul lui. 
Şşşşşş! Sâmburele din ghindă a început să-ncolţească. În curând, în jurul meu va creşte o pădure.