Paturile

Şase paturi în patru camere erau în casa bunicilor. Şi erau zile (şi nopţi), mai ales vara, în care şase nu erau de ajuns, dar şi zile (şi nopţi), mai ales iarna, când numai unul era ocupat. Iar acela era o dormeză mai mare pe care încăpeau bunica şi bunicul, unul la un capăt, şi altul la celălalt capăt, plus vreo douăzeci de perne de toate dimensiunile şi culorile. În patul acela a murit bunicul la 92 de ani. În patul acela a zăcut bunică-mea câţiva ani. De murit, a murit în alt pat, cu toate că ar fi preferat să moară şi ea tot acolo.

Copii fiind, eu şi verişoarele mele, ne tolăneam, ţopăiam şi ne zbenguiam în toate paturile din casă. Uneori dormeam câte două în pat, alteori câte trei. Eram mici şi aveam destul loc într-unul din paturile acelea mari. Cu toate că puteam dormi şi singure, dar era vacanţă şi vară şi aveam o grămadă de jocuri de jucat de nu ne mai săturam nici noaptea. Stăteam câte trei, patru în mijlocul patului şi jucam fazan, bunicul stă pe prispă, macao sau tabinet. Bunicul somnoros venea să ne stingă lumina şi să ne trimită la culcare. Şi întinse sub pătură încă mai povesteam şi ne chicoteam până târziu. Uneori adormeam cu lacrimi în ochi de râs de atâtea glume ce spuneam sau de plâns, de la nuiaua pe care o primeam fiecare peste picioare ca să ne potolim. Ştiau o grămadă de cântece şi de bancuri cu Bulă, verişoarele mele. Eram eu, Ana, Sanda şi Mara. Toate cam de aceeaşi vârstă. Eu eram cu puţin mai mare decât ele, dar ştiam mai puţine jocuri şi cântece. Nu aveam prieteni la bloc aşa cum aveau ele, de aceea eram absolut uimită că pot exista versuri precum „Coana Miţa Biciclista”, dar şi cântece mai triste precum

toamna când se scutură salcâmii
au plecat cazacii la război
şi-au lăsat buchete albe-n gară,
dragoste şi-ntoarcere-napoi

...cântec pe care l-am auzit de curând, în varianta sa originară, în filmul rusesc Zboară cocorii şi m-a uimit şi întristat ca şi atunci când eram copil şi-l cânta Sanda, în timp ce ne dădeam în leagăn – şi acela un fel de pat în care mai şi aţipeam uneori.

Şi pentru că niciodată în casa unui om gospodar, iar bunicul era un astfel de om, nu prisoseşte nimic, în magazia de cereale, în timp ce mă jucam de-a v-aţi ascunselea printre saci cu făină şi mălai, am mai descoperit un pat proptit de perete, în picioare, ca să ocupe mai puţin loc, dar şi ca să nu-şi facă şoarecii cuib în el. Părea un tobogan tapiţat. Şi era gata, gata să-l folosesc ca atare, dacă nu ar fi ţipat bunică-mea la mine şi nu mi-ar fi explicat că acela era „un pat de dat de pomană, după moartea mea sau a lui bunică-tu”. Oricum era prea abrupt ca să fie tobogan.

Aşa era bunică-mea – toată copilăria mea s-a pregătit de moarte. Şi-a comandat până şi coşciuge pentru ea şi bunicul. Era prin anii '80 şi nu apăruse moda occidentală a sicrielor lăcuite, cu mânere şi cu un crucifix pe capac, ci o căruţă a oprit la poartă şi a descărcat în bătătură două cutii simple, cu capace trapezoidale, din lemn alb, cam grosolan lucrate. Când să ridice capacul unuia dintre coşciuge, bunicul a descoperit... Dar nu am să scriu despre asta acum. E întâmplare amuzantă despre care voi scrie cu altă ocazie împreună cu alte câteva cel puţin la fel de haioase pe acelaşi subiect.

va urma