hainele împăratului

era odată un împărat care avea un fiu. şi când acesta împlini vârsta aşa zisă a maturităţii, împăratul dădu poruncă să i se facă fiului său un rând de haine din mătase albă, adusă din îndepărtata Japonie şi să fie cusute cu fir de aur, iar în picioare să i se pună papuci cu fireturi tot de aur. şi după ce acestea fură gata, chemându-l la el, îi spuse:

- fiule, a venit vremea să fii tu împărat în locul meu. dar înainte de asta, du-te şi umblă prin împărăţie şi arată-te noroadelor, iar după un an, întoarce-te. dar ai grijă, să vii tot aşa de mândru îmbrăcat cum eşti acum, căci altfel nimeni din cetate nu te va cunoaşte şi nu-ţi va deschide.

şi zicând acestea, împăratul îi dădu bani de aur ca să-i ajungă la drum şi îşi luă rămas bun lăcrămând.
cum ieşi pe poarta cetăţii, fiul împăratului luă calea cea mai bătută şi merse şi merse, minunându-se de holdele întinse, de grădinile îmbelşugate, de oraşele cu mulţime de oameni care se dădeau în lături şi făceau plecăciuni când trecea el aşa tânăr şi frumos înveşmântat. şi dacă flămânzea, se găsea cine să-i dea de mâncare, şi dacă înseta, avea cine să-i dea să bea. şi mâncă numai bucate alese. şi stătu la masă numai cu căpetenii şi negustori bogaţi: unii îi oferiră trăsurile lor ca să nu se obosească mergând pe jos, alţii îl îmbiară cu femei frumoase, iar alţii cu vorbe mieroase. şi trecu aşa un timp, iar fiul împăratului întâlni mulţi oameni, văzu multe locuri şi se minună şi mai mult de viaţa supuşilor săi. nici nu bănia că stăpâneşte o aşa împărăţie bogată şi cu oameni aşa de generoşi. dar cum trecea timpul, şi hainele sale începură a se îngălbeni şi a se prăfui, iar papucii a se rupe, nici oamenii nu se mai plecau în faţa lui, nici nu se mai înghesuiau să-l găzduiască, aşa că începu să cheltuie din banii daţi de tatăl său. şi banii aceia îi ajunseră pentru un timp ca să-şi ia de-ale gurii şi ca să se odihnească la han, după care sărăci. şi la un moment dat era atât de sărac că, obosit fiind, nici nu-i mai păsa dacă doarme în praf, în paie sau un puf. adormea de multe ori nemâncat, la mila trecătorilor care îi mai aruncau un codru de pâine sau un măr. dar nu se opri, mergea şi mergea prin lume, urca munţi şi cobora văi, iar norodul de cele mai multe ori îl batjocorea, îl ocolea de departe, unii îi spuneau leneş, alţii bolnav, alţii nebun, ba unii chiar îl scuipară şi aruncară cu noroi după el. copiii prin sate îl îmbrânceau sau îl trăgeau de haine strigând în urma lui: luminate împărate, cu hainele sfâşiate. şi acesta începu a se mira: cum de în împărăţia sa pot fi oamenii atât de hapsâni şi nemilostivi. dar nu se lăsă, şi mergea şi mergea poate, poate se va îndura cineva de el şi-l va spăla, şi-i va da haine curate, şi mâncare, şi-un loc de odihnă. nici nu se împlini anul şi nici haine bogate nu avea ca să se poată întoarce la tatăl său de care i se făcu dor. îi era ruşine că îşi cheltuise banii fără cap, că din toţi nu-i mai rămăsese decât o monedă de aur care să-i amintească de tatăl lui şi pe care nu-o schimba nici în ruptul capului, nici măcar atunci când se îmbolnăvi de foame şi de mizerie, de ajunse să zacă în drum, bărbăs, zdrenţăros, murdar şi fără vârstă. aşa îl găsi un flăcău ce trecea pe cale venind din oraş, de la târg. şi-l luă la el în căruţă, mai mult mort decât viu şi-l duse acasă, la stăpânul său, cel mai iscusit croitor din împărăţie. şi-l îngrijiră, el şi fata croitorului, şi-l înzdrăveniră, şi-l rugară să rămână calfă la casa croitorului şi acceptă. aşa îşi începu ucenicia învăţând să măsoare, să taie pânza cu pricepere, să coasă, să potrivească, să facă haine. îi plăcea acolo pentru că avea mâncare la vreme, un pat unde să doarmă şi oameni cu care să vorbească. îşi făcu prieteni pe flăcău şi pe fata croitorului pe care începu s-o iubească încă de când îl îngrijea. nimeni nu ştia că este fiu de împărat. din vechile lui haine nu se mai cunoştea cine ştie ce lucrătură aleasă şi oricum le schimbă cu altele, din cele care purtau mai toţi oamenii în sat. trecu de mult un an şi nici nu mai nădăjduia că se va întoarce vreodată la tatăl său. şi cu timpul, ucenicul deveni foarte priceput în meseria sa, iar croitorul se mândrea cu el şi de drag îi dădu fata de soţie şi îl făcu meşter pentru ca el însuşi să înveţe ucenici. dar croitoraşul nostru descoperi într-o zi moneda de aur pe care o păstrase şi de care cam uitase şi privind-o îşi aduse aminte de vorbele tatăl său, la plecare. stătu pe gânduri ce stătu şi îi spuse nevestei sale toată povestea lui, asta de-o ascultaţi şi voi acum. iar femeia, crezând fiecare cuvânt şi minunându-se îi zise că va ţese ea pânză de mătase, din care el să-şi facă haine şi să le coasă cu fir de aur topit din moneda pe care o păstra. şi aşa făcură: femeia ţesu pânza care se dovedi mult mai albă şi mai strălucitoare decât cea adusă de departe pentru împărat, pentru că era făcută cu dragoste şi încredere, iar bărbatul ei croi şi cusu haine mult mai frumoase decât cele primite de la tatăl său. iar papucii îi făcu prietenul său, care am uitat să vă spun, mare brodeală!, că se pricepea şi la aşa ceva. şi astfel înveşmântat, fiul împăratului porni cu trăsura spre cetate, iar la porţile cetăţii se dădu jos şi bătând, i se deschise şi fu primit cu mare alai, iar împăratul aflând, se bucură foarte, pentru că tare mult se mai necăjise neştiind nimic de fiul său atâta amar de vreme, deoarece trecuseră vreo doi-trei ani de la despărţirea lor. aici se încheie povestea. vă închipuiţi că fiul împăratului a ajuns împărat, iar femeia sa, împărăteasă şi au avut mulţi copii şi au domnit fericiţi până la urmă.