sfârşit de sâmbătă în Bucureşti

Program încărcat ieri seară : aveam să onorez o invitaţie la petrecerea „burlăciţelor” şi să prind şi „Zilele Bucureştiului”, că doar nu putea lipsi pişcotarul de la un atât de eveniment important pentru oraşul lui. Oraşul nostru implineşte venerabila vârstă de 549 de ani şi încă se ţine bine, ba ne ţine şi pe noi binişor.
Faza cu petrecerea burlăciţelor este foarte amuzantă în felul ei. Se căsătoreşte o prietenă acum în octombrie şi-mi trimite un mail foarte simpatic cum că Mi-a venit si mie rindul... sa ma marit...deci sa petrec ca o burlacita inainte de nunta, drept consecinta va invit la petrecerea mea de burlacite. Ce înseamnă asta ? Înseamnă să ne adunăm şi să petrecem până la ziuă. Cu stripperi ca-n filme? Nu. Mai boem, cu ceai, prăjiturele şi filme siropoase. M-am întrebat toată săptămâna : să mă duuuuc ?... să nu mă duuuuc ?... Mă, mă duc, da’nu stau mult ! Asta e o soluţie de compromis. Onorezi invitaţia, dar o tuleşti repede invocând o scuză oarecare, credibilă totuşi, ca să nu se supere omu’. Nu am vrut să stau toată noaptea pentru că nu e genul meu de întâlnire. Ce să fac eu acolo ? Eu nu sunt burlăciţă. Cum nu eşti ? mă întreabă un prieten. Ce înseamnă burlăciţă ? Păi, burlăciţa e... soţia burlacului, zic. Şi râdem pentru că ştim amândoi că nu mă încadrez. Petrecerea asta e de un misoginism insuportabil. Pentru că „burlacii” vor să petreacă siguri în club, să bea până la ziuă şi să saliveze la picioarele dansatoarelor, femeile trebuie să-şi găsească o preocupare până dimineaţa, să facă un fel de şezătoare. Doar ele nu-or să doarmă, iar ei să-şi facă de cap prin oraş ! E prietena mea din copilărie, ne ştim de fix 21 de ani, cum să-i zic că nu vin. Mi se pare că am fost totuşi ipocrită. Mai bine îi spuneam că nu vin. Şi m-am dus, pe la 8. Credeam că voi fi prima. Dar se strânsese deja lume. Am nimerit tocmai când plecau burlacii aşa că am asistat la sărutul de rămas bun dat pe fugă, cu un picior îndreptat deja spre uşă, adică spre evadare. Apoi a început petrecerea: cafea, vorbe, verighetele, supersitiţii de gravidă, biscuiţi, o reţetă de vinete coapte... Eu am ronţăit câteva fursecuri între timp, am încercat să zic ceva, nu mi-a ieşi decât „păi, da...” şi la 9 am plecat invocând până la urmă adevărul chiar dacă aş fi putut fi bârfită după ce se închidea uşa în spatele meu. La 9:30 ne întâlneam mai mulţi, la Kogălniceanu, ca să mergem la concertul Bryan Adams.



La Kogălniceanu s-a golit autobuzul. Nu te vedeai om cu om. Era puhoi de tineri. Cu alţii ne întâlneam la Parc Izvor, unde erau oameni şi mai mulţi. Ce reper să dai ? Suntem lângă reclama de la Vodafone, noi şi alţi o mie. Suntem la semafor. Care din cele patru? Hai să ne vedem la rotiserie. Care e rotiseria? Până la urmă ne-am găsit. Ne-a luat juma de oră. După 10 minute ne-am pierdut în mulţime. Am rămas cu Dana şi cu Andreea pe iarba uscată din parc, într-un loc mai ferit. În depărtare se auzea ca la radio vocea lui Bryan, acoperită de zgomotul unui elicopter care plana chiar deaspura capetelor noastre. Clădirea Parlamentului luminată la refuz, vânzători de bastoane fosforescente, aglomerări de grupuri de adolescenţi, cărucioare cu bebeluşi, căţei rătăciţi. Te puteai pierde uşor: voi nu sunteţi din grupul meu, a replicat un băiat care s-a trezit singur, ceilalţi cine ştie pe unde rămânând. Mi s-a părut că oamenii erau mult mai relaxaţi şi mai amabili decât în timpul săptămânii. Deşi era greu să te deplasezi în mulţime, nu am fost bruscată sau înghioldită.
Aş fi vrut să mergem la Universitate să vedem proiecţiile pe clădire, dar nu am ajuns decât până la McDonald’s unde era şi acolo plin, dar ne-am găsit totuşi un loc să stam şi să mâncăm îngheţată. Probabil că era miezul nopţii când ne-am întors pe jos, înspre Eroilor pentru că începuseră să bubuie artificiile. Ba le-am şi văzut când am ajuns la intersecţia de la Operă şi până în staţia de autobuz încă se mai zăreau licărind printre copaci.