galben

Mă văd sâmbătă îmbrăcând o rochie galbenă pe care nu am mai purtat-o niciodată pentru un motiv simplu: nu-mi place galbenul. Dar observ că începe să mă obsedeze. E o curiozitate că a intrat în modă primăvara asta, tocmai când am început să-l privesc metafizic (vorba vine). În adolescenţă aveam un tricou galben care atrăgea nişte musculiţe pe care numai moartea le mai despărţea de vraja lui călduţă. Erau tricouri chinezeşti, luate din piaţă, la set de câte 5 culori aşa că îmi ajungeau o săptâmînă. Pe cel galben îl purtam mai ales când aveam sportul, pentru că îmi plăcea de un coleg care avea trening de aceeaşi nuanţă şi astfel mă simţeam pe aceeaşi felie cu el. Eram foarte superstiţioasă la pubertate şi îmi cream propriile credinţe. De exemplu, dacă nimeream aceeaşi culoare cu B - băiatul pe care îl adoram şi care era cel mai deştept din şcoală, cel mai frumos, cu cei mai albaştri ochi albaştri - însemna că mă iubeşte şi el şi era mare veselie de capul meu ziua aceea, in fine, răspundeam la ore, luam note mari, aveam curaj să ridic mâna... chestii şcolăreşti care la 13 ani au importanţa lor. Dar după ce treningul galben a intrat la un alt liceu decât tricoul galben, această culoare s-a retras liniştită între celelalte două culori principale ale paletei cromatice, ba chiar a decăzut de la rangul de cea mai caldă culoare la acela de culoare caldă, înspre rece, de când am studiat teoria culorilor la orele de istoria artei şi de când am aflat că de fapt portocaliul este cea mai caldă culoare pentru că rezultă din celelalte două culori calde, din roşu şi din galben.
Şi ziceam că de sâmbătă m-am întors în spectrul cald. Acum când scriu port tot rochia aceea demodată dar prietenoasă. Aş mai insista asupra acestei curiozităţi, însă orele sunt înaintate şi am obosit. Voi relua subiectul acesta atât de interesant cu ocazia cumpărării unei bluze/rochii/fuste... galbene.