Aşteptarea

Bunicul a crezut că va muri în secolul 20, de aceea a pus un cioplitor să-i scrie pe crucea de la mormânt, sub numele lui – Petre Barbu, adică – 1912-19... Urmaşii lui trebuiau să plătească cioplitorul ca să completeze şi anul morţii. Bunicul a murit în 2004. Cioplitorul se numea Marin. Nu locuia în oraş, iar când trebuia să aştepte rata ca să se întoarcă în satul lui, trăgea la bunicul, nu la gară, şi-i povestea tot ce s-a mai întâmplat pe la ei. Casa bunicilor mei era aproape de gară de aceea era ca o sală de aşteptare pentru rudele şi cunoscuţii lor. Iar aceştia erau destui. Mereu în curte aştepta cineva rata sau trenul. Aşteptau şi câteva ceasuri aşa că bunica punea tacâmuri la masă şi pentru ei. Într-un fel toată lumea aştepta ceva pe băncuţa din faţa casei. Unii aşteptau să vină trenul, alţii aşteptau la probă – bunicul era croitor, unii aşteptau farfurioara cu dulceaţă şi sporovăiala de după, alţii să-i vândă lui nea Petrică – bunicul, zahărul sau peştele pescuit pe baltă. Eu aşteptam de multe ori să se întoarcă mama şi tata de la Bucureşti ori să vină verişoarele mele cu trenul de 10:30, ca să ne jucăm.

Bunicul nu aştepta niciodată nimic. Doar bunica mai zicea uneori că dacă e să moară unul dintre noi – ea sau bunicul – să avem cu ce-l îngropa aşa că se pregătea neîncetat pentru asta. Cred că şi pregătirile de moarte sunt un fel de aşteptare chiar dacă toată lumea ştie că moartea vine pe nepregătite şi oricum vine, nu e nicio şansă sau nenoroc – alegerea rămâne la latitudinea fiecăruia – să i se anulează cursa aşa cum se mai întâmpla uneori cu rata sau chiar cu trenul.

Poate că bunica devenise aşa de precaută şi pentru că zilnic, înainte de prânz, pe stradă noastră trecea spre cimitir un convoi cu câte un mort în sunetul tânguitor al clopotului de la biserică şi în urletul sfâşietor al claxonului de la camionul cu remorcă în care era cărat mortul. Atunci bunică mă trimitea să mă interesez la vecina Ţăruşoaia, care participa din oficiu la toate înmormântările, cine e mortul. Oricum venea ea şi singură după-amiază ca să povestească cine a mai fost la parastas şi ce s-a dat de mâncare, însă bunica era curioasă, voia să ştie din timp.

Rareori bunica ieşea în oraş ca să viziteze pe cineva sau ca să facă cumpărături, dar pentru moarte s-a dus. A cumpărat prosoape, a luat ace cu gămălie şi ace de siguranţă, panglică neagră pentru doliu şi pânză albă din care l-a pus pe bunicul să croiască şi să coasă cearşafuri şi feţe de pernă, a ales fulgii de la găinile pe care le tăia pentru supă şi a umplut perne, a dat comandă la o femeie de macate de lână de pus în remorcă, a căutat haine noi pentru ea şi bunicul şi le-a adunat pe toate într-o ladă mare de lemn, iar apoi a aruncat o mână de naftalină peste ele. Înainte de Paşte le aerisea în grădină, la soare, se uita dacă lipseşte sau dacă mai era nevoie de ceva şi împrospăta naftalina.

Lada de lemn i-a făcut-o tâmplarul care a adus şi cele două coşciuge în bătătură. Era prin anii ¢80 şi nu apăruse moda occidentală a sicrielor lăcuite, cu mânere şi cu un crucifix pe capac, ci o căruţă a oprit la poartă şi trei bărbaţi au descărcat două cutii simple, cu capace trapezoidale, din lemn alb, cam grosolan lucrate. Când să ridice capacul unuia, pentru a-i cerceta mai bine lucrătura, bunicul s-a îngălbenit la faţă, dar nu şi-a pierdut cumpătul. Lângă el, cei trei râdeau pe îmbufnate de gluma celui de-al patrulea tovarăş al lor – probabil chiar tâmplarul, dar asta nu am cum să ştiu – care stătea întins cu braţele pe piept, făcând pe mortul, în sicriul mirosind a lemn proaspăt şi răcoros.

Cele două coşciuge au ajuns în pod aşteptând-şi ziua de folosinţă. Până atunci, bunica punea leuşteanul şi menta la uscat pe capacele lor, pisicile îşi fătau puii la adăpostul încăpătoarelor scânduri din fundul cărora se  auzeau delicate chiţăituri sau erau cumplite sperietori pentru cei slabi de înger care mai urcau în pod după ceapa sau usturoiul agăţate de grindă şi dădeau cu ochii de ele. 

va urma