Tăcere în rest

În sfârşit, după ani de aşteptare, după ani de publicitate, după ani de stat la coadă, am reuşit: am luat bilet la Restul e tăcere. Ieri am fost la IFB (unde altundeva?) să văd mult mediatizatul film despre film în cadrul Festivalului Francofon de Film. Începea la 8 seara, dar ne-am întâlnit de la 7 ca să luăm bilete. Punct de întâlnire: la Romană, la coloane. Ajung mai devreme. Ca şi mine, în acelaşi loc se întâlnesc vreo 6 tineri, băieţi şi fete, gălăgioşi şi entuziaşti. o luăm pe scurtătură? păi unde-i filmul? la institutul francez. Pleacă cu toţii. În acelaşi moment vine şi A. În loc de salut îi zic: îi vezi p-ăia? ne-au luat-o înainte. Ne grăbim. Traversăm pe roşu. Ocolim şanţuri şi sinistre mormane de pământ. Mărim pasul. Sprint pe final, în faţa porţii mari, boiereşti a Institutului. Luăm bilete cu bucurie pentru că erau ultimele. Mai era o oră până la film şi ne simţim învingători aşa ca mergem să sărbătorim şi să ne odihnim în parcul de vizavi. Ne aşezăm pe prima bancă. Avem peisaj cu lună, stele, iarbă, copaci şi pergolă. Nu suntem romantici, doar obosiţi. Am uitat ce am vorbit. Dar ce importanţă are? Când ne-am întors, nu ne venea să credem: curtea era plină de oameni. Scările spre cinematograf erau de fapt o coadă groasă, o îmbulzeală, o turmă de derutaţi: unii cu bilet, unii cu invitaţie şi mulţi cu dorinţa de a lua bilet. Zic: nu mai sunt bilete. Răspund trei odată: de unde ştiţi? Am citit pe buzele unei persoane din faţă. Nu mă cred. Încep să se agite şi mai tare şi să întrebe: mai sunt bilete? Nu răspunde nimeni. Noi ne împingem spre intrare. Ne facem loc cu îndrazneala şi siguranţa celor care au cu ce. Le salut pe fetele de la intrare ca să mă laud că le cunosc, ba nu, mă salută ele primele şi mă simt de-a casei. Multe rânduri rezervate. Ne aşezăm cu tupeu pe locuri rezervate apoi privim spectacolul celor simţiţi, pentru care a avea bilet nu e acelaşi lucru cu a sta pe locuri pe care scrie înfricoşătorul REZERVAT aşa că rămân în picioare, toate celelalte scaune fiind ocupate. Abia când se stinge lumina se prind şi ei cum stă treaba sau capătă îndrăzneală şi se aşază timid, întrebând politicos: e ocupat? Noi ne distrăm, îl comentăm pe omul zilei, îl arăt cu degetul pe Caramfil tătal, facem pronostic la cât va începe, pentru că se întârzie şi apăsarea creşte, iar aerul devine de nerespirat. Şi începe după un sfert de oră. Vorbeşte directorul, vorbeşte regizorul, lângă mine o grasă mă striveşte cu braţul său masiv, de cronicar de revistă culturală. Nu vă voi povesti filmul. Voi spune doar că am râs cu poftă la unele scene, că toate personajele erau puse la patru ace şi păreau ieşite din albumul de fotografii de epocă gen şcoala Gusti sau Foto Lux (despre care am vorbit mai demult), că Bucureştiul era un Mic Paris idilic şi curat, iar Parisul era un desen animat, că la final am plâns pentru că nu ştiu de ce am înţeles eu că nu pelicula te face nemuritor, ci prietenia şi iubirea. Nu am mai stat la discuţiile de după, care se anunţau interesante, am plecat repede-repede pentru a prinde ultimul autobuz - era deja 11 noaptea. După vraja marelui ecran, am privit oraşul real, cu dârele lui de excremente, cu gropile săpate peste tot, cu case părăginite şi mai pune şi tu ce te nemulţumeşte. Am comentat tot drumul. Ne-a plăcut. Asta să fie concluzia. De la Eroilor am rămas singură. Nu eram prea mulţi în 168. Doi bărbaţi, o femeie şi un bebeluş. Îi vedem prin geam. Vorbeau tare. I-am ascultat. Unul povestea despre cineva care avea colecţie de haine vechi, de dinainte de război. Zicea că între '40 şi '45, femeile purtau mult negru şi că acei ani sunt consideraţi ani de doliu. În America se purta maro şi cărămiziu, deci tot culori închise. Mai spunea şi despre lucruri bântuite - faptul că în fiecare dimineaţă găsea apă în pantofii bunicii. Sau spunea povestea unei rochii pe care bunica a purtat-o în ziua în care l-a întâlnit pe bunicu. Şi de atunci o îmbrăca în fiecare an, la aniversarea lor. Apoi au coborât şi ei. Şi deodată am realizat că e aproape miezul nopţii, că sunt singură şi că mai am o staţie şi voi coborî şi eu. Încă un pas în realitate, care după film şi după poveştile din autobuz, mi se pare mai suportabilă. Îmi amintesc o replică a personajului principal (cred că parafrazez): ca să fii artist, trebui să ai curul tare... şi zâmbesc. Doar nu te aşteptai să închei citând din film, care citează din Hamlet ştii tu ce.