neîntâmplări

Citind Planeta Bs. As., cronica lunară semnată de Alex. Leo Şerban exclusiv pentru LiterNet, am realizat deodată că în momentul în care nu voi mai fi în stare să spun o poveste, înseamnă că am renunţat, că m-am dat bătută sau că am abandonat.
Având o viaţă monotonă, comodă şi ordonată, cu trezirea la oră fixă, cu plecatul de acasă la oră fixă, cu îndeletnicirile zilnice repetitive şi banale, cu întorsul acasă la aceeaşi oră ca şi cu o zi în urmă, ca şi cu o lună în urmă, ca şi cu un an în urmă, întâlnind în autobuz sau în metrou aceiaşi oameni obosiţi care îmbătrânesc împreună cu mine de la an la an fără să ne cunoaştem, fără să ne vorbim, prefăcându-ne că nu ne-am văzut niciodată, cu greu mai pot să mai găsesc povestea în tot amalgamul acesta de neîntâmplări. Povestea sare din neobişnuit, din neaşteptat şi din neverosimil. Dar când totul pare atât de obişnuit, atât de previzibil şi atât de credibil, povestea se dizolvă încet, încet într-o realitate în care numai un rafinat o mai poate sesiza aşa cum un oenolog bun poate simţi gustul vinului şi poate spune anul în care a fost produs.
O povestea ar putea semăna cu o ştire mondenă dintr-un tabloid, dar e mult mai mult de atât. Oricât te-ar intriga, oricât ar fi de incredibilă, oricât te-ar şoca, ştirea aceea face şi ea parte din previzibilul cotidian, pe când povestea rămâne însoţindu-te peste tot. Povestea te învaţă să ţii ochii deschişi şi să vezi în întuneric. Acolo unde aparenţa te orbeşte, acolo unde obişnuitul te adoarme, povestea te ţine treaz.
Nu ştiu cum de am ajuns să scriu filozoficalele astea ieftine, iar comparaţia cu oenologul este de-a dreptul ridicolă. Vroiam altceva să scriu, de fapt. Vroiam să scriu despre teama de a nu mă mai putea să mă bucur de momente mici şi aparent neînsemnate prinsă în vârtejul zilnic, pe cât de repetitiv, pe atât de ameţitor. Momente simple, care se uită uşor, dar de la care începe povestea. O fată îngenunchind la liturghie cu fruntea până în pământ, cu basma pe cap şi fusta lungă, comme il faut, citind un sms de pe telefonul ţinut în palmele împreunate ca pentru o carte de rugăciuni. O femeie alintându-şi căţelul ca şi cum ar fi un copil serafic, pur şi plăpând: - Ce face îngeraşul lu’ mama? Gata, a făcut căcuţa? Da?!... Mergem acasă? Da? Să-l pupe mama pe el de băieţel cuminţel... Un bărbat în salopetă care se opreşte în faţa unui magazin şi stă sprijinit în coada mopului cu care ar fi trebuit să cureţe gresia şi priveşte visător o vânzătoare cum împachetează bluzele şi le aşează în raft.
Momentele altora de viaţă liniştită şi neînsemnată, clipe trecătoare, dureros de trecătoare care aparent nu lasă urme, dar care pe mine mă tulbură tocmai pentru că ştiu că nu vor mai fi niciodată. Şi pentru că nu va scrie nimeni despre ele, par că nici nu au fost niciodată. Vieţi care există, dar sunt inexistente. Oameni, sute de oameni care... Mă preocupă netrăirea acestor oameni, dar cred ca e vorba aici mai mult de o nelinişte legată de propria mea netrăire: nescriind despre ei, mişcându-mă printre ei, văzându-i sau ignorându-i.