fragmente fără titlu

În graba coborârii din troleu, călcă drept într-o băltoacă în care sferele mici de ploaie se transformau în cercuri mari, concentrice. Nu mai deschise umbrela. Până la gura blocului nu mai era mult. Şi oricum rucsacul greu îi apăsa pe umăr, amorţindu-i mâna dreaptă până la cot şi schimbându-l pe umărul celălalt, mâna stângă. Îşi căută cheile în buzunar, împinse uşa zoită de mizerii incerte, urcă, luă liftul şi descuie uşa de la apartamentul acela în care stătea cu chirie împreună cu Adina. Nu se obişnuise încă cu mirosul lui. Mirosul ei nu-l cuprinsese încă. Nu mirosea a acasă. Era ceva străin şi vechi, erau viaţa şi timpul altcuiva. Despre proprietar nu ştia mare lucru. Poate că trăise o vreme acolo. Poate că luase apartamentul de nou, când se căsătorise, cu vreo douăzeci sau treizeci de ani înainte. Acolo era ascunsă toată istoria sa, rămasă în puţinele vestigii casnice din debara, din balcon şi din cele două camere. Dar din ele nu putea ghici mare lucru. Nu putea şti dacă existase o femeie acolo care a plecat sau a murit. Se gândea cu groază că ar fi murit cineva într-una din acele camere şi aşa triste, şi aşa morbide, mereu întunecate de copacii din grădină, care spre etajul doi se îndesesc cel mai tare. Un nuc, un tei, un plop. Nicunul dintre ei, însă, nu-i aminteau de acasă. Nici măcar nucul. Nici măcar teiul. Nu se putea lega de nimic din ce era acum în jurul ei, din ce alcătuia viaţă ei de studentă în Bucureşti. Eşti bucureşteancă, îi spunea tata, iar mama se îngrijea să nu-i lipsească nimic. Greutatea rucsacului însemna această grijă a ei: borcanele cu ciorbă, cu zacuscă, cu murături, cu dulceaţă. Borcane, zeci de borcane care se adunau goale, în debara, pentru următoarea umplere de la toamnă. Se pierdeau printre lucrurile proprietarului: nişte scule, un ceas vechi cu cuc, o lanternă mare, un manual de mecanică auto, apoi un ciocan de schintzel, o râşniţă, o maşină de tocat, o piuliţă, o strecurătoare, o răzătoare ruginită. Se mai folosea şi ea din când în când de ele. Dar înainte de a le folosi, le studia fiecare urmă care ar fi putut să-i spună ceva frumos sau să o îngreţoşeze. Le folosea cu urmele lor cu tot, cu viaţa celuilalt ciobită, pătată sau încrustată în ele. Poate că le lăsase special acolo ca să le întrebuinţeze ea pentru că lui nu-i mai erau de folos, pentru că îşi luase altele noi. Erau gunoaiele celuilalt, care îţi sunt utile atunci când stai undeva unde nu e la tine şi unde îţi va fi greu să faci să devină la tine mai ales atunci când vii cu mai nimic dintr-un loc în care aveai totul, inclusiv amintiri.

Desfăcu rucsacul îşi puse pe masa din bucătărie obişnuitele borcane învelite de mama în ziar. O caserolă cu ouă. Un chec. Îi mai dăduseră şi nişte bani, nu mulţi, pentru ce-o avea nevoie. Dădu drumul la radio şi o voce plăcută de femeie se auzi lângă ea vorbindu-i despre implanturi, despre inimă, despre cord deschis, despre cardiaci. O expertă..., spuse ea cu voce tare, puţin iritată, schimbând postul dintr-o rotaţie cu câteva grade a butonului negru care făcu să tacă experta şi o altă voce să ţipe un cântec la modă în acel an. Şi odată cu cântecul, starea îi se schimbă repede. A început să aranjeze iute „mâncarea de ţară”, asta era formula Adinei, în dulap, în frigider şi în debara, după care s-a dezbrăcat, şi-a pus bluza şi ciorapii în coşul de rufe pentru spălat, iar blugii pe un scaun din camera sa. S-a îmbrăcat în lucrurile de casă. La radio melodia se schimbase deja. Se văzu dansând în bucătărie, în timp ce aranja în dulap farfuriile uscate pe marginea chiuvetei, fredonând Take my Breath Away.

Adina s-a întors mai târziu. Era trecut de unsprezece. A intrat ca o pisică, aproape că nu a făcut zgomot, doar un zornăit scurt de chei, un ţăcănit de yală, iar uşa nici nu s-a mai auzit deschizându-se şi închizându-se. Simona citea. A stins veioza şi a început să pândească sunetele. Aproape că nu respira. Îşi concentra auzul la maxim. Putea fi altcineva, dar nu, o recunoscu pe Adina după mişcările fine pe care le făcea. Era fantomatică, mai ales când se întorcea noaptea şi ca să nu deranjeze umbla cu grijă. Doar obiectele pe care le atingea făceau zgomot: întrerupătorul, apa la baie, clanţa. Simona nu s-a ridicat din pat, ci a continuat să asculte şi să-şi imagineze mişcările Adinei prin casă. Ar fi putut să o întâmpine, să vorbească ceva, poate chiar să-i ţină companie la masă. Aşa ar fi scutit-o şi pe ea de efortul de a-şi controla propriile zgomote. Adina era probabil acum foarte concentrată la sunete, la propriile mişcări, probabil că o dureau muşchii de atâta încordare, probabil strângea din ochi când un zgomot i se părea tare. Simona se simţea obosită, nu avea chef să vadă pe nimeni, iar a vorbi cu cineva era un efort mult prea mare, ca şi cum ar fi fost sculată din pat şi ar fi fost obligată să urce un munte, aşa în pijama cum se afla, aşa în ploaie, cum era afară.

Dimineaţa o trezi maşina de gunoi. Trecea indiscret o dată la câteva zile cu huruituri, zdrăngănituri şi sforăituri. Adina se trezise şi ea, se fâţâia între baie şi bucătărie fără să-i mai pese dacă o deranja sau nu pe Simona. I-ar fi plăcut probabil să stea împreună să bea cafeaua şi să-şi povestească week-endul şi chiar să plece împreună la facultate. Simona însă rămase în pat continuând să asculte zgomotele de afară şi din casă: maşina de gunoi îndepărtându-se, Adina zdrăngănind vasele, apa de la baie susurând prin ţevi, uşa deschizându-se şi închizându-se, yala ţăcănind ca în ajun. Era într-o stare de somnolenţă, între visare şi trezire, ceva care o făcea să se simtă grea în patul acela străin în care numai cearşafurile erau ale ei şi aveau mirosul de acasă, de apret şi de săpun de trandafiri. Nu avea niciun chef să se ducă la cursul de la ora 8. Era peste puterile ei să se concentreze la literatura medievală franceză atât de dimineaţă. Toate personajele acelea bizare despre care i se povestea şi despre care mai auzise şi de prin filme, nu o atrăgeau cu nimic. Profesorul vorbea monoton şi încet. Cei câţiva studenţi care se încumetau să stea în amfiteatru, răspândiţi care mai prin faţă, care mai prin spate, arătau adormiţi şi distraţi. Parcă totul era în zadar, parcă omul acela în costum gri ar fi vorbit într-un borcan, nici el nu auzea probabil ce spunea. Odată s-a întâmplat chiar să încurce apostolii între ei. Oare se prinse cineva? Simona de atunci nu se mai putea trezi dimineaţa ca să meargă la curs. Nu mai putea. Se simţea un butuc greu, necioplit şi murind. Avea 19 ani. Şi simţea că murea. În casă era din nou linişte, dar nu mai putea dormi. S-ar fi dat jos din pat, să se spele şi să se ducă la bucătărie, dar se temea ca nu cumva să găsească ori în baie, ori în bucătărie, un monstru care să o înşface şi să o înghită cu totul. Era ceva de care îi era foarte groază, erau dispariţia, disiparea, inexistenţa, pustiul, urâtul din „a-i fi urât”, dar şi din „a ţine de urât”.

O usturau ochii şi îi simţea vâscoşi, de aceea a trebuit să se spele mai mult pe faţă, frecându-se bine cu săpun şi clătindu-se cu apă rece. Robinetul fâsâia iute, împroşcând picături de apă în jur, udându-i pijamaua pe poale şi ciorapii.

Pasta de dinţi ustură, săpunul ustură, apa în ochi ustură, apa în nas ustură, prosopul ustură. Toată igiena asta cu care m-am obişnuit de mică... Atunci plângeam, nu puteam suporta apa rece, nici pasta de dinţi, iar de săpun mi-era atât de groază, credeam că e otrăvit şi că mă va ucide dacă-mi intră-n gură aşa că ţineam buzele strânse. Şi acum, când mă spăl pe faţă, am buzele strânse şi-mi ţin respiraţia. Mama era blândă când mă ajuta să mă spăl şi să mă şterg cu prosopul. Bunica mă freca în ură. Ţipam, iar ea se răzbuna şi mai tare, mă trăgea de mâini, apăsa şervetul pe piele, parcă ar fi încercat să mă sufoce. Dar nu simţeam ură, credeam că aşa e ea, mai puternică, pentru că era mai bătrână, pentru că mai crescuse şi alţi copii: patru ai ei, un frate mai mic, trei nepoţi. Se săturase probabil de copii, de mofturile lor, de bâjbâielile lor, de neputinţa lor. Şi după ce creşteau o lăsau singură. Şi eu am lăsat-o singură. Acum e singură acolo, la ţară, în casa aceea care se macină încet, pe o stradă în care vecinii ceilalţi s-au mutat sau au murit. Ea e singură acolo, eu sunt singură aici. De fiecare dată când mă spăl pe faţă mă gândesc la ea şi când mă şterg, mă frec cu prosopul până mi se-nroşeşte pielea. Oare se mai gândeşte la mine? În ce moment al zile s-o gândi la mine? Ce-am însemnat pentru ea, dincolo de încă un copil de crescut?

Linişte. Linişte. Li niş te. Liiii niiiiş te!

Simonei îi e teamă să intre în bucătărie dimineaţa. De cum trece pe hol, muşchii i se contractă, pielea gâtului începe să ardă. Îşi ia inima în dinţi şi străbate în şosete holul lung pe care se înşiruie uşile dormitorului, sufrageriei şi bucătăriei, iar în capăt de tot uşa de la intrare care este mereu uşa de intrare şi niciodată uşa de ieşire. Îi era teamă că în bucătărie se ascundea un monstru, ceva între aligator şi păianjen, între şarpe şi şobolan, între viezure şi somn, între ninja şi broască, între gândac şi căpcăun, între câine şi caracatiţă, între liliac şi limax, între rechin şi paiaţă. Un monstru rece şi urât mirositor, care aşteaptă în tăcere să-o sfâşâie.

Cafeaua se fierbe. Ibricul e al ei, aragazul e al proprietarului. Domnul Fănică. Domnul Ciuntu. Domnul Fănică Ciuntu. Un anonim, „un om cumsecade” – cum spune tata – cu care se întâlneşte în faţa blocului, în prima miercuri din fiecare lună ca să-i dea banii de chirie. Şi atât. Nu vine niciodată să vadă ce face. Nu urcă. Nu o întreabă prea multe. Doar un „cum merge cu şcoala, e bine?” Fără să aştepte răspuns. Ia banii şi pleacă. Discret. Uşor jenat sau încurcat. Da, cumsecade...

Pentru a-i mai trece de urât, pentru a face mai prietenos spaţiul acela rece cu gresia decolorată şi ciobită şi pentru că şi acasă radioul stătea în bucătărie, aici, tot în bucătărie l-a aşezat. Asculta în timp ce-şi făcea cafeaua, în timp ce spăla vasele, în timp ce gătea. Muzica se auzea întruna şi ştirile din oră în oră şi reclamele din când în când. Din copilărie a ascultat la radio. Melodiile triste se dădeau când pleca mama la serviciu şi o lăsa cu bunica. Melodiile vesele erau când se duceau la mare, în concediu. Cotele apelor Dunării erau înainte de prânz. Atunci punea bunica de mămăligă. Atunci venea foamea, pe Dunăre, pe la Baziaş. Trecea prin Bechet şi prin mai multe locuri pe care le urmărea cu curiozitate şi cu sufletul la gură pronunţate rar, pentru că la un moment dat ajungea şi acolo, la Hârşova, unde bunica învârtea mămăliga în ceaun, iar apoi se ducea spre Galaţi, acasă, la ai ei.

Îşi bea cafeaua dintr-o cană cu trandafiri galbeni aşa cum se împărţeau vara la Moşi şi pe care o avea de la Ţăruşoaia, o vecină a bunicii, o bătrână uscăţivă care, rămasă văduva, s-a înconjurat de pisici şi, pentru a le da să mănânce, străbătea satul, din vecini în vecini, poate s-o căpătui cu ceva. Bunica o trimitea la ea cu clătite sau scovergi calde, iar ea le aducea buruieni de leac, greu de găsit. I-a dat cana pentru că îi plăcuse Simonei foarte mult şi Ţăruşoaia o plăcea pe ea foarte mult. Era copil, oamenilor le era mai uşor să fie generoşi cu ea. De atunci cana aceea era cana ei preferată. În ea îi punea bunica lapte dimineaţa, în ea îi turna mama ceaiul când era răcită, cu ea bea apă, din ea sorbea acum cafeaua fierbinte şi se gândea că acolo, în bucătăria aceea străină, singură şi nedumerită, era ca un animal ascuns în miezul unei păduri, neştiut de nimeni. Pentru ai ei, ea era la Bucureşti. Pentru colegii şi profesorii de la facultate, ea era absentă. Pentru oricine altcineva, ea nici măcar nu exista.

Toată această linişte, toată această singurătate şi toată această străinătate o paralizau. Stătea pe scaunul din bucătărie, în faţa cănii de cafea, în faţa radioului care ciripea şi bombănea, şi nu putea găsi niciun impuls care să o facă să se ridice de acolo şi să se ducă la cursuri sau în oraş ori să se apuce de citit. Deşi ar fi putut să facă cu uşurinţă orice, nu reuşea.

Acolo, departe de ai ei, ascunsă de toţi şi de toate, ca un suveran care ascultă din turnul castelului murmurul mulţimii. Acolo, ca într-o vizuină săpată în praf. Acolo, în miezul uitării de sine şi de lume, în miezul singurătăţii, în miezul abandonului. Acolo, într-o bucătărie sordidă şi străină dintr-un bloc vechi şi gri ascuns printre alte mii de blocuri gri. Acolo încerca să creadă că e liberă. „Ai toată viaţa înainte”, îi zicea bunica. Sunt tânără, am toată viaţa înainte, îşi repeta şi ea. Şi ce avea să facă cu toată această viaţă, cu tot acest înainte? Citea, învăţa, încerca să-şi facă prieteni, descoperea oraşul încet, încet, gătea, făcea piaţa, se maturiza. Şi îi era teamă. Aşa cum un atlet se teme că ar putea să nu prindă podiumul, aşa cum un chirurg se teme că ar putea tăia greşit, aşa cum o solistă se teme că ar putea să-şi piardă vocea, aşa se temea şi ea că ar putea rata. Şi-a propus să ia toate examenele, să ia bursă, să se remarce, să devină cineva... Dar ce? Poate că este încă devreme, la 19 ani, să te gândeşti la viaţa ta, la ce vrei să faci cu ea. Sau poate chiar atunci este momentul pentru că încă mai ai de ales. Ea a ales? Era facultatea aceea tot ce a sperat ea de la viaţă? Asta voia ea? Au ales mai mult ai ei pentru ea, ca de fiecare dată până atunci: hainele, mesele zilnice, liceul, copilăria, oraşul, chiria la domnul Ciuntu, facultatea... Cât i-a explicat mama ce destin frumos ar avea de va ieşi profă de franceză sau de română, cât va fi de respectată, cât va fi de iubită la ei în oraş sau chiar în Bucureşti, cât timp liber în vacanţe, of, Doamne, mama care toată viaţa ei a lucrat într-o fabrică mizerabilă de cămăşi, făcând zilnic naveta de la Galaţi la Brăila, urând contabilitatea şi de asta având parte mai abitir. Şi tata cu bonomia lui, aprobând-o mereu, visând împreună cu ea, dar mai ales plângând când a aflat că fata lui a intrat a doua la facultate. Simona F. Lazăr - 9, 89. Era şi el acolo prin F. de la Florin şi mai ales prin Lazăr, el care nu şi-a văzut niciodată numele primul pe listă, el care nu a apucat să facă decât liceul la seral, el care toată viaţa a lucrat la combinat, el care nu a citit Proust sau Melville sau Tolstoi, deşi le-a cumpărat, le-a cumpărat pentru copiii lui, dar nu a avut-o decât pe ea şi pentru ea a cumpărat şi plăcile cu poveşti, şi cărţile de colorat, şi toată colecţia BPT.

(probabil că va mai urma)