dacă te-apucă primăvara singur, ăsta eşti

Fac liste şi apoi tai cuvintele cu câte o linie după ce le-am epuizat sensul, uneori după o zi întreagă alteori numai după o privire. Pe birou creşte zilnic teancul de "cărţi de citit", şi cu cât creşte mai mult cu atât citesc mai puţin - teancul de "cărţi necitite". Şi la ce bun? La ce bun Agopian, Fântâneru, Nedelciu, Vonnegut, Mishima, Cărtărescu, Hamsun? Flecăreală. La ce bun că scriu şi eu aici că fac aia sau ailaltă. Nu fac nimic. Scriu, tai... Ce mai rămâne de citit, un rest, o (ne)însemnare, ceea ce citeşti acum (şi mă enervează că citeşti la fel de tare cum mă enervează că nu citeşti) nu are nicio valoare. Şiruri de articole aberante despre o viaţă care îmi pare din ce în ce mai mult că nu mai e a mea. Nu îmi povestesc viaţa, mi-o torc: din smocul de întâmplări dezlânate aleg ceva, un fir mai mult sau mai puţin rezistent. Sunt una dintre parce sau toate cele trei parce ale vieţii mele imaginare sau virtuale la un loc. Eu sunt şi cea care toarce şi cea care deapănă, dar şi cea care taie din propria existenţă. Să nu te mire că titlul nu are nicio legătură cu restul textului. Aşa am vrut eu. Dacă tot citeşti, eşti singurul în măsură să înnozi ceea ce Atropos a rupt.




Poză preluată de aici