la gâtul ei delicat strălucea un agat

Cândva am locuit pe o insulă în Grecia. Când m-am întors cu un autocar, după un drum obositor şi trist, Bucureştiul mi s-a părut un oraş de mucegai. A trecut ceva vreme de atunci. M-am obişnuit. Am cunoscut câţiva oameni între timp. Unii m-au învăţat ceremonia ceaiului. Alţii m-au învăţat semnificaţia mineralelor. Cu unii purtam aceleaşi haine, cu alţii ne ţineam de mână cu moartea. Cu unii am tăcut, cu alţii am minţit. Cu cineva am trecut o stradă, nu am făcut decât 17 paşi împreună, dar îmi amintesc că ne-am povestit întreagă viaţă de la un capăt la altul al asfaltului. Am trăit ca-n filme, am vorbit ca la teatru, am jucat pe ultima carte, am iubit ca-n romane, am plâns şi-n vis, am scris. Tot ce-am avut am strâns ca pe o impresionantă comoară. Şi tot ce am, e al nimănui. Vine din nou vara. Din autogara Rahova autocare grave vor pleca spre sud.