de data asta

Se întâmplase într-o toamnă. Nu prea ştiam eu ce voi face în viaţă, nici de ce ajunsesem în ziua aia să înţeleg atât de bine ce e cu anuităţile şi scontarea, nici de ce, într-o curte, un om îşi legase câinele de o cruce de mormânt. Mă lăsam dusă de autobuz acasă unde mă aştepta o porţie de tocană de cartofi şi încă un episod din "Omul cu o mie de feţe". Întotdeauna mi-au plăcut filmele despre genii şi întotdeauna mi-am dorit să fiu un geniu în orice domeniu ar fi, chiar şi în astrologie mai ales că despre vărsător se spune că îi plac domeniile oculte influenţat fiind de planeta Uranus şi că are idei de cele mai multe ori revoluţionare. Pe atunci nu citeam în autobuz. Mă uitam pe geam şi gândeam chestii. În general, compuneam fraze pe un anumit subiect. În acea vreme cred că mă preocupau miturile orfice şi orice eveniment mărunt sau persoană din 168 putea intra în poveste fără să bănuiască. Seara scriam. De cele mai multe ori nu-mi mai ieşea ceva frumos şi nici măcar interesant. Autobuzul mă inspira. Mă mai inspiră şi acum, dar îmi este ruşine să scot caietul din geantă şi să scriu. În ultimul timp citesc. Gândurile altora îmi ocupă mintea. Nu mai privesc oamenii, nu mă mai interesează la fel de mult. Am obosit. Chiar azi am aruncat într-o discuţie, pe fugă, cu un coleg, o frază cum că uneori simt că urc în autobuz tânără şi cobor bătrână, iar el, galantul, mi-a urat să se întâmple invers: să urc bătrână şi să cobor tânără. Oare cum ar fi să vezi cum babele acelea neputincioase şi zdrenţuite, care abia cară la sacoşa cu pâine şi fasole, se dau jos la staţia dorită, tinere şi rumeioare?
În acea zi nu ploua. Era doar toamnă cu obişnuitele oferte pentru copii şi sentimentali: frunze uscate, nori cenuşii, posibil vânt. Nimeni nu părea să le observe. Eu, pe atunci, încă mai contemplam culorile tari, primare, ale oraşului la început de noiembrie. Mă întorceam de la facultate. Luasem 168 din piaţa Romană. Traseul lui e neschimbat de ani de zile, i s-au mai adăugat doar două staţii în plus. În curtea aceea poarta era meresu deschisă. Spălătorie auto. Nişte băieţi, doar pe tricouri şi pantaloni scurţi şamponau şi clăteau automobile pe bandă. Acum, în acea curte e curăţătorie manuală de covoare. Pe acelaşi beton, acelaşi şampon, spală mochete. În acea zi, şi numai în acea zi, în curte nu era nimeni, doar un câine legat de o cruce de piatră, din aia scundă care se pune la capăt de mormânt, mai ales prin cimitirele din sud. Am păstrat imaginea asta pentru ceee ce voiam să scriu despre Orfeu: conexiune uşor de realizat între Cerber şi căţel. Nu făcusem nici jumătate din drum, eram pe la Municipal, da, la Municipal s-a urcat un bătrân şi s-a aşezat pe scaunul de lângă mine şi a început să trăncănească. Eram prea timida ca să intru în vorbă cu el. Dar curiozitatea a invins şi până la urmă am plecat urechea la ce spunea. Sunt unii bătrâni care se simt singuri şi pentru că nu au cu cine vorbi se duc în parc, la piaţă sau se suie în primul autobuz şi punând ochii pe un necunoscut cu aspect uşor naiv sau bonom, se apucă să povestească de la Adam şi Eva, trecând prin războie mai mult sau mai puţin închipuite, prin întâmplări scandaloase - asta dacă ai noroc - sau prin evenimente banale ale existenţei oricărui om, ţopăind din an în an, sărind veacuri, încurcând decenii şi zăpăcindu-te de cap până reuşeşti să scapi de el. Foarte rar, şi asta mai ales în cărţi (am citit la Eliade ceva de genul ăsta) se întâmplă să urce în tramvai chiar Sfântul Petru sau Sfânta Vineri şi să-ţi ceară un bilet sau un bănuţ sau pur şi simplu să stea lângă tine şi apoi să coboare la prima împreună cu altcineva pe care să-l roage ceva. Iar dacă se găsesc oameni milostivi, aceştia vor fi răsplătiţi şi împreună cu ei toată omenirea. Poate că o să credeţi că sunt basme cu turbinci... Bătrânul acela era un om normal, nici Sfântul Petru, nici Hefaistos sau alt zeu. După ce s-a interesat unde sunt studentă şi ce limbi străine ştiu, după ce mi-a zis că are şi el o fată în Franţa şi nu mai ştiu ce despre nepoţi, a coborât. Aşa cred că ar fi făcut şi bunică-miu dacă ar fi trăit în Bucureşti: ar fi vorbit cu persoana cea mai aproape de el din autobuz până ajungea la staţia sa. Ca în tren. E posibil oare ca oamenii să fi fost mult mai locvace nu cu mult timp înainte ? Oare acum intrăm în vorbă cu necunoscuţi mai deloc sau cu circumspecţie, doar pentru a întreba la a câta staţie trebuie să cobori pentru spital sau pentru metrou? Recunosc că sunt oameni cu care aş vorbi în drum spre casă, că sunt persoane care îmi stârnesc curiozitatea şi pe care le-aş întreba ceva sau care mi-ar plăcea să-mi spună ceva despre ei. Dar aş părea o caraghioasă dacă aş face-o. Bătrâneţea are scuzele ei: singurătatea, decrepitudinea... Tinereţea îşi păstrează o oareşce perversitate.

(poate că)va urma