de-acasă

Oraşul fiind sub ocupaţie, iar eu fiind consemnată să nu mă duc la serviciu pentru că la şosea se anunţă bătaie cu flori şi steguleţe nato, am decis ca azi să stau în casă şi să pierd timpul. Cică toată noaptea au huruit avioanele deasupra Bucureştiului, de n-au putu oamenii să doarmă. Nu am auzit nimic. Dorm cu nesimţire, poţi să filmezi Războiul de independenţă sau Star Trek sub balconul meu, că nu mă trezesc. Azi am fost tentată să ies din casă de mai multe ori: ba că vreau să mă duc să-mi fac ochelari, ba să mă duc la film, ba să-mi vizitez o prietenă pe care nu am mai văzut-o din august... Nu am stare, dar sunt foarte obosită şi asta se manifestă prin carenţe de concentrare: când sunt energică şi pe fază, când mi se rupe firul deodată şi intru în lumea mea. Stau în mijlocul patului şi ascult cu mintea golită mecanica de plastic a limbilor de ceas. În ce zi sunt? În camera mea parcă ar fi octombrie, anii 90 după hainele pe care le port, dar la fel de bine poate fi săptămâna trecută, când mă apucasem să citesc o carte pe care doar ce-o primisem şi care acum e închisă lângă mine, indiferentă şi atemporală. Sau poate că e iulie 1969, iar la televizorul din sufragerie se transmite un eveniment foarte important care pe mine mă lasă rece pentru că sunt prea mulţi cei care mişună şi vorbesc în jurul lui. E posibil să fie orice zi din orice an al lumii. În patul meu sunt în afara universului, sunt într-un interior care-mi permite să-mi închipui orice. Acum e doar ora 3, într-o după-amiază pe care probabil că am mai trăit-o cândva sau poate că au trăit-o alţii, iar eu scriu despre ea din amintire sau din povestire. Cea mai mare parte a ei e făcută din uitare sau din nebăgare de seamă.