gastro cultura

Când nu om nu are ce face – aşa ca mine – se pregăteşte cu noaptea în cap pentru noaptea următoare care, crede el, e Noaptea Institutelor Culturale. Abia spre după-amiază, când să plece din casă, realizează că s-a înşelat. Dezamăgire: Noaptea Institutelor Culturale trecuse de o zi.

Îmi propusesem să merg la vernisajul unei expoziţii la institutul maghiar şi la „o noapte gurmandă minunată” la IFB. N-a fost să fie şi nici la tv nu cred că s-a difuzat ceva despre eveniment dat fiind că moartea lui Michael Jackson şi incendiul de la Armenească au ocupat tot timpul de ştiri.

Studiind cu atenţie meniul tuturor institutelor culturale, am constatat, fără surprindere, că mai toate îmbie vizitatorul cu tot felul de bunătăţi muzicale, cinematografice, artistice şi mai ales gastronomice. De ceva vreme – m-aş arunca să spun că de un an sau doi – iniţiatorii de evenimente culturale au realizat că „degustările” sunt o momeală bună pentru cei care nu se prea lasă scoşi din casă pentru a vizita un muzeu, un institut cultural sau o galerie de artă. Dacă nu-ţi place cultura, măcar îţi poţi băga nasul în bucătăria altor popoare. Aşa încât, în acest an, la N.I.C. puteai degusta ciocolată belgiană la cehi, te puteai târgui pentru un gulaş cald la unguri sau pentru brânză şi vin la francezi.

Eu am ratat, dar mă duceam mai ales pentru a-mi verifica teoriile despre gastro cultură adică despre tendinţa actuală în a îmbina utilul cu plăcutul, aducând „mâncarea tradiţională” (românească, franţuzească etc.) într-un spaţiu „neconvenţional” adică la muzeu, la institutul cultural x, în curând şi în librării. De ce poezia să se mute în stradă, iar magiunul să nu poată veni la bibliotecă? Marketingul poate rupe orice bariere, mai ceva ca artistul.

Faptul că se găseşte salam la muzeu şi Camembert la Institutul Francez a devenit foarte incitant pentru mulţi oameni. „O idee care a prins la public”, creându-se o cerere destul de mare în acest sens, mulţi urmărind cu sufletul la gură ştirile culturale, doar, doar, vor auzi că s-a mai pus de un târg cu kurtos kalaks la vreun muzeu sau de o noapte albă cu trufe la vreun centru cultural.

Se pare că un spaţiu cultural vinde bine pentru că garantează pentru autentic, „natural” şi original, celor care se tem de produse contrafăcute, de chimicale, de ambalaj, de supermarket. Mâncărurile bio promovate în astfel de medii sunt foarte scumpe, la ele ajungând mai mult persoanele din clasa de mijloc, cetăţenii de rând mulţumindu-se cu degustările şi cu ce se mai găseşte pe lângă: filme, concerte, expoziţii.

Mă întreb, sceptică fiind de felul meu, oare chiar mai sunt mâncăruri care să fi scăpat de E-uri, de pesticide sau de poluare? Şi cât de naiv trebuie să fii ca să crezi că un muzeu poate să aibă o credibilitate mai mare decât o agenţie pentru siguranţa alimentelor? Poate îndeajuns încât să te minţi că preţul ridicat este o dovadă în plus că nu te înşeli: da, domne, mâncăm ca la bunica acasă (expresia ca la mama acasă fiind prea recentă ca să garanteze lipsa conservanţilor). Cât despre muzeu, să-l viziteze studenţii şi cine-o mai avea timp. Poate mă încumet de Noaptea Muzeelor când o fi gratis şi numai dacă la poartă dau şi ei un fursec ceva.

O scânteie în "Scînteia"

Miercuri îmi apăru o povestioară în "Scînteia", suplimentul Jurnalului Naţional. Nu mi-am imaginat niciodată că voi ajunge pe aceeaşi pagină cu Agenda Elenei Ceauşescu. Dar iată că se dovedeşte încă o dată că încurcate sunt căile Domnului, pardon ale tovarăşului.

solstiţiu, la terasă

Dire Straits - Why Worry

la întoarcere

Seara, la întoarcere, creierul amorţit s-a oprit pe o bucată muzicală şi rage. Nu îmi mai amintesc nimic din momentul în care am ieşit pe poartă sau din momentul în care mi-am dat drumul din nou în lume, ca într-o piscină cu o formă bizară ca o mulţime Julia. Merg şi muzica fuzionează cu sângele, cu saliva, cu lichidul gastric, cu bila. Când nu mă gândesc la nimic şi nici măcar privirea nu mă mai ajută să-mi amintesc ceva, doar posibilităţile mele limitate de a reproduce melodii mă mai leagă cât de cât de realitate. Devin nu pick up stricat, alunecând pe aceeaşi trei note, la nesfârşit, înnebunitor. Dar nu e nebunie. Încerc să-mi revin. Pe o muzică interioară, falsă, enervantă, stupidă, încerc încet, încet să îmi revin. Privirea îmi rămâne fixată pe o un obiect, pe inelul vreunei cucoane, de exemplu, sau se sprijină pe geamul zoios al tramvaiului sau pur şi simplu se ţine de bara portocalie întărind forţa mâinii. Şi muzica se zbate în laringe şi se ridică în palatin, pătrunde în cutia craniană şi de acolo în urechi şi asta de multe ori, de foarte multe ori. Iar tramvaiul pleacă, se opreşte, porneşte din nou, frânează, aşteaptă, se târăşte, prinde viteză, se opreşte, pleacă... de nu ştiu câte ori. Nu am stat niciodată să număr, nici măcar din curiozitate, nu am o curiozitate statistică, de aceea întrebarea „câte staţii mai sunt?” mă sperie ca o probă de examen la care nu m-am pregătit. Nimeni nu mă aude. Tăcerea mea ascunde răgetul meu. Şi poate că aşa se întâmplă cu toţi cei din tramvai, chiar şi cu posesoarea inelului pe care mi-am odihnit privirea fără nicio dorinţă, nevoie sau invidie, ci doar din oboseala unei zile de delir. Pe măsură ce simt că mă apropii de casă şi că trebuie să cobor, încep să mă aud cântând şi să văd. Văd femeia, nu numai inelul, văd oamenii atât de diferiţi, cu plasele venind de la piaţă. Încă o staţie, ultima oprire. Aud zornăitul roţilor din mecanismul tramvaiului. Melodia s-a oprit. Cobor. Îmi recunosc vecinii, îi salut, vorbesc. Bat. Mi se deschide o uşă. Intru.

Ce duminică frumoasă a fost duminică!

Nu voi sta niciodată dreaptă şi zâmbitoare într-o poză: în spatele meu pietre, deşert, două piramide, o umbră şi un cer senin. Dar nu e de vină distanţa. Nu voi sta nici aici, în Bucureşti, dreaptă şi zâmbitoare, cu biserica Kretzulescu în fundal. Car cu mine un aparat de fotografiat pentru a surprinde momentele plăcute ale excursiilor mele zilnice prin oraş. Pe mine nu mă pot surprinde.
La sfârşit de săptămână străzile principale se mai golesc, iar pe străduţe nici ţipenie. Sâmbătă la prânz câţiva turişti se pierduseră pe podeţele şi prin praful fin de pe Lipscani. Niciun unghi nu era bun pentru o fotografie de grup. Duminică la prânz fundalul câtorva poze era fântâna de la Universitate. Eu aş fi fotografiat porumbeii care dormeau cu aripile întinse la soare sau ghemuiţi la umbră. Nu se sinchiseau nici de turişti, nici de bărbatul florăresei de pe colţ care spăla bine vasele pentru flori de păreau ca noi.

Cişmigiul este cel mai animat loc al oraşului duminica după-amiaza. Dacă te decizi să te plimbi prin parc cu siguranţă te vei întâlni cu oameni pe care nu i-ai mai văzut de ani de zile. Pe unii nici nu-i mai cunoşti, te recunosc ei. Te opresc, te iscodesc, îi întrebi şi tu din politeţe sau din curiozitate.
Toată lumea e acolo: clasicii îndrăgostiţi îmbrăţişaţi sau citind sau povestind; bunici cu nepoţei; un acordeonist cântând Barca pe valuri; cupluri cu copil-mic-în-cărucior; grupuri de câte n prieteni; fetiţe jucând badminton; diverşi cetăţeni plimbând căţei, ba şi o pisică, în lesă; femeie făcându-şi manichiura şi pedichiura pe o bancă; ţigănuşi cu labe de scafandru; tineri emo, manelişti, rockeri, hipsteri, urbani; Poetul cu soţia; plimbăreţi în sandale, în papuci, pe role, pe bicicletă, în căruţ sau în barcă; hidrobiciclete supraîncărcate; raţe şi lebede; mormoloci.

Street Delivery un alt loc în care uichendul ăsta ai fi putut întâlni pe toată lumea. Îmi place ideea de a te aşeza cu fundul pe asfalt şi a vinde câte ceva sau de a înghiţi buline culturale sau subculturale, toate de-a valma, dar aş fi preferat să se spele asfaltul înainte, nu de alta dar strada Arthur Verona este una dintre cele mai apreciate retirade ale animalelor de companie din zona Grădinii Icoanei.

Nord la Institutul Francez.

grafomanii automate

Cât de ridicolă sunt când scriu! Şi cât scriu de mult! Nu mai am nimic de tăcut, nimic de lăsat nenotat. Mă interesează gestul la fel de mult ca ideea, uneori mai mult. Scriuuuuu, cu mulţi u, cu mulţi ţ, cu a-uri nearticulate şi ftizice, cu lalala şi lololo. Scriu şi scriu despre faptul că scriu, ce plictis! Scriu cu rigla, scriu cu compasul. Scriu cu tastatura laptopului adunând una câte una literele ca pe nişte mărgele pregătite pentru brodat. Scriu din moarte, cu faţa tumefiată, cu falangele răşchirate, cu orbitele înţepenite ca ale păpuşilor de porţelan. Scriu pierzându-mi gândurile printre maximele şi sentinţele câtorva înţelepţi. Scriu urzind, scriu uzând, scriu urând. Scriu găsind în asta gestul scăpării, dar şi degetul ameninţării şi limba de moarte. Scriu lăsând la o parte şi scriu adăugând. Scriu pentru a umple albul pur, albul singurătăţii, albul tăcerii cu semnele negre ale timpului, ale trădării, ale vinovăţiei. Scriu chiar dacă asta nu îmi va aduce iubire sau stimă de sine sau admiraţie sau consolare sau explicaţii. Oh, vai, ce bine, aşa, un pic mai sus, un pic mai jos! Scriu din lene, din sărăcie, din neputinţă. Scriu pentru că nu pot să scriu. Scriu pentru că vreau să fiu mai aproape de ceea ce rămâne mereu la o distanţă decentă. Scriu din indecenţă. Scriu din curiozitate. Scriu din mândrie. Scriu din mânie. Scriu sperând în lectură. Scriu pentru a-mi bate joc. Scriu pentru că aş fi vrut să nu mai sper. Scriu într-adevăr. Scriu ştiind că nu pot merge până la capăt, dar scriu fără întoarcere. Scriu efemer, pentru acum, pentru până acum, până măcar până aici. Scriu sforţându-mă să nu mai scriu. Scriu făcându-mi curaj să aştept în staţie să vină tramvaiul. Scriu pentru îndrăzneala cu care mă ţin de barele de fier din tramvai. Scriu pentru echilibrul unei călătorii zilnice spre muzeu. Scriu pentru a mă explica. Scriu pentru că nu pot întrece măsura. Scriu pentru ordinea lucrurilor. Scriu mâncând simboluri. Scriu cuvinte automate, virtuale, electrice, pixelate, pe un alb pur care nici măcar nu există în realitate. Scriu cu mulţi i, mai mulţi ca în copiii sau ca în propiii. Scriu pentru că măcar pot să scriu copiii şi propriii. Scriu, până la sfârşit. Scriu pentru că nu pot să scriu la nesfârşit. În sfârşit,

Summer in Siam

În 1990, când a apărut "Summer in Siam" şi când s-a dat la TVR, cântăreţul părea a avea o înfăţişare cel puţin la fel de ciudată ca a lui Michael Jackson. Bineînţeles că nu se compară, dar după ce ani de zile am fost obişnuiţi cu artişti tunşi, raşi şi frezaţi, Shane MacGowan cu dantura lui neîngrijită, bărbos, cifulit şi cu cercel într-o ureche, părea "un golan" caraghios prototip al decadenţei occidentale spre care ne îndreptam şi noi încet, incet. Mi-a plăcut foarte mult "Summer in Siam", dar după ce i-a trecut moda, nu am mai auzit cântecul ăsta nici măcar la radio. Se dă probabil foarte rar.
Din copilărie rămăsesem cu amintirea melodiei, nu şi a versurilor. O mai fredonam când şi când cu taririarara până ce într-o zi de vară am auzit-o la o terasă. Aşa m-am hotărât să merg pe fir. Am căutat mai întâi printre muzicienii care au cântat "Perfect Day". Parcă era unul din ei edentat şi buimac aşa cum mi-l aminteam eu pe cântăreţul din copilărie. Şi da, l-am găsit. Era Shane MacGowan şi nu apărea în videoclip atât cât ca să spună "It's such fun".
Nu ştiu dacă voi ajunge vreodată în Siam (Thailanda), dar mi-ar plăcea cel puţin să mă dau în leagăn pe melodia asta.

la nervi sau la melancolie

de-aş fi fost o efemeră machetă publicitară, aş fi valorat într-o zi de câteva ori mai mult decât face munca mea pe o lună de zile

publice

Dumneavoastră cine sînteţi, câţi ani aveţi, din ce localitate, starea civilă, scoateţi limba, respiraţi, aţi mai avut până acum vreo operaţie, aveţi poftă de mâncare, dormiţi bine noaptea, sforăiţi?
Dimineaţa e sinistră când tramvaiul nu duce la serviciu, ci la spital, chiar dacă drumul este acelaşi, spitalul fiind chiar vizavi. După câteva ore de aşteptare, doctorul mi s-a părut a fi ca o întâlnire cu moartea, în halat alb şi stetoscop.
Conduceţi, aveţi carnet, de cât timp lucraţi, care au fost sarcinile dumneavoastră de până acum, copii aveţi, cum vă vedeţi peste 5 ani, cine e preşedintele Ungariei?
Nu m-am înscris. Pregătisem toate actele. Şi cei 50 de lei şpagă. Mă spălasem bine dimineaţa. Îmi pusesem haine curate. Îmi făcusem chiar un discurs în minte pe care l-am repetat tot timpul până am ajuns acolo. Răspunsurile au fost prosteşti.
De cât timp vă cunoaşteţi, cât a durat cea mai lungă relaţie a dumneavoastră, ce aveţi în comun, ce vă enervează cel mai mult la partener, ce credeţi că apreciază cel mai mult la dumneavoastră?
Scena s-a petrecut repede. Femeia a strigat hei! apoi s-a aplecat, a luat ardeiul de pe asfalt, a mai strigat o dată prinde! după care l-a aruncat un pic mai încolo. Ardeiul a căzut tot pe asfalt, la picioarele unui bărbat grăsun care şi el s-a aplecat, l-a ridicat, l-a pus în sacoşă şi a plecat.

Media (1999)

frumoasa luna mai

Anton era practic paralizat în prea frumoasa luna mai. Nu mai putea face nimic. O lene... Nu, nu lene, ceva între toropeală, melancolie, ameţeală, apăsare era starea care-l cuprindea din momentul în care înfloreau salcâmii şi până se trecea floarea de tei. Nu mai avea niciun rost, nu se mai putea discuta cu el, iar de rezolvat vreo urgenţă, de terminat vreo treabă sau de răspuns la vreo întrebare nici nu se putea pune problema. Zăcea pe vreo bancă, prin parcuri, pe vreun scaun la birou sau acasă, în fotoliu, cu ochii în tavan. Nici nu putea mânca. Nu tolera decât petalele de trandafir roşu, numit de gospodine „trandafir de dulceaţă” sau florile de caprifoi, numit popular şi „Mâna Maicii Domnului”. Din astea ciugulea câte puţin, numai când se întâmpla să treacă pe lângă vreo tufă sau lujer înflorit. Se oprea, privea florile puternic colorate, le mirosea prelung, aplecându-se asupra lor ca şi cum ar vrea să sărute o femeie, le cerceta nervurile, spinii mici şi maronii, staminele subţiri, gineceul. Apoi le atingea, le mângâia trecându-şi arătătorul peste petalele fine, peste tulpina ţepoasă, apucând o frunză între două degete mişcându-le de-a lungul ei, un deget pe faţă şi unul pe dos. Tot cu două degete rupea un boboc. Îi privea sepalele verzui care acopereau petalele roşii, abia ivindu-se din placenta vegetală, după care, cu unghia o îndepărta uşor căutând carnea roşie şi parfumată a plantei. Pe aceea o rupea şi o mâncă, savurând gustul dulce, acrişor, suculent şi plăcut, atât de plăcut încât starea aceea a lui se-nteţea până la extaz.
De câteva ori îi se-ntâmplase să fie zguduit serios de vreun gardian din parc, în haine cernite de cioclu, cu o măciucă neagră atârnându-i flască la brâu. Ţipa la el, îl ameninţa, se făcea că-i taie amendă, ba era gata, gata să-l ia la bătaie sau să-l târască până la „cea mai apropiată circă de poliţie” ca să nici el nu ştia ce să-i facă. Unii-i spuneau că e beat, alţii îl credeau drogat, alţii ţicnit. Se strângea lumea în jurul lor, pensionari moralişti, femei cu câte două sacoşe într-o mână, copii cu biciclete, ţigănuşi scuipând coji tuciurii de seminţe, bărbaţi burtoşi cu zale de aur la gât şi ghiuluri. Gesticulau, vorbeau toţi odată sau pur şi simplu căscau gura şi priveau tâmp. Pe alocuri se mai puteau distinge vorbe precum „nu ţi-e ruşine, domne!” sau „păcat de el, că-i tânăr” sau „lasă-l, bă, nu vezi că-i dus cu pluta” sau „mişcă-te de aici, nebunule!”... Restul erau doar ţipete dezarticulate şi cuvinte pe care oricum le auzi la tot pasul că vrei sau nu: „pula mea”, „pizda mă-tii”, „du-te dracu’!”... Cu toate astea - ameninţări, mustrări, injurii şi calomnii, Anton scăpa de obicei destul de uşor, după ce-şi mai venea în fire, cam după ce toţi spuseseră sau scuipaseră ce aveau de spus sau de scuipat. Se scuza, bolborosea ceva privind dincolo de mulţimea care începea deja să se rărească, după care se retrăgea şi el, apucând-o pe o alee dosnică, populată pe ici pe colo de câte un cuplu statuar de îndrăgostiţi.
Nici nu mergea mult că se şi aşeza pe vreo bancă şi înţepenea acolo ore întregi. De plimbat nu era vorba, nu se plimba niciodată prin parc, mergea sau se târa, de cele mai mult ori se târa. Avea un pas vioi, dar târşâit, de aceea pantofii nu-i rezistau mai mult de un anotimp. Însă în mai, efortul pingelelor lui era cel mai redus din an. Pentru majoritatea oamenilor angajaţi cu carte de muncă sau la negru, lunile mai şi iunie sunt cele mai intense din an. Se munceşte zi lumină. Până şi copiii au teze, lucrări, examene şi admiteri, deci nici ei nu sunt prea liniştiţi, nu au timp să se bucure de primăvară cum trebuie. Duminicile ce-i mai vezi prin parcuri, care mai de care, până nu mai e loc nici să arunci un ac, nici să contempli natura urbanistic aranjată de edilii marilor oraşe să semene cât de cât cu sălbăticia, dar să fie totuşi îmblânzită şi înfrumuseţată spre mulţumirea celor mici şi celor mari.
În ciuda tuturor acestor persoane destoinice, responsabile şi ocupate, Anton îşi lua concediu. O lună de zile nu-l mai vedeai, nu mai ştiai de el, parcă-ar fi plecat departe. Când se întorcea la muncă, pe la începutul lui iunie, principala întrebare a colegilor lui era: „pe unde ai umblat atâta timp?” În primii ani de la angajare, se aşteptau să le povestească despre vacanţe exotice sau cel puţin despre drumeţii autohtone. Dar de ce să-i mintă, le spunea că s-a odihnit şi atât. Cu timpul, oamenii s-au obişnuit că el nu pleacă de acasă şi întrebările curioase au încetat, nu şi curiozitatea lor. Erau invidioşi pe el că-şi ia concediu tocmai atunci când e mai mare nevoie de el. De ce nu în august, ca toată lumea, de ce în mai, când sunt atâtea de făcut? Şeful cel mare îi semna mereu cererea. Nu avea nimic de obiectat. Cum de-l înţelesese, nu se ştie. Dar să nu intrăm în amănunte birocratice.
Anton avea timpul lui, între înflorirea salcâmilor şi a teilor. Stătea. Respira. Vedea. Gusta. Aştepta. În tot acest interval ai fi zis că e mort. Nu, numai atunci era el. Numai atunci trăia.

Lavatory Lovestory

că tot e cald...

a cânta / a cântări

Dis, quand reviendras - tu?


Barbara



Jean Louis Aubert (coloana sonoră a filmului
Il y a longtemps que je t'aime)



Martha Wainwright



Thierry Amiel

La iarbă verde

... fără grătar şi ladă frigorifică, doar cu aparatul de fotografiat.

De 1 Mai

Fie ca e sărbătorită cu mici şi bere, fie că e marcată de mitinguri sindicale, 1 Mai este ziua internaţională a gregarului, a spiritului de turmă, a marilor adunări colective.
În Europa, 1 Mai este zi de proteste, de revendicări salariale. La noi, e cea mai paşnică zi din an. De 1 Mai lupul se împrieteneşte cu mielul mai ales dacă îl cinsteşte cu un mic şi cu o bere de la dozator, după care îl pupă şi strângându-i mâna îi sugerează să-l voteze ca să aibă cu ce-l trata şi la anul. Până şi profesorii încetează orice grevă, doar n-or fi fraieri să demonstreze în zi de vacanţă şi fără extemporale.
Ca şi cum ar fi o sărbătoare religioasă, de 1 Mai se vorbeşte de tradiţii şi obiceiuri. Nu se mai merge la biserică, şi asta chiar de-ar pica duminica, ci se pleacă la mare, în Vamă, acolo unde în urmă cu câţiva ani nu mergea oricine, acum se merge ca-n pelerinaj. Trenurile pleacă cu întârziere pentru că se suplimentează numărul de vagoane şi aşa ticsite cu tineri care spun că se duc „să se distreze la maxim”. Cum vine asta? întreabă reportera tv pe unul dintre entuziaştii, obişnuiţi să se bucure la comandă, aşa cum aparatele electrice funcţionează de cum apeşi pe buton. Acesta a ridicat din umeri, nu a ştiut ce să răspundă, dar ca să nu se facă de râs a bâiguit ceva despre plaja, despre muzică, chestii candide, că doar se uită şi părinţii la ştiri. Cei rămaşi acasă, au şi ei obiceiurile lor de 1 Mai. Pe vremuri, după ce se termina parada, se dădea crenvurşti şi pepsi, acum primarul a făcut petrecere maidano-câmpenească pe platoul (numit şi parc) tuns, ras şi frezat la ordinul lui Ceauşescu, de la Izvor. Micii, berea la pahar de plastic şi muzica „pentru toate gusturile” i-au făcut pe mulţi să se umilească şi să uite de respectul de sine şi de aproape. Să se fi rodat atât de mult oamenii, după umilitorii ani 80 încât, acum, în libertate şi cât de cât prosperitate, să se împingă şi să se înjure la cozi câteva ore pentru vreo doi mici, e adevărat, primiţi pe degeaba, conform faptului că o femeie, după ce a fost siluită de mai mulţi bărbaţi, nu mai roşeşte la câteva cuvinte porcoase? Îmi pare rău să văd atâţia bătrâni care se bucură ca nişte copii că „au apucat” (nostalgicii, sic!, cunosc cuvântul), cu multe ghionturi primite şi date, pomana condimentată cu cuvinte demagogice. Îmi pare rău că se înjosesc la dispoziţia lupilor pe care nu-i mai latră nici câinii.

definitiv

Simplific.
Plec în Italia definitiv. Uşi închise, deschise, iar închise. Simpatii. Politeţuri. Despărţirea nu ştiu cum a fost. Nici nu vreau să mi-o imaginez. Pe mine nu m-a marcat prea mult. De fapt marcat e prea mult spus. Nici nu-mi pasă cine stă alături, cine a stat şi cine va sta. Ba, poate că aş fi puţin curioasă să aflu cine se mută alături, după ce fosta proprietară a vândut. Apoi toată discuţia noastră s-ar rezuma la salutările de convenienţă din faţa liftului şi atât. Spre deosebire de părinţii mei, eu nu sunt deloc sociabilă. La noi mai mereu sună câte un vecin la uşă ba cu una, ba cu alta. În general, se împrumută de câte ceva, întreabă, cer, pălăvrăgesc. Când sunt singură acasă, nu le deschid. Îi las să sune până se plictisesc şi pleacă.
Jurnal.
Ieri, a venit vecina să-şi ia rămas bun. A sunat la uşă. Era noapte deja. Mă îmbrăcasem în pijama. Mă uitam la un film. I-a deschis mama. Au vorbit în bucătărie. Şi-au luat rămas bun. Nu ştiu ce şi-au spus. După ce a închis uşa după ea (după vecina, adică), mama a venit şi ne-a anunţat pe toţi că vecina pleacă definitiv în Italia. Are avion la 4 dimineaţa. Mobilele au fost transportate cu un camion. Ce a rămas, le-a luat femeia de servici. Azi dimineaţă, în faţa uşii ei era un preş nou. S-au mutat ceilalţi.
Definitiv.
Cuvânt din vocabularul emigrării. Împrumutat probabil din limbajul juridic. În acest context, adverb. În dicţionar: care nu mai e supus modificărilor, stabilit pentru totdeauna; irevocabil, absolut, categoric. Include în el dispreţul abandonării unui loc dezagreabil şi speranţa găsirii unui trai mai bun altundeva. Înainte de optzeci şi nouă se folosea expresia „a fugi din ţară”. Acum, când nimic nu te mai împiedică să pleci spui definitiv şi o spui aşa cum Făt-Frumos spunea tinereţea fără bătrâneţe şi viaţa fără de moarte. E spatele întors patriotismului deşănţat de dinainte şi nepăsării colective de după. Îţi trebuie hotărâre şi curaj ca să-l pronunţi, dar şi foarte multă lehamite, renunţare şi plictis. Ar trebui să-ţi ajungă cuţitul la os, să fii sătul până-n gât de ceea ce vrei să laşi în urmă, dar să fii şi un mare visător. Ai nevoie de multă putere pentru a te rupe de tot şi de toate. Nu pleci numai dintr-o ţară, nu laşi în urmă numai gunoiul şi praful oraşului sau traiul de azi pe mâine sau corupţia sau neputinţa de a mai schimba ceva, ci părăseşti limba, obiceiurile, istoria personală şi rudele. Şi în plus, nu mai laşi loc de întors. Pronunţi definitiv ca şi cum ai scuipa ca un golan printre dinţi, dar în acelaşi timp ai în glas răceala implacabilă a judecătorului care dă un verdict pentru care nu mai există recurs. Vinzi tot, pierzi tot, renunţi la tot ce ai aici pentru a te reface altundeva. Nimeni în afară de tine nu va şti cât a costat acest definitiv şi nici cât preţuieşte el de fapt.

primăvara pe uliţă

Vinerea Mare

Cuprinsul era cel mai frumos poem al acelei cărţi pe care începusem să o citesc aşteptând ca mama să se îmbrace şi să mergem. Bunică-mea a crezut minciuna noastră: ne ducem la biserică să trecem pe sub masă. O să ne ia ceva timp, e lume multă, o să stăm la coadă. Pe urmă vom rămâne şi la denie puţin. Nu a mai zis nimic. Nu ne lasă să ieşim din casă decât pentru motive serioase, adică pentru ceea ce-i convine ei. Mersul la biserică este acceptat. Dacă-i spuneam că mergem la cimitir, ar fi înjurat toată ziua. Mă aşteptam să bolborosească mânioasă fraze fără înţeles, dar s-a răsucit doar printre perne şi pături şi s-a pregătit să aştepte întoarcerea noastră. Trebuie cineva să rămână acasă şi să continue aşteptarea. Se pare că facem cu rândul. Mai ales noi femeile. Ne aşteptăm una pe alta. Apoi cu toatele aşteptăm nici noi nu ştim ce...

Ne-am luat amândouă câte o sacoşă de plastic. Una cu colaci, alta cu flori şi lumânări. Nu colaci, nişte japoneze şi cam tot atâtea mere. Tramvaiul a venit repede. Până la Lujerului nu e chiar mult de mers. Patru staţii. Ajungem numaidecât. Traversăm şi aşteptăm. Şoseaua e foarte aglomerată. E soare. E praf. Învălmăşeală de oameni, de câini vagabonzi, de maşini. 40 de minute am stat locului şi i-am privit. Numai pentru noi nu mai trecea nicio maşină. Pe aici trebuie să vină, nu are prin altă parte pe unde s-o ia. Colacii se-ntăresc în sacoşă, se pietrifică, atârnă din ce în ce mai greu. Oamenii se mişcă din ce în ce mai lent. Câinii se întind pe asfalt, la umbră, adorm. Maşinile se blochează în intersecţie. Vorbim, vorbim, despre orice, despre timpuri. Înainte Militariul era comună. Exista o alee cu castani bătrâni şi case. Foarte frumos... O prietenă avea o vilă acolo. Ne-a invitat o dată de ziua ei... Mama îmi povesteşte mereu amintirile ei. De unele îmi aduc aminte, pe multe le uit, de aceea rar mă pot plictisi de ce spune.

Din lentoarea aceea a apărut în sfârşit un autocar cu o foaie A4 lipita în geam pe care era scris cu majuscule: ROŞU, DUDU, CHIAJNA. Am plătit 2 lei de fiecare. Ne-am aşezat. Următoarea staţie era chiar după colţ, la 200 de metri mai încolo. E un capăt de linie improvizat. Am aşteptat şi acolo vreo câteva minute. Au urcat mai mult femei, îmbrăcate mai mult în negru, cu plase şi cu flori ce se găsesc zilele astea prin pieţe şi prin grădini: narcise, lalele, liliac şi garoafe. Toată lumea mergea cam în acelaşi loc. Sunt trei cimitire pe traseu. Unii au coborât la Roşu, câţiva la Dudu, cei mai mulţi la Chiajna.

E un obicei din Vinerea Mare. De când mă ştiu, în fiecare an ne întâlnim cu toată familia, bărbaţi, femei, copii, şi mergem la cimitir cu flori, lumânări, tămâie şi colaci calzi. Înainte de asta, trebuie să te opreşti la biserică: aprinzi lumânări, pui flori pe Sfântul Epitaf, săruţi crucea şi Evanghelia şi treci pe sub masă de trei ori.

Dumnezeu să-i ierte! este salutul specific în cimitir şi în împrejurimi. Nimeni nu spune bună-ziua. Ar fi ca nuca în perete. E plin de lume. Ca în primele secvenţe din Volver, toţi fac curat, pun flori în recipiente obţinute dintr-o sticla de plastic de 2 litri tăiată pe jumătate, împart colaci sau eugenia şi mere sau portocale. Numai cei morţi de curând sunt plânşi. Nu te duci cu lumânări şi flori numai la morţii tăi, ci „îi ocoleşti” pe toţi morţii de la străbunici, până la naşi, unchi, veri. În acea zi străbaţi tot cimitirul, ba şi pe cel din satul vecin, dacă ai rude şi pe acolo. De aceea e bine să ai un buchet mare, mare de flori şi o traistă de lumânări. Nu mai zic de traista în care aduni „împărţaniile”: să fie de sufletul moşului, să fie pentru ţaţa... Bogdaproste!



Ţiganii împânzesc şi ei cimitirul. Trec pe la fiecare şi cer: dă-mi tanti şi mie să fie de sufletul morţilor. Au saci de rafie prin care poţi ghici covrigi, fructe, pâine... Se mai aşează să se odihnească şi să-şi compare recolta. Nişte puşti se alergă printre crucile de piatră. Aruncă cu mere. Chiuie. Vreo babă se mai ia de ei, le face morală că e păcat, maică, să faci gălăgie în cimitir.



În această zi, în multe zone din ţară femeile nu gătesc, nu coc. Pe aici, pe la noi, e dezlegare pentru copt colacii. Îi faci de dimineaţă ca până după-amiază să aibă timp să se răcească. Mamaia mea îi ungea pe deasupra cu miere. O bunătate! Te lipeşti, te faci totuna, dar după ce trece pe sub masă, nu e nimic mai plăcut pentru un copil cărat de tot familionul prin cimitir, decât să înfulece dintr-un colăcel proaspăt.

Acum mai rar mai primeşti colaci făcuţi în casă. Supermarketul oferă destule alternative pentru a scuti gospodina de frământat cocă o dimineaţă întreagă. Anul acesta am primit napolitane, eugenii, cornuri cu măsline şi covrigi. Iar de câţiva ani încoace, şi florile naturale sunt uitate. Aproape toate crucile sunt împodobite de jur împrejur cu flori artificiale atât de bine făcute, încât trebuie să le pipăi ca să-ţi dai seama de diferenţă. Până şi coroanele mortuare sunt din flori artificiale. Cică „ţine mai mult”.



După ce „au ocolit toţi morţii” chejnenii se duc care pe la casele lor, care pe la biserică la Prohod, care-ncotro. Seara nu mai e nimeni prin cimitir. Am avut noroc şi ne-a venit repede maşina, ba s-a oprit şi între staţii special pentru noi, când ne-a văzut că-i facem cu mâna.
Acum ar trebui să mai spun ceva despre ceea ce mă apucasem să scriu la început, despre cartea pe care o răsfoisem, despre bunica, despre aşteptare, ca să închei cât de cât rotund, dar în era eugeniei şi a florilor de plastic, nu pot să spun decât că vă pup dulce şi pe curând.