La Mogoşoaia

Te plictiseşti într-o duminică şi ai senzaţia că iarna nu se mai termină aşa că îţi iei motocicleta şi te repezi până la Mogoşoaia. Sau iei un maxi taxi de la capătul lui 300, din Piaţa Chibrit, şi tot aşa, te târăşti până la palat într-un miros combinaţie de 3 elemente (porcin, sudoripar şi BLV Pour Homme) la preţul de 3 lei.



De cum intri în curtea palatului, eşti liber să mergi pe oriunde, să deschizi orice uşă lăsată neîncuiată, să descoperi, să te pierzi, să visezi. Nu e cine să te îndrume. Nu e cine să păzească. Doi căţeluşi se hârjonesc prin tufele de cimişir din grădina amenajată à la française. Motociclistul le face poze. Apoi te reîntâlneşti cu el pe malul lacului veştejit pe care plutesc peturi, dincolo de care se neorânduiesc vile viu colorate. Aici frontonul impozant în stil brâncovenesc, dincolo geamuri fumurii şi un stil minimalist. Pozez leii de piatră de mărimea şi arătarea unui câine lup. Ocolesc palatul. Cobor o scară cu sfiala unui gest nepermis şi ajung într-o pivniţă în care stau la păstrare câteva fresce şi statui. Ştiu ce sunt frescele acelea. Auzisem vorbindu-se de multe ori despre cum au fost salvate cu puţin înainte de demolarea Mănăstirii Văcăreşti. Unele sunt aşezate invers: un Iisus răstignit cu capul în jos alături de tâlharul cel milostiv. Şi tot acolo văd şi macheta fostei mănăstiri, dar tot nu-mi pot face o idee despre ce înseamnă a deconstrui în postmodernitate atâta timp cât nu îmi pot imagina construirea sacrificială din vremea Meşterului Manole.



Urc. Mai deschid o uşă. Cu doar 4 lei poţi vizita muzeul. Ţi se dă o pereche de meşi pe care să îi târşâi pe mozaicul aurit sau cu care să vii în nas pe scările de marmură lucie, dacă eşti cumva atent la tablourile de pe pereţi şi nu la trepte. Am rămas puţin dezamăgită de "oferta muzeală": nimic din ce a fost pe vremea Brâncoveanului nu s-a mai păstrat şi cred că nici de la Martha Bibescu nu a rămas ceva. Poţi vedea, în schimb, obiecte eclectice din colecţia regizorului Dan Nasta, printre care am descoperit cu bucurie două litografii de Dürer. În rest mi-au plăcut câteva scoarţe, câteva icoane, o oglindă, o uşă împărătească, o scară secretă. Încăperi austere şi triste ca de sanatoriu. Aici nu a intrat motociclistul. Se dusese probabil să se plimbe prin păduricea rară din apropiere. Eu am urcat şi am coborât tot ce era permis. Am făcut poze din foişor, m-am plimbat pe lângă sere, am băut un suc la un restaurant pe care l-am descoperit tot închizând şi deschizând uşi.



Se-nsera când l-am întâlnit din nou. Nu, nu era motociclistul. Era altcineva. Fusesem cu tata acolo, în Piaţa Scânteii, ca să vedem cum se chinuiau unii să îl dea jos de pe soclu. Mă ţinea în cârcă. Şi eu eram o statuie, şi eu aveam un soclu de la înălţimea căruia puteam să văd mulţimea de curioşi care se adunaseră ca şi noi. Dintre toţi îl recunoscusem pe Caramitru de la televizor şi mă miram că-l văd acolo pe viu, printre atâţia oameni. Unii îi strângeau mâna. Toţi comentau şi se agitau fără să înţeleg de ce, arătând înspre statuia care fusese smulsă de o macara. Mai întâi s-a desprins un picior, apoi celălalt. Cine era domnul acela din tablă care plutea deasupra noastră? Era prima oară, după Revoluţie, când tata m-a scos în oraş. Se mai calmaseră lucrurile şi mă dusese acolo ca să marcăm o zi istorică, încă una dintr-un şir de evenimente importante care au fost şi care au mai urmat. Era 5 martie 1990. Dar asta ştiu acum, după ce am căutat pe internet. Ce s-a întâmplat cu statuia lui Lenin, nu am aflat decât peste 19 ani, când am descoperit-o din întâmplare pe un izlaz. Zăcea ruginită. Întoarsă. Uitată. O altă deconstrucţie a unui mit. Credeam că a fost topită încă de pe atunci. Dar nu, mulţimea nu fusese atât de furioasă. L-au pedepsit altfel: l-au abandonat cu nasul în ţărână pe pământurile Mogoşoaiei. L-am fotografiat, l-am privit de aproape, l-am atins, ca şi cum aş fi avut ocazia fantastică de a mă întoarce în timp şi de a retrăi ceea ce o amintire nu te poate lăsa să trăieşti. A retrăi. Deşi e atât de multă repetitivitate în viaţa noastră, nu putem retrăi aproape nimic. Dar sunt duminici când vrând să scapi de monotonie, iei o maşină jalnică şi te opreşti faţă în faţă cu copilăria. O iei de mână şi îi zici: „Hai să-ţi arăt...”