Un’te duci şi unde-ajungi

Ce faci duminica? Eşti singur. Ai trei rânduri de cărţi de citit, un pat în care să dormi, un televizor la care nu ai ce vedea, internetul de care te-ai săturat, o listă de telefoane ale prietenilor care sunt şi ei singuri, şi ei fără duminică, şi ei cu ale lor, dar pe care nu-i suni din lene sau pentru că vrei să incerci ia, domne, să văd cine se gândeşte la mine, şi constaţi că nimeni nu se gândeşte la tine aşa că iei telefonul, derulezi lista de nume şi parcă îl vezi pe fiecare făcând cine ştie ce în acea zi, indispus să se vadă cu tine. Şi ca să-l scuteşti de vreun pretext, minciună sau scuză, decizi să nu-l suni. Treci la următorul, până la ultimul, la V, şi o iei de la capăt, cu A. Laşi telefonul, te culci şi primeşti un mesaj de la cineva care începe cu... A. Într-o oră eşti în oraş. A e foarte trist, nervos pe serviciu, nemulţumit de salariu, îşi căută în altă parte. Încerci să faci glume, să te strofoci să-l scoţi din amorţeală, parcă atunci devii mai simpatic sau dimpotrivă îl scoţi din sărite şi mai tare. Unde vrei să mergem? Hai la teatru ! Nu mai sunt bilete! Hai la film ! Nu am chef de film. E o comendie la... Nu! Hai la o cafenea să ne mai încălzim că e frig ! Nu, nu pot să mănânc nimic că mă doare o măsea. Păi nu mănânci, îţi iei un suc ceva... Nu! Atunci hai să ne plimbăm. Şi iar ia Bucureştiul la pas, în sus şi în jos. O duminică friguroasă, un oraş nelocuit, doi oameni care încearcă să se bucure de ceva, dar de ce anume? Ştii, îmi spune, simt că mă scufund. Nu am de ce mă agăţa. Agaţă-te de mine! Plutesc, ştiu să înot, te învăţ şi pe tine. Nu e greu. Te laşi pe spate, te relaxezi, nu te mai gândeşti la nimic... Şi dacă vine un val şi mă scufundă? Nu te scufunzi ! Trecem prin faţa vitrinelor cu haine luxoase, ne zgâim în gol, mai încolo Mihai Stănescu îşi aranjează magazinul. Oamenii sunt de două feluri: felul I şi felul II, scrie pe un şorţ. Noi suntem doi oameni, faţă în faţă cu caricatura, suntem caricatura. Nu ai vrea să mergem la Operă? Ba da. De fapt nu vroiam, dar se putea să nu găsim bilete. Merita încercat. Traversăm prin Cişmigiu. Ce parc pustiu ! Ce bănci murdare ! spune. Mai încolo dăm de nişte unii care patinau şi alţii care se uitau. Oamenii sunt de două feluri... E 5:30. La Operă e deschis, e multă lume, la casa de bilete e aglomerat. Cer bilete : pentru astă-seară, la 5 lei mai aveţi? Două, dar sunt separate. Bine. Ne uităm ce e... Bărbierul din Sevilla. E mişto, zic. Să sperăm, zice. Ştii, nu am fost niciodată la Operă. Nu? Mă laud: eu mă duc în fiecare zi, de fapt, când eram în liceu am văzut toată stagiunea. Ne luam bilete în primele rânduri. Erau ieftine, nu ca acum, 50 de lei. Intrăm. O domnişoară zâmbitoare ne scanează biletele ca la supermarket. Chestiile astea, cu zâmbetul şi cu scanatul fac parte din modernizare. Am uitat să zic şi de computerul de la casa de bilete care-ţi arăta ce loc cumperi, unde sunt locuri libere, chiar daca din legendă nu prea îşi dădeai seama ce e cu culorile alea verde, galben, alb. Hai să te plimb pe aici, să vezi şi tu cum e, că mai avem timp. Sala mare, cu rânduri până la 16. Ţine minte, dacă te întreabă cineva ce loc ai zici că ai pe rândul 16. Toaleta şi alături e o uşă misterioasă, intrarea pe scenă, vezi că scrie accesul interzis. Ne ducem hainele la garderobă. Ştii că dacă ai bilete de 5 lei nu poţi să-ţi laşi haina aici, dar să spui că ai pe rândul 16. Nu ne-au întrebat. M-a mirat asta, mai ales că aveam haine de plimbare, nu de spectacol, dar am luat plăcuţa de metal cu numarul 507, cu gestul unui om sigur pe el, fudul că a dat un ban ca să stea în faţă. Hai să vedem unde ne sunt locurile! Rândul 18, locurile 1 şi 6. Suus, sus, nu vedeai nimic pe scenă, doar puteai auzi, iar panorama în sală era excelentă aşa că am observat că sunt rânduri întregi goale. Hai jos, zic. Şi într-un minut stăteam în faţă, pe locuri de 50 de lei, ca în tinereţe, numai că atunci le plăteam. Am văzut excelent. De la prima pauză m-a plictisit. Am început să mă gândesc la oamneii din jur. Bine îmbrăcaţi, parfumaţi, unii străini, unii înstrăinaţi (ca mine). Mă uitam ce feţe fac - râdeau, le plăcea. Şi A era pe fază. Şi cred că şi eu păream că sunt acolo, deşi nu eram. Mi-am amintit că au trecut vreo 10 ani deja de când veneam la Operă. Că atunci locurile de sus nu erau ocupate, acum era arhiplin. În pauză ne luam suc şi ciocolată. Nu lipsea să nu stăm la coadă la toaletă în vreuna din cele trei pauze. Vorbeam. Am uitat despre ce vorbeam la 16 – 17 ani. Poate că râdeam de vreun moş adormit între acte şi care începea să sforăie. Gata ! Să zicem că piesa s-a terminat. Au urmat aplauze deşănţate, bravooo se auzea ca şi goool la un meci între (pune tu echipele). Forfota unei armate în retragere. J’ai vu mieux que ça! Aud, aprob. Îi lăsăm pe toţi să treacă. Sala rămâne repede goală, grena şi tăcută. Fac poze aiurea. O să le pun pe blog ca să impresionez. E aproape 10 noaptea. Ne despărţim. În urechi îmi sună întruna Figaro su, Figaro giu, Fi-ga-ro... Acasă deschid le Magazine littéraire, citesc un articol despre originea cuvântului ciffre în franceză. Alain Rey zice că e un cuvânt care vine din arabă, al sifr, însemnând zero, vidul. Articolul e interesant până la final. Mă gândeam să-l traduc, dar evident că nu o voi face. Cifra şi cuvântul. 0 şi 1.
E trecut de 12. Mă culc.