2000

De câte ori nu am auzit de sfârşitul lumii! În copilărie, de-abia aşteptam să sune mama, s-o întreb dacă e adevărat că vine sfârşitul lumii, pentru că mama le ştie pe toate, nu? Mă lăsa la ţară, la bunici, toată vacanţa de vară. Îmi telefona de la serviciu, mai spre după-amiază, când să plece. O femeie spune că în anul 2000 vine sfârşitul lumii. E adevărat, mamă? În anul 2000 nu voi avea nici 20 de ani. Cum să vină sfârşitul lumii acum când m-am născut şi eu. Vreau să împlinesc şi eu 20 de ani... şi plângeam, iar mama tăcea puţin apoi îmi zicea zâmbind că nimeni nu ştie când o să fie. Sfârşitul lumii a fost obsesia copilăriei mele. Auzisem despre asta de la nişte adventişti care veneau la bunicul, croitor de meserie, să-şi mai scurteze pantalonii sau să şi-i facă bufanţi că aşa era la modă. Am o nuntă la Făurei, poţi să-mi strimtezi, nea Petrică, perechea asta de pantaloni până vineri? Ăştia vorbeau mai mereu despre sfârşitul lumii şi despre Germania. Povesteau chestii înfricoşătoare despre anul 2000, iar eu îmi făcusem un calcul destul de complicat pentru mine care nu învăţasem bine să socotesc: 2000 minus 1981... 2000 minus 1980 fac 20 minus 1 de la 81 fac 19. De ce nu mă născusem şi eu în ’80, ca prietena mea, Raluca, să pot avea şi eu 20 de ani când va veni sfârşitul?
O altă obsesie a mea era melodia aceea pe care o auzeam mai mereu la radio şi pe care apoi o fredonam toată ziua prin curte: „Când ai douăzeci de ani, / Orice floare îşi zâmbeşte şi îţi cântă ştrengăreşte...” Nu-mi doream decât să mă fac mare, să am douăzeci de ani, să-mi crească păr la subraţ şi să merg în faţă, la maşină. Cum puteau să fie atât de nepăsători oamenii aceia care veneau cu pantalonii rulaţi într-o foaie de ziar ca să şi-i facă pe măsură ? Ei nu se temeau de sfârşitul lumii despre care tot îi povesteau bunicilor? Se-nsurau, plecau în Germania, îşi făceau haine noi din stofă, cu căptuşeală şi vatelină, furau zahăr de la fabrica din apropiere pe care îl ascundeau în săculeţi de pânză legaţi la mijloc ca o cingătoare, făceau naveta până la Slobozia, se duceau sâmbăta la biserica lor din ţigănie. Şi bunicul, lui nu-i era frică? Bunicului nu-i era frică de sfârşitul lumii. El era foarte bătrân. Era sigur că nu va apuca anul 2000, de aceea prin ’87 şi-a pregătit locul de veci la cimitir, şi-a luat chiar coşciuge pentru el şi pentru bunica pe care le-a pus în pod - unde zac şi acum - şi şi-a făcut cruce de marmură pe care a scris 1912 – 199... A murit în 2003. Deci a prins şi apocalipsa.
În anii aceia, mulţi credeau mai degrabă în sfârşitul lumii decât în căderea comunismului. Ceauşescu era aşa de bine înfipt în televizor încât nimeni nu mai spera că îl va mai putea extrage cineva de acolo. Mama îşi punea mari speranţe în Gorbaciov şi o admira foarte mult pe Raisa pentru că se îmbrăca cu gust, nu ca Ceauşeasca. Când a veni Revoluţia nimeni nu s-a gândit la asta ca la o extincţie universală, deşi îngerul morţii a planat vreo câteva zile deasupra noastră. Bunicul a continuat să-şi facă meseria, scăpând de grija că l-ar putea pârî cineva că munceşte în particular, iar nu pentru binele obştesc. Eu am devenit mai optimistă şi predicam tuturor celor speriaţi de anul 2000, noua mea convingere: „nu ştie nimeni când va veni, am citit eu în Biblie” şi luam cartea neagră şi groasă pe care o primisem tot de la un adventist şi le citeam la întâmplare din ea până se plictiseau.