cărţi de salon

Miercuri s-a deschis Salonul de carte şi presă de la Muzeul de Istorie. Pentru mine, cuvântul salon cuprinde un întreg imaginar. La ţară, casa bunicilor avea camerele fiecare cu denumirea sa: bucătărie (camera cu sobă şi plită unde se şi mânca, se şi dormea, se primeau şi oaspeţii ocazionali şi unde bunicul cosea pantaloni, deci servea şi de atelier de croitorie. Era camera cea mai locuită.), cămară (locul unde se gătea, se spăla vasele), camera aia (dormitorul), salonul (camera bună, în care nu stătea nimeni) şi atelierul (o cameră la stradă care pe vremuri servea de atelier de croitorie pentru maistru şi ucenicii lui). Pentru un copil extrem de curios ca mine, salonul, răcoros, mirosind a sulfină şi purtând o denumire fascinantă, era un loc plin de surprize. Acolo totul era deosebit: mobila de oraş, masivă, burgheză, soba cu cahle frumoase, de culoare deschisă şi pictate, obiectele din dulapul prin care scotoceam ori de câte ori nu era atentă bunica şi voiam să fac ceva deosebit când mă plictiseam în dimineţile senine de iulie, când copiii cu care mă zbenguiam toată ziua, nu ieşiseră încă pe stradă, la joacă. Acest cuvânt mă stârneşte de fiecare dată: curiozitatea o ia razna, îmi miroase a curat şi a lumină blândă de dimineaţă de vară, simt emoţia încălcării unui spaţiu interzis. Am aflat întâmplător de evenimentul de la muzeu şi ieri, fiind mai liberă, m-am dus. Nu i s-a făcut cine ştie ce reclamă şi nici expozanţii nu sunt cine ştie ce. Lipsesc marile edituri : Polirom, Rao... Humanitas-ul se zgârceşte la reduceri. Standurile sunt mediocre, fără stil, plictisite aşa încât şi cărţile par a nu avea ce spune - ţi-e teamă ca deschizând una să nu-i găseşti paginile albe, ca ale unui caiet cu foaie velină. Mă enervează când lucrurile nu merg până la capăt, când treaba este făcută pe jumătate, doar pentru a mai bifa o acţiune. Mi-au plăcut însă câţiva librari care încercau să-şi vândă mişto cărţile, intrând în vorbă cu cumpărătorii, luând un ton de familiaritate şi bună dispoziţie care te face să te simţi puţin jenat că pleci fără să iei nimic. Nu am cumpărat deci mai nimic. Am dat o fugă pe strada Doamnei unde s-a redeschis anticariatul studenţiei mele cu cărţi interesante, cu miros greu de salon neaerisit, cu librari flegmatici cărora puţin le pasă dacă iei sau nu ceva de la ei aşa că te lasă în pace să scotoceşti pe unde vrei, fără a încerca să-ţi bage pe gât ultima traducere din cine ştie ce laureat al premiului Nobel. Mi-am luat o carte de Agopian şi Celebrul animal, cu reducere de la Polirom. Am stat ceva pe acolo tot adulmecând titluri dar şi pe un tip care mi-a atras atenţia instantaneu. Ceva între David al lui Donatello şi Mefisto. Foarte înalt, foarte blond, foarte creţ, îmbrăcat tot în negru ca un călugăr, având degetul mic de argint, răspândind în jur miros de smirnă şi de pădure de conifere. Mi-am găsit un personaj. Îşi căuta cartea. Închei uşor patetic o istorisire nostalgico-ironică, scrisă în grabă, în diminaţa aceasta care anunţă o babă senină, baba mea.