asta vine în continuare

Tinereţea are memorie. Poate de aceea e atât de dureroasă uneori şi răzbunătoare. Tinereţea are memorie şi îndârjire: ai de ce lupta, ai destule iluzii şi suficient timp. Dar asta scriu acum, când nu prea am ce zice. Nu mă tem că-mi va ieşi un text prost la final. Mă simt mai liberă ca oricând. Chiar dacă, închisă într-un apartament de două camere, scutită de chirii, de cheltuieli de benzină sau de mâncare, aş putea crede că am traiul decent pe care mulţi şi l-ar dori, că am toate condiţiile de care aş avea nevoie pentru a scrie. Nu cred în asta: scrii sau nu scrii. Ce e în jur nu prea contează sau nu contează într-atât încât să-ţi dea o justificare a faptului că eşti un scriitor fără cărţi. Un scriitor genial care nu a scris niciodată nimic.
Cartea despre Orfeu am scris-o şi rescris-o de nenumărate ori în cap. Ceea ce citesc acum, din documentele salvate de-a lungul anilor, mă îngrozeşte şi mă face să-mi fie ruşine de mine. Cât curaj pot avea ca să-mi inving ruşinea, să nu iau seama că roşesc atunci când roşesc, să nu mă fâstâcesc când mi se spune că am roşit sau când văd în ochii celuilalt că a văzut că am roşit! Sunt puţini oameni îndeajuns de sinceri sau de liberi încât să te facă să înţelegi cât eşti de caraghios în aceste momente când te lupţi cu tine ca şi cu un inamic care te atacă de pe cele două flancuri. Nu mă încumet să citesc textele alea până la capăt. E suficient să nu-mi placă câteva cuvinte pentru a închide cu greaţă orpheotelestes.doc.
"De-a lungul anilor" e foarte vag. Câţi ani încap în această formulare? E o sintagmă pe care am învăţat să o citim ca atare, poate chiar să trecem peste ea. Însă cred că păstrează în ea destul dramatism, mister şi teamă încât să ne stârnească melancolii. Pentru mine, "de-a lungul anilor" ar fi cam 7. Nu-i chiar aşa de mult, nici măcar un deceniu. Dar un deceniu nu e cuvântul potrivit. Nu e vorba de istorie. E un timp al învăţării, uneori al învăţăturii de minte şi al căutării. Textele acelea mai vechi pe care le citesc acum, evident cu alţi ochi - nu neapărat mai buni, miopia s-a accentuat între timp - nu ar trebui să aibă efectul ăsta întristător-sălciu asupra mea. Şi totuşi, îmi pare rău că am pierdut atâta vreme fără să-mi fi ieşit nimic bun, nimic de la care să pornesc. Nici acum nu sunt sigură că am pornit, că asta e, deci cu toată viteza înainte! Vorbe fără susţinere.
Pe lângă tot ce am în calculator, mai sunt câteva caiete, dar îmi este groază să mă apuc să le citesc. Mi-e frică de monştri, de cuvintele care am fost, de zilele despre care am scris şi pe care cred că ar fi mai bine să le las uitate.
Nu m-am apucat de o autobiografie sau de un roman autobiografic, dar am obsesia propriului chip aşa cum au avut-o mai ales pictorii încercând de atâtea şi atâtea ori să-şi coloreze suferinţele. Nu ştiu acum dacă voi scrie despre mine neputând scrie despre alţii şi ajungând totuşi să scriu despre ei sau voi scrie despre alţii, dar de fapt aceştia toţi vor fi doar reflecţia mea în oglinzi paralele. Astea sunt probabil teorii care se mai spun pe la cursurile de literatură. Ceea ce urmează nu e întuneric, e o lumină în vid. Mă dor ochii, mi-e greu să privesc, încă îmi mai feresc privirea, încă nu am îndrăzneală să văd.