emigrare

ţara mea de week-end, ţara mea de Sărbători
m-ai făcut să aştept şi am plecat
n-am mai vrut să mă las sacrificat
ţară în trei culori, braţe cu speranţe confuze
păstrează-mi câteva sarmale până când mă întorc

...şi un sincer La mulţi ani!

Bucureştiul sub ninsoare şi „în prag de sărbătoare” este şi mai suprarealist ca de obicei. Mijloacele de transport în comun sunt pline de personaje care cară mereu câte ceva. Un muncitor are în geanta desfăcută o bucată de slănină şi câteva portocale. Un homeless şi-a depozitat, în mijlocul autobuzului, întreaga avere constând într-un teanc de-o duzină de boccele pline cu cârpe jegoase şi puturoase. Mamele cară copii care li se agită în braţe. Altcineva trage de un brad. Fiecare se loveşte de fiecare, dar nimeni nu pare deranjat. Şi în toată frenezia asta a transportului obiectelor de colo, colo, ţigănuşi urcă şi coboară din staţie în staţie, din tramvai în tramvai, cântând obsesiv „deschide uşa creştine” şi, fără excepţie, din Militari în Colentina, de la Gara de Nord în Berceni, toţi pronunţă „bosoioc” de parcă ar fi învăţat toţi acest hit colindăreţ, aflat pe locul întâi în top de vreo trei ani deja, de la un acelaşi maestru. Şi ca spectacolul să fie complet, mai sunt unii care ţin în braţe câte un miel adormit şi îndeamnă pe oricine le iese în cale „să pună mâna pe Vasilică”.

Apoi sunt zecile de câini care umblă în haită, dar şi vreun căţel răzleţ care te poate însoţi până acasă la o adică. Câini în parcuri, câini pe străzi, câini chiar şi la Centrul Antirabic. Câini tolăniţi pe gurile de canal. Câini care umblă cu tramvaiul. Câini care traversează pe zebră şi pe verde. Câini surâzători şi câini mânioşi.

Şi mai sunt şi tarabele care vând nimicuri pentru brad: clopoţei, şoricei, îngerei, Moşi Crăciuni cu ochi migdalaţi, coroniţe, fundiţe, globuleţe, tot ce vrei şi ce nu vrei la „preţuri de criză”.

Dar mai sunt şi bulevardele acoperite de zloată, o felşcăială rece în care te poţi scufunda până la glezne dacă nu eşti atent pe unde mergi. Un cocteil cu gheaţă, noroi şi nisip, sare din abundenţă.

Iar înainte de Anul nou, toate străzile dintre blocuri sunt bântuite, de dimineaţă până noaptea, de toboşari şi fluierari, care mai de care mai gălăgioşi şi mai răscolitori de nervi.

Ah! Oare ce vrea să spună de fapt RATB-ul prin urarea „...şi un sincer La mulţi ani!”?

Sanda Weigl

Tricodava

Da, odată şi odată tot trebuia să vină şi întrebarea asta după ce zi de zi, de zeci de ori pe zi, o voce înregistrată pronunţă plat, dar feminin: urmează staţia Tricodava.

-             Ce înseamnă Tricodava?

-             Nu ştiu... ceva de demult...

M-am întors să privesc dialogul în faţă. Întrebarea venise de la o adolescentă. Răspunsul l-a dat tatăl ei. Imediat după asta am coborât din autobuz. Poate că bărbatul a continuat cu explicaţiile după ce a ezitat puţin pentru a-şi aminti.

Am mai scris despre Tricodava imediat ce a fost dărmată. Acum, în locul clădirii, e un maidan în aşteptare. Cei veniţi în zonă de curând iau denumirile aşa cum sunt, fără să le caute înţelesuri. M-am bucurat când fata aceea a susurat întrebarea atât de firească. Credeam că odată cu dărâmarea fabricii, se va redenumi şi staţia. Acest cuvânt, tipic pentru toponimia naţionalist-proletară, este destul de ridicol dacă stai să-l iei la descompus. Trico- vine, evident, de la tricotaje. Dava este sufixul geto-dac care indica un centru tribal, o aşezare importantă sau o cetate. Din această „cetate a tricotării”, în care se adunau cu noaptea-n cap sute de oameni veniţi la lucru, nu a mai rămas decât numele. Rasă de pe faţa pământului pentru a face loc unei ere noi, Tricodava ne mai obligă totuşi să facem referire la ea ori de câte ori trebuie să dăm un reper pentru cei care vor să ne viziteze. Încet, încet se va stinge şi numele. Semnificaţia lui, după cum am văzut, dispare şi ea. Până la urmă, despre oric(in)e se ajunge să se răspundă: a fost c(in)eva, demult. 

Désir

Il est composé de six panneaux thématiques: les chablis, la géologie, la zone humide, le Bourgmestre, la boulaie, et les moulins.

Mais vous savez, désir et dor, ce n'est pas la même chose !

Uşor cu artefactu' pe scări

Dacă cineva ar bate într-o zi la uşa voastră şi v-ar spune: deschideţi, am adus un artefact, cum aţi reacţiona?
V-aţi duce repede la laptop să căutaţi pe google cuvântul sau întreaga sintagmă?
Aţi face pe cunoscătorul şi aţi deschide uşa cu prudenţă totuşi pentru ca să nu vă expuneţi unui risc de explozie sau împuşcare?
Aţi deschide uşa cu mişcări domoale pentru a nu lovi şi deteriora obiectul, ba v-aţi pune şi mănuşi medicale şi mască chirurgicală în trei straturi la gură pentru că aşa cer normele de conservare?
Sau poate aţi considera că persoana din spatele uşii, poate chiar un prieten, a luat-o razna aşa încât vă ţineţi respiraţia şi nu deschideţi, prefăcându-vă că nu sunteţi acasă ori, mai rău, chemaţi poliţia pentru că s-ar putea să fiţi martorul unui furt?


Deunăzi, hoinărind prin cămările reci din subsolurile muzeului, cămări care adăpostesc birouri, birouri la care lucrează colegi de-ai mei cu meserii extrem de diferite unele de altele, căutam o umbrelă pierdută de un vizitator când cineva îl întreabă pe administrator: nu ştiţi de ce e închis biroul cutare? Am adus un artefact şi voiam să-l las acolo. Omul a bâiguit ceva, dar a fost salvat de acel cutare despre biroul căruia era vorba în întrebare, care venea repejor din spate neştiind ce-l aşteaptă.
După un timp un bărbat cobora cu grija pe scările din subsol ducând în braţe un radio vechi din acela ca o cutie de lemn lăcuit şi mare cât o mobilă.

Aer cu diamante

Re-lansarea

De la târgul de carte

Scrisori, scrisori, scriosori...

Paul Celan, Ingeborg Bachmann, Max Frisch, Gisèle Celan-Lestrange.

Et ces cons de "Je t'aime" qui commencent par "Je"

Pierre Tisserand

O nuntă ca-n poveşti

De curând m-am apucat, împreună cu câţiva colegi de la muzeu, mai din joacă, mai din curiozitate, de studiat obiceiurile nupţiale în Bucureşti, cu accent pe „profesioniştii” nunţilor. Sâmbăta asta, pe un soare de mai, pe mânecă scurtă, am pornit-o în echipă spre târgul de nunţi adăpostit, cum altfel dacă nu într-un cort mare şi alb tămâiat îndelung cu fum de mici şi de barbeque. După ce am trecut cu simpatie şi cu legitimaţia de muzeu de cerberiţele de la intrare care altfel rupeau bilete de 20 de lei, cortul cu efect de seră a fost ca o comoară a lui Aladin în ceea ce priveşte materialul de cercetat. În câteva minute, ne-am umplut ochii de tot felul de „minunăţii”, braţele de flyere, cataloage, calendare, dar şi urechile de oferte care mai de care mai tentante de-ţi venea să-o pui de-o nuntă ca o activitate de week-end, aşa cum o pui de-o excursie la Sinaia sau de o plimbare prin Cişmigiu.

Recunosc că am intrat în cort cu un sentiment de respingere care s-a accentuat din stand în stand şi din zâmbet comercial în cordialitate mercantilă a expozanţilor. Mă aşteptam să văd hostess îmbrăcate în mirese, am văzut. Mă aşteptam la decoraţiuni de tot felul, erau şi din astea. Nu m-am aşteptam, în schimb, la standuri pe care să scrie Palatul Ghika, Palatul Bragadiru sau Palatul Snagov. Nu mă aşteptam la restaurante care să ofere toate serviciile până chiar şi rochia miresei în cazul în care ar fi participat la o tombolă. Una peste alta, atmosfera din cort era ca de parc Disney, încropit pentru doar câteva zile în Piaţa Constituţiei şi de care să se bucure toate femeile care, în copilărie, au visat să fie prinţese măcar pentru o zi.

Din câte am putut să-mi dau seama, nunta anului 2010 se bazează mult pe acest imaginar al prinţesei Disney, fie ea Albă ca Zăpada, Cenuşăreasa sau Frumoasa din Pădurea Adormită. Rochia, invitaţiile, decoraţiunile însemnând huse colorate pentru scaune, naproane şi fundiţe asortate, feţe de masă, dar şi paharele, tacâmurile şi vesela; apoi aranjamentele florale, focurile de artificii şi mai ales „palatul” care poate fi unul adevărat sau un simplu restaurant preschimbat de bagheta vrăjitorului decorator în ceea ce ţi-ai dorit întotdeauna pentru nunta ta. Numai meniul, din care nu pot lipsi sarmalele, şi fondul muzical fac notă discordantă cu acest platou de filmare în care rolurile principale îl au mirii - prinţul şi prinţesa care „vor trăi fericiţi până la adânci bătrâneţi”. De multe ori regia este a miresei. Tot ea îl târăşte pe viitorul mire la lecţii de dans pentru ca să nu se facă de râs când „vor deschide dansul”, ci să-i lase cu gura căscată pe toţi cei care au crezut că se mărită cu un mototol. Şi pentru dansul mirilor ofertele sunt destul de variate. Intră în modă salsa, surclasând bătrânul vlas. Şi pentru ca seara să fie şi mai animată poţi alege să-ţi distrezi invitaţii cu un spectacol realizat de dansatori profesionişti.

Noi ne-am distrat pe cinste când am citit oferta de meniuri propusă de un restaurat care, pentru a convinge, a expus la stand unul dintre aceste meniuri în care mâncarea începuse să se sleiască. Am apreciat mămăliguţa tăiată (cu aţa?) în formă de stea şi denumirile meniurile, care mai de care mai tentante. Poţi alege meniul Tristan şi Izolda (în cazul în care ai bănuiala că partenera te înşală) sau Ulise şi Penlopa (în cazul în care crezi că partenerul te înşală).

În liceu, la Balul Bobocilor, ţin minte că o participantă a fost întrebată ce personaj de poveste vrea să fie şi avea de ales între cele trei prinţese de le-am mai pomenit mai sus. Pentru cine se mărită şi îşi mai caută încă stilul de rochie de prinţesă, am găsit pe youtube un filmuleţ edificator. Dacă nu, nu strică un târg de nunţi sau o croitoreasă pricepută.

K

Sunt filme, rare ori cărţi, care-mi provoacă o stare pozitivă atât de puternică încât o vreme nu mai sunt în stare să văd altceva. Aşa mi s-a întâmplat cu Decalogul lui Kieslovski. Mi-a luat vreo două săptămâni să-l văd pe tot. Câte un episod la două seri. Ultimul episod l-am văzut acum o săptămână. De atunci nu am mai putut să văd niciun film. 

De aseară

Aseară mi-am adunat gaşca şi, după ce ne-am pozat o oră în biblioteca facultăţii ca să ne amintim de altădată, am pornit-o cu curaj prin ploaie până la muzeu ca să ascultăm poezii naumeşti şi cântece adamileşti. Pe la Clubul Ţăranului calc destul de rar, deşi e în bătătura muzeului. Mă mai duc pe la chestii literare aşa cum a fost şi aseară întâlnirea prietenilor şi cititorilor lui Gellu Naum. Au trecut 9 ani şi vor mai trece şi restul. S-a citit puţin. Ada Milea a cântat, nu înţeleg de ce, în engleză. Iar la final, Mitoş Micleuşanu a bocit electric într-un sentitizator. M-aş fi aşteptat ca mai multă lume să tărăgăneze câteva versuri.

Până la urmă poezia nu a fost pe scenă, cât în sală, atunci când Iulian Tănase a împărţit „pasagerilor în tranzit” semne de carte croite din cămaşa poetului pe care o mână a scris fin un vers din Gellu Naum. Eu am primit: „Cinste indecentei lor inocenţe”. Ne-am citit fiecare bucata sa de cămaşă şi am încercat să descoperim din ce loc face parte ca să o recompunem la loc. Nu am reuşit, evident. Dar poate că s-a împlinit încă o dată profeţia: „Şi-au împărţit hainele Mele între ei, şi pentru cămaşa Mea au tras la sorţi...”

Herta Müller din septembrie

Cum nu prea sunt umblată prin lume, pot spune că în viaţa mea nu am mai văzut atâta intelectualitate pe metru pătrat. Toate vedetele literare, istorice, jurnalistice; profesori, maeştri, actori, muzicieni, diplomaţi, un ministru... O inflaţie de curioşi, sute de înghesuiţi s-au călcat pe bombeu ca să intre-n Ateneu. Humanitasul, care mai an nici nu conta pe ea pentru că nu vindea, acum i-a făcut o publicitate deşănţată şi un spectacol garnisit cu discursuri patetice, laudativ-nesimţite, politico-diplomatice, de o greţoşenie de te lua cu ameţeala. Nu a lipsit nici momentul muzical, „surpriza” cântată la pian de Dan Grigore care, mai apoi, s-a aşezat şi el modest într-o lojă şi a asistat la un spectacol, catalogat de Herta Müller, mai în glumă, dar şi mai în serios, drept „circ”. Nu mai ştiu la ce întrebare a puţin depăşitului Liiceanu, Herta a spus că nu e scriitoare decât atunci când scrie, iar acolo pe scenă, ceea ce face este „circ”.

Această întâlnire, deşi mult prea mult promovată unui public care până la urmă a salivat pe la uşile masive de la intrare, nu a fost decât pentru cercul închis al invitaţiilor, oameni suri şi cu chelie, care probabil că în urmă cu un an nici nu auziseră de scriitoarea pe care acum o vrem cu toţii româncă din Banat. Dar nici acum nu garantez că mare parte din aceştia mulţi şi aleşi ar fi citit ceva de ea, dar deh, dă bine să îngroşi turma vipurilor cu biblioteci grele în spate. Până să ia premiul Nobel, Herta Müller a vândut în România vreo 300 de exemplare din cărţile ei pe care le găseam prăfuite şi cu copertele îndoite, la reduceri, pe raftul de jos al librăriilor. Aseară, la Ateneu, a fost aclamată, aplaudată şi sufocată de toată floarea ofilită a intelectualităţii bucureştene, cei care încă se mai roagă să le dea Dumnezeu mintea românului cea de pe urmă.

Posibil ca mulţi să fi plecat aseară mai cătrăniţi sau mai opăriţi după ce Herta Müller le-a dat o lecţie de morală, provocată niţel şi de partenerul său de dialog, acelor plecători de capete care au ieşit din comunism amputaţi şi de aceea imobili. Şi nu cred că mi s-a părut, dar domnul director de editură, care nu riscă să mizeze pe scriitorii români decât dacă vând bine – vezi Cărtărescu publicat şi republicat în toate felurile, mai puţin pe hârtie manuală, dar încă nu-i timpul pierdut – a cam fost depăşit de situaţie sau pur şi simplu s-a lăsat copleşit într-un moment în care mingea a zburat cam prea sus de fileu. Eu l-am văzut încurcat sau poate că-şi muşca limba, oricum sânge nu a curs, ci doar aplauze furtunoase care au întrerupt dialogul pe alocuri, dar pe care l-au făcut să pară mult mai prietenos şi împăciuitor.

Aseară am făcut parte din rândul fanilor, cei puţini şi norocoşi, admiratori înfocaţi care i-au citit şi cumpărat toate cărţile, care se dotează cu aparat de fotografiat şi cu reportofon şi care, fiind numai ochi şi urechi, riscă să leşine şi să piardă ce-i mai important. Până la urmă nu am leşinat, m-a durut puţin capul de la aerul închis din sală şi de la mirosul fetid al unor costume cadrilate din jur. 

Pentru invitaţie îi mulţumesc lui MF.

Jocuri

Hoinărind eu pe internet mai mult decât prin oraş, am descoperit o jucărioară funny care nu-ţi cheltuie banii: Dada Poetry Generator.

Iată ce a ieşit dintr-un textişor mai învechit.

Text vechi: 

Vreau să mă aşez lângă tine, Abraham Lincoln,
Să stăm împreună pe o bancă de tablă şi să aşteptăm autobuzul,
Eu întorcându-mă casă, tu preocupat că vei întârzia la teatru.
Am obosit, Sir, de toate astea...
Dar nu cred că voi avea curajul să-ţi vorbesc.
Nici măcar să te întreb cât e ceasul. Poate că numai pentru tine timpul ar putea însemna ceva. Dar tu ştii deja cât e ceasul.
Cred că am aerul unui om care se întoarce mereu acasă. Care niciodată nu pleacă prea departe. Şi totuşi se simte mereu pierdut.
Hai, să fumăm un trabuc, Sir, şi să aşteptăm fără teamă. Glonţul a plecat de pe ţeavă. Şi autobuzul e pe drum.

Text trecut prin maşina de tocat dada:

să teatru. Am ceasul. mereu teamă.
Abraham pe teatru. Am Sir, unui
mă autobuzul, Eu tine se nu
astea... Dar să timpul ceva. e
de nu pleacă simte să
întorcându-mă vei cât departe. să

Ce-o crede Tristan Tzara despre jucărica asta? Eu m-am plictisit deja de ea.

Umblând cu grijă

Nu e Dacia 1300, e Renault 12.
Nu e Bucureşti, nici Paris, e Malmaison.
Obişnuită fiind ca în Bucureşti să mai văd parcată din loc în loc, pe trotuar, şi câte o "Dacie amărâtă", era să nici nu bag de seamă acest exemplar care, în România, ar fi fost ameninţat de Programul Rabla. Dar Renault-ului din Malmaison nu-i tremura caroseria, ci dormea, la stradă, somnul dulce de dimineaţă.

Delacroix

După ce am citit Urmăritorul de Cortazar mi-am dorit să mă plimb şi eu prin Saint-Germain-des-Prés, dacă nu întorcându-mă de la un club de jazz, măcar flanând şi căscând gura la clădiri şi oameni. La Muzeul Delacroix nu am ajuns din întâmplare. Cred că l-am găsit pe harta turistică a Parisului şi am decis să mă duc. Pe rue de Furstenberg, într-o piaţetă, clădiri vechi, îngrijite, linişte, aproape nimeni pe stradă şi o uşă deschisă cu o scară abruptă la capătul căruia cineva te salută şi te întreabă nitam-nisam, dacă ai până în 26 de ani. Apoi vreo trei, patru camere cu câteva tablouri câteva obiecte şi nişte mobile, o curte în spatele casei şi din nou liniştea care te face să păşeşti încet, pisiceşte, ca să nu deranjezi o lume care doarme sau care te pândeşte din portretele de pe pereţi. Mă simţeam ca şi cum aş fi intrat în casa cuiva şi îi scotoceam prin lucruri profitând de faptul că acela lipseşte. La magazinul de suveniruri am văzut Jurnalul lui Delacroix şi mi-am amintit că îl am şi eu pe acasă. Săptămâna asta am început să-l citesc. Pe unele pagini am găsit câteva însemnări făcute de mine, dar nu-mi mai amintesc când. Doar scrisul mărturiseşte pentru mine, căci eu nu mai ştiu când m-am mai apucat să citesc această carte. Probabil în urmă cu un an am citit câteva pagini şi apoi am abandonat-o fără să-mi fi lăsat nicio urmă în amintire, doar pe paginile acelea, în dreptul unor fragmente care m-au inspirat atunci, am schiţat nişte idei. Acum, când recitesc, alte fragmente îmi atrag atenţia. Omul acela, în casa căruia am călcat la distanţă de 150 de ani de când el încă mai era în viaţă şi ar fi putut să mă întâmpine sau să-mi închidă uşa în nas, îmi povesteşte în fiecare dimineaţă, în tramvai, despre străzi pe care m-am plimbat, despre tablouri pe care le-am văzut la Louvre sau în albume de artă, despre oameni care parcă nici nu au fost. Şi oamenii din tramvai mă înghioldesc cu genţile, mă împing, mă sufocă şi cu toate acestea, ei parcă nici nu există.

La Statue de la Liberté

                L'île des Cygnes, Paris, 2010

Attention à la marche en descendant du train

M-am întors la Paris ca să mă plimb pe podul Mirabeau. Pozele mi-au ieşit înecate, nu am ce să arăt. Apoi mi-a fost indiferent pe unde mă plimbam. Nu aveam însă cum să mă rătăcesc. Nu avem nicio ţintă. Treceam prin locuri pe care apoi seara le căutam pe internet: Franklin Roosevelt, George V, Bir Hakeim, Garibaldi, Fürstenberg. Ce ascundeau aceste nume pronunţate extatic de o voce feminină în metrou? Îmi închipuiam cum arată femeia aceea ascunsă după vocea care anunţa staţiile. Blondă, încă tânără, actriţă sau funcţionară la RATP, căsătorită, doi copii, divorţată, dezamăgită, îi place ceea ce face sau a obosit să se trezească de 20 de ani la ora 6:30, să pregătească micul dejun, să se machieze, să conducă un Citroën. Eu eram femeia aceea. Şi vocea era a mea. Mă auzeam pronunţând cuvinte pe care nu le-am mai pronunţat niciodată. Cum pronunţă francezii numele englezeşti.

Şi muzeele... Mi-am propus să le văd pe toate. Obiectele însă mi-au provocat tristeţe şi teamă. Erau de nicăieri. Buddha, Shiva, măşti, vase, apartamentele lui Napoleon, mormântul lui Napoleon... O măreţie mumificată, ştearsă zilnic de praf şi aspirată. Grecia, Babilon, Egipt, China antică, Leonardo, Delacroix, Rodin... toate una lângă alta aliniate ca la apel pe zeci de metri de labirinturi de marmură. Şi din loc în loc „SORTIE” şi câte o săgeată care parcă mă înfunda şi mai mult în hăţişurile culturii, iar după ce nu am mai văzut nicio ieşire, am crezut că mă sufoc, că Maurice-Quentin de La Tour (1704 – 1788) mă va strânge de gât zâmbind simpatic cu faţa lui de clovn pomădat.

Şi oameni, mulţi oameni, de peste tot şi de nicăieri, exilaţi, autoexilaţi, depeizaţi, cetăţeni, integraţi, neintegraţi, obosiţi, golani, burghezi, servitori, serviţi, turişti ca şi mine vorbind pe limba lor sau tăcând ca şi mine, vorbind singuri sau tăcând singuri ca şi mine. Uneori era Africa, alteori era Asia, la Panthéon era Spania, în autocarul spre Beauvais era Italia. Oameni cărora nu le păsa de unde sunt şi cărora voiam să le zic că vin dintr-o ţară care m-a învăţat s-o urăsc şi care îmi spune zilnic că fac parte dintr-o naţie dispreţuită, că am un salariu de 200 de euro şi că vezi, la Montmartre prânzul costă 20 de euro. Voi de unde veniţi? Ce faceţi în viaţă? Ce salariu aveţi? Ce căutaţi în acest metrou? Unde mergeţi? Credeţi că fericirea se află în vârful Turnului Montparnasse? Credeţi că amintirea are forma Turnului Eiffel cumpărat de la arabi cu un euro sau doi? Eu nu am venit aici în vacanţă pentru că nu am vacanţă. Mi s-a îngăduit să-mi rup din ritmul casă-serviciu-casă doar două săptămâni, atât, nu mai mult şi toată chestia asta se numeşte concediu, când ar trebui să te refaci, să te odihneşti, să te recreezi. Şi apoi ţara, care mă dispreţuieşte, mă cheamă înapoi la ea, ca să mă ia la întrebări, să mă pună la colţ, să îmi spună că ceea ce fac nu e bine, că nu valorează nimic, că mai bine pleacă. Ţara asta strigă din toţi rărunchii: valea!

cu scrisul

Toţi oamenii ar trebui să scrie. Bine sau prost. Corect sau cu greşeli gramaticale. Simplu sau complicat. Modest sau genial. Toţi oamenii ar trebui să-şi scrie viaţa. Să trăiască şi să scrie. Mult sau puţin. Oricât poate fiecare, numai să scrie. Este un fapt de cruzime să nu laşi nicio poveste în urma ta. Este un act sinucigaş să te condamni la uitare.

Flash morb-ul

Toată săptămâna a duruit presa pe tema plăţii contribuţiilor de asigurări sociale pentru veniturile din drepturi de autor. Peste tot aceeaşi problemă întoarsă pe faţă şi pe dos, tele-radio-dactilo-criticată. Şi cum guvernarea, lipsită de sensibilitate, nu a luat nicio măsură în favoarea guralivilor, vineri aceştia au pus de-o grevă – sub denumirea mai nouă, mai trendy, mai artistică, de flash mob. Marea majoritate a participanţilor au adus „borcane cu monezi”, foarte puţini însă au adus „borcane cu monede”. Păcat că greşelile de limba română nu sunt taxate pentru că acestea ar fi o sursă grasă de venit la bugetul de stat. La o simplă căutare pe google a ştirii despre flash mob-ul din faţa Ministerului de Finanţe, grosul articolelor erau preluate copy-paste din textul trimis de organizatori. Din fericire au fost şi priviri vigilente.

Borcanele acelea zornăitoare mi-au amintit de conserva lui Piero Manzoni. Poate că efectul flash mob-ului ar fi fost mai mare dacă, în loc de „monezi”, fiecare şi-ar fi depus în faţa ministerului borcănelele pregătite ca pentru coprocultură.

Mike Bidlo, Merde d'Artiste, Palais de Tokyo, Paris, 2010