ce-a fost ori o să fie

Că tot a fost frumos afară şi nu mai ieşisem de ceva vreme la o plimbare prin oraş, azi m-am dus la Muzeul Pallady. Cum îmi place să iau muzeele la vizitat şi cum la cele mari nu prea mai sunt expoziţii noi, m-am reorientat spre muzeele mici. Muzeul Theodor Pallady s-a redeschis de curând, după o perioadă de reamenajare. Clădirea în care se află muzeul este cea mai veche din Bucureşti – datează, se pare, de pe la 1750/60 şi este cunoscută mai mult sub numele de casa Melik. Iacob Melik a fost un arhitect, unul dintre cei mai cunoscuţi proprietari ai casei, paşoptist şi armean. Locuinţa lui nici nu se află prea departe de Biserica Armenească: cum treci pe bulevardul Carol, nu o iei imediat pe strada Armenească, ci mai mergi puţin şi faci stânga pe strada Spătarului, iar până la numărul 22 nu mai e chiar atât de mult.
Clădirea arată bine şi nu-şi arată vârsta. Chiar lângă uşă, o placă de marmură semnalează că înăuntru se află colecţia Gheorghe şi Serafina Răut. Atunci ce are a face Theodor Pallady cu acest loc? Ei bine, se pare că Gheorghe Răut, împătimit colecţionar de artă, a fost prieten cu Pallady la Paris, ba l-a şi găzduit în locuinţa sa din Place Dauphine. În anii ’60, soţii Răut au donat statului român casa şi colecţia de artă care, pe lângă picturi şi desene semnate de Pallady, mai conţine şi tot felul de tablouri din secolele XVI - XIX (pictori de care nu am auzit precum Lubin Baugin, Edmond Aman Jean, Carolus Duran sau Jan van de Capelle), sculpturi antice, textile, mobile, vase de ceramică... în fine, obiecte cât se poate de exotice, desperecheate şi nepotrivite. Mă aşteptam să văd mai multe lucrări ale pictorului. MNAR-ul se laudă cu peste 800 de desene în această colecţie. Expuse nu sunt decât câteva. Aş fi scris că expuse nu sunt decât câteva zeci, dar nu vreau să vă închipuiţi că ar fi mai mult de douăzeci de desene şi vreo câteva picturi. Să zic vreo zece picturi, sper că nu am exagerat.
Despre Pallady nu am aflat de la muzeul care îi poartă numele mai multe decât ştiam. Îi cunoşteam stilul pentru că în liceu am făcut câteva lecţii de istorie a artei româneşti cu un profesor bătrân care avea vreo 3 facultăţi şi care ne aducea reproduceri smulse din albumele sale şi ne învăţa să recunoaştem care-i Pallady, care-i Ciucurencu, care-i Şirato, care-i Petraşcu... Despre viaţa acestor pictori nu ştiu mare lucru. Am fost surprinsă când am aflat din scurtele articole care sunt pe internet că Pallady făcea parte din familia Cantacuzino şi că a trăit o vreme la Paris unde a fost prieten cu Matisse. Dar mai multe amănunte despre pictor poate că numai cărţile bibliotecilor de specialitate mai cunosc.
De pe google, tastând Pallady, am aflat că în 2012 se va construi un mall de 100.000 metri pătraţi care se va numi Pallady Shopping Center şi care va fi cel mai mare centru comercial din România. Ce muzee învechite? Ce picturi prăfuite? Pallady nu mai vinde tablouri, Pallady doar vinde. Ştiu, nu e singurul caz în care cultura se transformă în ambalaj sau în hârtie de împachetat. Dar mi se pare mie sau devenim o capitală de molomani (sau mallomani)? Adică în week-end ne îmbrăcăm treningul alb şi ne mutăm la mall, iar restul nici nu mai contează.