trandafirul

nu m-a aştepat nimeni niciodată cu un trandafir roşu. până azi. că a fost 8 martie, că am mers la teatru şi coincidenţă, la o piesă care se numeşte Privigheoarea şi trandafirul. am luat bilete la nimereală şi cu o uşoară disperare, cam ridicolă la urma urmei luând în considerare faptul că am trecut peste rândul fluvial de la casă fără să-mi dau seama şi fără să aud protestele celor care înjurau marinăreşte din spate. după ce am achitat două bilete neştiind pe moment cine va sta lângă mine pe scaunul 7 rândul 4, am realizat că pe mine mă înjurau de fapt. mi-am cerut scuze şi am plecat ruşinată şi mirată. abia ieri l-am invitat pe tipul (numit în continuare C) cu care săptămâna trecută am fost la Juno în mol şi a plătit cât pentru 5 filme la Studio. îmi propusesem să merg cu altcineva, dar nu e pentru cine se pregăteşte... în definitiv mă simţeam datoare. nu-mi place să mi se plătească ieşirile în oraş sau întâlnirile amoroase. oare pentru că nu vreau să le consider ca atare? şi nici să primesc flori de 8 martie pe motiv că e ziua femeii. dar a venit cu un trandafir, şi nu de orice culoare, ci roşu. iar piesa de teatru a început aşa: mi-a zis că va dansa cu mine, dacă-i aduc un trandafir roşu. şi s-a învârtit în jurul acestui trandafir pâna la final. eu aveam în poală un trandafir roşu, Marius Manole recita în crescendo versurile şi plângeam ca proasta în întuneric fără şerveţel. am plâns la Privigheoarea şi trandafirul ca la Puiul când ni l-a citit tovarăşa la grădiniţă. bineînţeles că nu s-a prins nimeni, mai ales C care privea concentrat, fără să mişte, de credeam că a adormit. mi-a plăcut piesa, dar mai ales mi-a plăcut coincidenţa cu trandafirul: el nici nu ştia la ce teatru mergem şi dintre toate florile din lume (iar acum primăvara chiar că se găsesc toate florile din lume) mi-a adus un trandafir roşu. mai erau doamne cu flori la piesa asta: orhidee, zambile... eu eram doamna cu trandafirul. şi simţeam că nu merit. era prea frumos, prea nepotrivit pentru mine, prea neaşteptat şi poate că şi prea târziu. prietenele mele au trecut de mult peste faza asta a curtării adolescentine. s-au căsătorit, unele au copii, altele aşteaptă copii, altele nu mai aşteaptă nimic şi se gândesc să divorţeze. eu îmi trăiesc adolescenţa pe care nu am avut-o sau pe care mi-am petrecut-o printre cărţi şi cu povestirile prietenelor mele. acum că am ajuns să fac parte din poveste mi se pare cam ciudat şi îmi e teamă să mă bucur. de ce nimicuri i-e dat fericirii să atârne, se miră îndrăgostitul din piesă. şi niciodată nu am simţit mai intens acest adevăr ca azi, în întunericul greoi al sălii de teatru, strângând între degete un ghimpe.