vineri, 6 ianuarie 2012

Zahăr


Mi-am amintit de tine cum prindeai fluturi albi în iarba de pe marginea drumului în timp ce bunicul culegea din şanţ sfecla căzută din remorcile care treceau toată vara, una după alta, spre fabrica de zahăr. Aveai o plasă făcută din ciorapul rupt al unei mătuşe. Avea o găleată ruginită în care aduna câteva sfecle pe care apoi le toca mărunt cu un toporaş şi le arunca la găini. Se auzea toc-toc-toc toporul pe fundul de lemn de pe prispa magaziei şi găinile dădeau fuga, înnebunite, alergând cu capul înainte şi cu aripile uşor ridicate ca şi cum ar fi vrut să-şi ia zborul. Dar găinile nu zboară niciodată. Nici dacă le arunci de sus de tot, din pod, nici dacă privesc porumbeii care vin să le ciugulească boabele de porumb din teică.
Bunicul se întorcea cu găleata plină cu sfeclă, dar fluturii nu se lăsau niciodată prinşi sau nu voiai să-i prinzi, ci mai degrabă preferai să-i urmăreşti, să le priveşti aripile delicate şi trompa subţire cu care cotrobăiau prin flori. Plasa ta din ciorap era mereu goală.
Fluturii şi albinele străvezii din florile de lucernă sau din trandafirii din gradină. Muştele de pe caisele căzute sub pom. Viespile plutind în ulucele cu apă. Ţânţarii de noapte. Păianjenul cu cruce pe marginea pânzei întinse la straşina casei. Broasca râioasă ţopăind în întuneric. De toate mi-am amintit ca fiind vara, ca fiind copilăria mea. Fiecare loc are o copilărie a lui aşa cum fiecare om are un loc al lui. Pe acela îl caută, pe acela ar vrea să-l păstreze neschimbat. Un loc care să rămână mereu în timpul copilăriei, un loc al copilului care i-a căutat fluturii şi i-a răscolit iarba.

Mi-am amintit de bunica strângând fructele, spălându-le, curăţându-le şi punându-le la foc cu zahăr. Iar zahărul îl avea de la un vecin care lucra la fabrică, unul Vlădeanu. Îl aducea în nişte săculeţi cilindrici legaţi în jurul taliei, direct pe piele, sub cămaşă. Îi dezlega de faţă cu noi, ridicându-şi cămaşa. Le desfăcea legătura de la gât şi deşerta zahărul în tas, ca să fie cântărit. Zahărul alb curgea ca o zăpadă caldă. Îmi venea să bag mâinile în el ca să-l cern printre degete, ca să-l păstrez în pumn şi să-l ronţăi apoi ca pe cel mai fin cofet.
Niciodată nu s-a gândit cineva că zahărul era de furat. Săculeţii erau cusuţi de bunicul la maşina sa Singer din 1889. Bunicul era croitor. Maşina o cumpărase la mâna a doua, în tinereţe. Nu se stricase niciodată. Aşteptam să facă 100 de ani. Şi maşina, şi bunicul. Maşina de cusut era cu 23 de ani mai în etate ca bunicul, aşa zice el.
Remorcile cu sfeclă se duceau spre fabrică, se duceau, dar nu se mai întorceau. Se auzeau toată ziua huruind pe stradă. Iar alimentarele erau mereu goale. Nu se găseşte nimic, aşa spunea bunicul când se întorcea de la piaţă.
Bunica făcea dulceaţă. Fructe avea în grădină: caise, vişine, gutui, prune. Zahărul îl cumpăra de la vecinul care lucra la fabrică. Altă cale nu era.
Dulceaţa era pentru musafiri, pentru întins pe pâine – gustarea de după-amiază a nepoţilor, pentru clătite şi ce rămânea, cea veche, era pentru ţuică. Musafirii veneau toată ziua, vecinii din jur sau oameni din cealaltă parte a oraşului. Strigau madam Barbu! Intrau în curte şi bunica – madam Barbu – le dădea dulceaţă şi apă rece de la fântână. Veneau să stea de vorbă, să spună ce se mai auzea prin oraş, cine s-a mai căsătorit, cine a mai căzut la pat, cine a mai murit, cine a mai fugit... Şşşş...! Madam Buzea, Ţăruşoaia, doamna Vasilache, Iezeanca, moş Pătrunjel, coana preoteasă, Sanda frizeriţa, Lucreţia, tanti Cati, nenea Zaharia, Tecuceanu cu bicicleta pe care o proptea de gard... Când unul, când altul. Dulceaţă era, apă în puţ de asemenea. Fluturii albi zburau în jurul nostru.

va urma

Un comentariu:

Rodica spunea...

se face oare dulceaţă din fluturi albi?