plaf

E atâta nimic în jur încât canicula se plictiseşte navigând pe internet. 

solstice

Din Sulina

I shot the bird...

But I didn't shoot no dolphin, oh no! Oh!

 

Visite du musée imaginaire de Charles Baudelaire

Visite du musée imaginaire de Charles Baudelaire
 
 Vezi  mai multe  video    din   cultura

Modelul

Spune-mi ce să fac cu mâinile. Cum să te privesc. Sau să nu te privesc. Aşează-mă aşa cum vrei, cum îmi şade bine, cum au încremenit Venerele pe divane şi preoţii în odăjdii de sute de ani. Vreau să văd apoi ce vezi tu la mine. Vreau să simt cum mă simţi tu pe mine. Fiecare tuşă recreându-mă pentru veşnicie. Spune-mi din ce ţâşneşte frumosul. Şi cum poate oare să ajungă de la mine la tine şi apoi să plece de la noi, să se înstrăineze prin secole, prin camere cu miros de ciuperci sau prin muzee. O privire de câteva ore pierdută pentru veşnicie în iureşul artei cu a mare sau cu a mic sau de mână sau de tipar. Vorbeşte-mi pentru a nu mă mai simţi stânjenită, pentru a nu mai fi eu modelul, ci doar culoare şi umbră. Transformă-mă în brusture, în coţofană, în stâncă roasă de valuri. Eu floarea. Eu pasărea. Eu marea. Eu femeia.

Tu mai ştii, Otilia, când te-am văzut prima dată în după-amiaza aceea. Venisei să ne aduci pâine caldă, mie şi soţiei mele. Ne pregăteam să mergem la masă, la părintele stareţ. M-am mirat când a bătut cineva la uşă. Nu aşteptam pe nimeni, nu cunoşteam pe nimeni în afară de părintele, dar ştiam că el nu va intra niciodată în chilia aceea pe care ne-o pusese la dispoziţie pentru o vară. Venisem din capitală ca să am linişte, ca să pot picta singur. Nu aşteptam pe nimeni. Nimeni nu ştia unde plecasem în vacanţă. Perdeaua de dantelă de la uşă se întunecase în locul în care stăteai tu. Tu, bătaia în uşa. Tu, surpriza. Tu, indiscreta. Tu, copila de nici 9 ani, fragilă şi nedumerită, ai rostit pe nerăsuflate: m-a trimis mama să vă aduc pâine proaspătă de la Buzău. Şi soţia mea a zis: intră. Şi s-a bucurat pentru pâine şi pentru că-i intrase un copil în casă. Nu aveam copii pe atunci. Ne-ai mai spus că staţi în camera de vizavi, tu şi părinţii tăi. Te-am întrebat cum te cheamă. Când mi-ai spus Otilia... Otilia! Şi pe soţia mea tot Otilia o cheamă. M-am prezentat şi eu. Nu cred să fi reţinut numele meu, este? Mai ţii tu minte toate astea? Mai ţii minte că nu am avut ce să-ţi dăm. Nici bomboane, nici ciocolată, nici jucării. Nimic din ce s-ar putea bucura un copil. M-am simţit stânjenit. Am propus ca în schimb să-ţi fac portretul. Soţia mea a spus grăbeşte-te, ne aşteptă părintele. Începuse deja să se aranjeze. Te-am aşezat pe un scăunel în faţa mea. Te-am rugat să stai nemişcată. Otilia se îmbrăca. Îşi trăgea ciorapii. Te-am desenat repede, cum mă rugase. Dar pentru că te mişcai tot timpul, începusem să-mi pierd răbdarea. O priveai cum se machiază în oglindă. Îţi fura privirea. Te preocupa mai mult decât ceea ce făceam eu. Erai pe cale să ai un portret făcut de un mare pictor şi ţie nici nu-ţi păsa. Ai terminat? Eu sunt gata. Să mergem! Şi te-am dus până la uşa camerei voastre. I-am dat desenul acela tatălui tău. I-am mulţumit. Avem 37 de ani atunci. Otilia avea 39. Dar în seara aceea, pentru prima dată am privit-o copil. Te-am privit copil şi te-am desenat copil. Te desenasem de mii de ori la toate vârstele pe care le-am trăit împreună, de la 19 ani. Îmi dorisem atât de mult să te fi cunoscut copil. Mai ai tu oare desenul acela?

Sărută-mă cu urechea, cu obrazul, cu palma, cu unghiile. Fă să-mi curgă prin vene acuarele. Pune culoare acolo unde e vrajbă, acolo unde nu te iubesc. Umple cu verde, cu violet, cu ocru nemulţumirea, nepotrivirea, despărţirea. Ascunde-mi în umbre sfiala, minciuna, uitarea. Corpul meu a îmbătrânit şi nu mai susţine estetica pânzei pe care de ani de zile-l pictezi. Nu mai sunt eu sprinţara, eu vesela, eu teribila. Să nu-mi mai cauţi faţa netedă, privirea luminoasă, neastâmpărul. Sunt bătrână în faţa oglinzii, în faţa visului, sunt încă tânără, sunt încă modelul.

Mă întorceam de la facultate într-o seară. E drept că mai zăbovisem cu câţiva colegi într-un bar. Era încă devreme pentru noi. Nu ştiu de ce am plecat aşa fără să anunţ. Gândeam oare că tinereţea nu trebuie să dea explicaţii sau pentru că stăteam departe de centru pe atunci şi probabil că nu aveam bani de taxi, am fugit ca să mai prind un troleu înainte de 11 noaptea. În troleibuz era puţină lumea, dar m-am aşezat lângă tine. Ţii minte, Otilia? Ştiam că eşti tu cu toate că nu te mai văzusem niciodată la vârsta aceea. Erai bătrână. Erai ca o bunică neajutorată şi singură. Şi parcă ştiam tot ce trăisei, parcă aş fi putut să-mi amintesc toată viaţa ta, doar privindu-te. Mi-am zis: mâine când mă voi revedea cu Otilia îi voi spune că am întâlnit-o aseară în troleibuz. Te-am văzut aseară Otilia, aveai 80 de ani şi nu m-ai recunoscut.

Pictează-mi pe trup culori baroce. Pielea cu ambră şi sidef. Ochii cu lapislazuli. Părul de carneol. Sânii de opal şi hiacint. Ascunde-mă între flori şi nimfe, între fauni şi mirt, între aripi şi plete.

Ce înseamnă să însemni ceva, Otilia? În lumina acestui soare de aprilie cu care nu se va mai întâlni nimeni niciodată, eu te privesc. Aşa cum în grădinile Luxembourg, Rubens o privea pe Maria de Medici împreună cu tot alaiul ei de cardinali, ducese, naiade şi zeiţe. Aşa cum în jurnalul lui, Delacroix a scris de zeci de ori despre Rubens după ce îi privea tablourile din Paris, din Anvers... Pe oriunde călătorea, îl căuta pe el. Te voi duce odată la Louvre să-ţi arăt sala imensă unde, pe-o parte şi pe alta, sunt numai tablourile acelea cu Maria şi istoria vieţii ei spusă pentru cine are timp să aştepte şi să vadă. Sunt mii de tablouri la Louvre, Otilia. Pictori din toate epocile, din toate civilizaţiile. Mii de ani în urma noastră. Sunt mii de ani înainte de Tizian. Sunt sute până la Delacroix. Sunt oameni care au fost, priviri care numai acolo mai mărturisesc. Femei mereu frumoase. Bărbaţi mereu curajoşi. Şi aceeaşi luptă cu timpul, cu dispariţia, cu neantul. Unii au plătit bani grei pentru portretele acelea, însă numele lor au fost uitate. Au rămas semnătura artistului într-un colţ şi culorile lui. Să nu te sperie valurile de turişti care vor trece pe lângă noi. Ne vom aşeza pe-o bancă şi-mi vei povesti despre Maria, iar eu despre Rubens. El avea 45 de ani. Ea avea 47.

Gilda

Într-un week-end Ştefan a întâlnit-o pe Gilda şi de atunci nu s-a mai despărţit de ea. I-a plăcut cum arăta în reclame şi s-a dus să şi-o ia. Nimic mai simplu în lumea noastră. Îţi place ceva, îţi iei. Dacă e prea costisitoare plăcerea ta, visezi la ea până apare alta mai ieftină. Ştefan petrece zilnic câteva zeci de minute în trafic. Şi ca să nu se plictisească, se uită la toate reclamele care-i ies în cale. Le citeşte cu atenţie, se întreabă ca la ora de literatură: ce-a vrut să spună în propoziţie? Automobilul şi l-a luat aşa. Citise pe un mare ecran luminos că e la reducere noul model şi l-a luat în leasing chiar în săptămâna aceea. Bineînţeles că tot în week-end. În principiu sâmbăta este ziua de cumpărături. De cumpărături importante, că nimicurile săptămânale care se găsesc la grămadă în supermarketuri, le cumpără mai degrabă duminică seara, când nu e aşa de aglomerat. Ştefan are oroare de aglomeraţie şi de gălăgie. Mai bine stă toată ziua în casă la calculator, se joacă un joc, caută reclame la automobile pe internet, iar seara se duce să-şi umple frigiderul şi dulapul din baie cu ce e nevoie.

Şi cu Gilda a fost cam tot aşa. Se schimbaseră reclamele la Keya şi peste tot prin oraş vara era întâmpinată cu mese, scaune, paturi, umbrele, prosoape... Şi Gilda... Părea o nepotrivire în toată adunătura aceea de mobile şi bigudiuri, dar a fost o revelaţie. Iar numele îl pronunţase o săptămână întreagă şi de abia aştepta să se facă sâmbătă ca să dea o fugă până la Keya. Iar când a strâns-o în braţe pentru prima dată, era încă aprilie, s-a simţit uşor şi fragil ca un băieţel de 5 ani. Mirosea aşa cum spera să miroasă, a lână, a cauciuc şi a altceva. A ceva ce mirosise demult, în casa bunicilor. Probabil că era o substanţă specială de tratare a lânii, nu ştia. Gilda era ceea ce-i lipsise de ani de zile. Când era copil avusese una la fel ca ea. O plimba peste tot. Nu pleca fără ea nicăieri. Dacă se întâmpla să uite mama să o pună în bagaje, era teroare. Se apuca pe plâns şi nu se mai oprea. Dida, dida, striga şi plângea. Cu dida dormea. Îşi îndesa nasul în ea şi adormea numaidecât. Acum dida se întoarse. Dida era Gilda. Acum viaţa i se părea mult mai interesantă. Şi parcă îi găsea şi un sens. Acum ştia că destinul a fost acela care i-a scos în cale o reclamă genială la noua colecţie de pături primăvară-vară.

La Keya un model de pat poartă numele Stefan, însă acesta nu apare în nicio reclamă.

Minciunelele

Sunt mare amatoare de minciunele sau de gogoşele jurnalistice, de articolaşe în care marii intelectuali ai ţării sau vedetele culturale se coboară la nivelul nostru şi ne spun în trei rânduri de ce merită să citim o carte pe care ei n-au citit-o sau să vedem un film. După numărul de like-uri pe Facebook îmi dau seama că sunt mulţi cei ca mine, cititori de reviste şi săptămânale cu fason, care se iluzionează că sunt de partea ok a vieţii culturale.

Aceste gospodine harnice care coc minciunele în reviste uşurele, mai pun în tigaie şi câte o gogoaşă uriaşă ori înfuriată livrată prin revistele literare pentru cititorii mai pretenţioşi sau mai nesătui, dotaţi cu un stomac bun pentru a digera recenzii făcute după prefaţă.

Şi nu aş avea nimic cu ei dacă gogoşelele lor, chiar şi după reţetă, le-ar ieşi dulci şi vanilate, însă de multe ori sunt fade sau răscoapte.

Sau poate că nu m-am aşezat eu în faţa gogoşeriei potrivite.

EM vs H&M

Două evenimente au dezgheţat Bucureştiul în această primăvară. Primul, în ordine cronologică, a fost deschiderea unui lanţ de magazine foarte cunoscut amatorilor de shopping în străinătate. Al doilea, este centenarul Cioran.

Mash-uri de zeci de metri şi sute de citylight-uri au îmbrăcat bulevarde şi imobile la sfârşitul lunii martie. Plete blonde, rochii lungi şi înflorate, bluze vaporoase şi pantaloni scurţi au înţolit oraşul din centru la periferie mai ales prin zonele unde nu era el prea curat. Faţade întregi de clădiri istorice au fost învelite cu totul în pânzeturile publicitare. Femei gigant privind lasciv de la înălţime mulţimea şifonată şi grăbită trecând fără încetare pe străzile ce li se întindeau prăfuite la picioare. Promiteau preţuri accesibile şi haine de calitate. Mii de bucureşteni s-au îmbulzit să vadă marea minune promisă în zi de post. La câteva zile de la deschidere, obişnuitele pungi cu mâncarea pentru serviciu a călătorilor RATB purtau sigla H&M.

Nişte mash-uri, câteva citylight-uri, sute de stencil-uri şi un zid desenat toate marca Dan Perjovschi au însemnat Bucureştiul cu puţină cultură, cu ocazia împlinirii a 100 de ani de la naşterea lui Cioran. Femeile pastelate din reclamele H&M. sunt acum concurate de omuleţii lui Perjovschi străbătuţi de un cinism à la Cioran. Pe faţada Universităţii de Arhitectură, pe bulevardul I. C. Brătianu – chiar în piaţeta aceea de lângă spitalul Colţea care pun pariu că nu ştiţi că se numeşte Piaţa Emil Cioran, în staţiile de autobuze ori la metrou, ne scrie Cioran. Pe trotuare, din loc în loc, îi călcăm în picioare profilul stilizat, ajuns o linie puţin strâmbă.

Într-o ţară în care promovarea evenimentelor sau instituţiilor culturale este aproape nulă, proiectul iniţiat de Institutul Francez din Bucureşti, „Cioran în stradă de Dan Perjovschi” mai scutură puţin florile oraşului acum în aprilie. Chiar de aveţi obiceiul să mergeţi cu nasul pe sus sau dimpotrivă, cu privirea-n pământ, Cioran va fi acolo, subţire ca o dungă de creion, şi vă va vorbi. E nebunul care strigă-n deşert. E filozoful din agora pe care vin toţi să-l asculte. E o reclamă din care lipseşte cifra preţului. E un happening pe care îl înţelegem sau nu. E o mâzgăleală. E o vorbă înţeleaptă. E neobişnuit. E un moft. E pentru elite. E pentru toată lumea. E ceva.

La scurt timp după aceea

La scurt timp după aceea am făcut expoziţia. Veneau oameni de pretutindeni. Cel mai mult contau fularele lor. Li se înfăşurau în jurul gâtului ca la câine. Cincizeci. O sută. O mie. Fiecare cu povestea lui şi cu rasa lui. Mai jos arabii protestau. Milioane de ghutra spărgeau noaptea ecranele televizoarelor mute. Femeile lor purtau toate inelul lui Gyges pe degetul mare. Aceasta le-a fost scăparea. Uneori îngerii le mai priveau, dar asta nu a avut nicio importanţă pentru nimeni până la urmă. Noi priveam pe cer şi vedeam stoluri de păsări. E primăvară, spuneam. Se întorc păsările din ţările calde. Seara şi dimineaţa, mii de păsări. Cu un etaj mai jos ei priveau cum zburau gloanţe. E primăvară, spuneau. S-a întors războiul. Seara şi dimineaţa, mii de gloanţe.

Lena Constante - Evadarea tăcută

Când sunt tristă, când simt că totul se deşiră şi că nu pot face nimic, când îmi pierd puterea de a mai continua, atunci apar în calea mea marile suferinţe, oamenii care au îndurat multe, cei care au pierdut totul, sfârşiţii. Viaţa nu-mi devine mai uşoară privindu-i pe cei care caută în gunoaie sau care dorm pe/prin gurile de canal ori sub cerul liber, înconjuraţi de câinii vagabonzi. Dimpotrivă, mă întristez şi mai mult negăsind nicio scăpare pentru ei. Dar întâlnindu-i mă smeresc, îmi dau seama că încă nu am de ce mă plânge în mod fundamental şi că nemulţumirile mele sunt mofturi în comparaţie cu ce trăiesc ei.

Sunt câteva săptămâni de când mă chinui să citesc Evadarea tăcută, o carte despre experienţa de închisoare a unei artiste de care cu siguranţă mulţi au uitat. Despre Lena Constante am auzit prima dată cu adevărat atunci când am citit „Surâsul lui Harry”, o carte despre Harry Brauner, scrisă de Irina Nicolau şi de Carmen Huluţă. După aceea am văzut cu alţi ochi tapiseriile mari din muzeu, sub care se înfiripă o etichetă plăpândă cu numele ei. Plăpândă ca şi Lena Constante. Citindu-i mărturiile din închisoare mă cutremur la fiecare pagină. Mai mult de 10 pagini pe zi nu am reuşit să citesc până acum. E mult prea dur ce se întâmplă acolo şi înfiorător de crezut. Noi cei obişnuiţi cu ficţiunea, autenticul ni se pare forţat. Cuvintele ei mă lasă mută. Poate că povestindu-ţi suferinţa devii indecent. E greu să asculţi poveşti de genul ăsta. E mai demn şi mai discret să scrii despre ele. Cine citeşte, citeşte. Important este să nu uităm. Pentru că se ştie, se tot spune şi din păcate nu se ţine seama de asta: cine uită trecutul, e nevoit să-l repete.

Mă gândeam să copiez un fragment din carte unde autoarea istoriseşte despre una din torturile la care a fost supusă, însă am ales să citez alt fragment, mult mai concludent despre ce înseamnă să nu ai cu cine vorbi după. Lăsând la o parte faptul că timp de 12 ani a fost condamnată la tortură, tăcere şi singurătate, în libertate i-a fost greu să găsească urechi pentru povestea ea. Poveste e blând spus, dar...

Să povesteşti zi de zi, oră de oră, viaţa de închisoare este cu neputinţă. Poate chiar plicticos pentru cititor. Zece pagini pentru zece zile de tortură este şi aşa prea mult. Doisprezece ani mai târziu eram liberă. Vedeam tot felul de oameni. Oamenii aceia ştiau că tocmai ieşisem din închisoare. Nici măcar unul nu a avut răbdarea – sau curajul – să mă asculte mai îndelung. Aveau cu toţii aceeaşi „părere” pentru a mă întrerupe. Mila lor! Mila lor ipocrită. Pentru a-mi astupa gura pretindeau, pe rând, că aceste amintiri mi-ar fi dăunătoare. „Trebuie să uiţi” – era una din frazele lor tip. Nimeni nu voia să se încarce nici măcar cu una din amintirile mele. Ea ar putea să dăuneze importantului mecanism al bunei lor digestii.A doua frază tip era de un egoism făţiş. „Voi, de o parte a gratiilor, noi, de cealaltă, eram atunci cu toţii la închisoare”. Nu aveai ce răspunde. La asemenea cuvinte, răspunsul amuţeşte.

Cartea asta mi se pare mult mai puternică decât Leagănul respiraţiei. Herta Müller a mers pe firul istorisirilor celorlalţi – mama ei, Oskar Pastior – şi s-a lăsat în braţele imaginaţiei şi poeziei. Lena Constante nu are poezie, e frustă, dar jenată. Ştie că urechile noastre burgheze nu sunt pregătite să absoarbă orori, că experienţa ei pare neverosimilă şi inumanitatea pe care o descrie la fiecare paragraf pare greu de acceptat, de aceea îşi îndulceşte pe alocuri discursul, cu jenă, nu cu milă, din respect, dar fără să ascundă adevărul.

Mă întreb dacă voi reuşi să duc până la capăt această carte. Lena a reuşit să iasă vie dintr-o situaţie penibilă care a durat ani. Iar ani însemnă luni, săptămâni, zile, ore, clipe de durere, de singurătate, de frică şi uneori de disperare. 

Imaginea aceasta cred că e o captură din filmul lui Thomas Ciulei, Nebunia capetelor, care va rula miercuri, 2 martie, la NCRR. 

Vreme frumoasă, vremuri prăfoase

Sâmbătă, 12 februarie.

Vreme de primăvară cu ghiocei şi vânt rebel. La 11 fix era întâlnirea din Piaţa Matache. Am luat-o pe jos de la staţia Berzei până la destinaţie. Casele în care intrasem să facem poze acum câteva săptămâni, erau dărâmate deja. Un bloc aştepta resemnat bucurându-se de ultimele raze care-i mai netezeau scăfârlia bătrână. Zilele astea-i va veni şi lui rândul. Oamenii s-au mutat din zonă. Strada era mult mai calmă decât ultima oară când am trecut pe acolo. Trecători răzleţi. Maşini, e adevărat, destul de dese, dar traficul începe să scadă destul de vizibil. Din loc în loc camioane şi excavatoare încărcau molozul sau, mai bine zis, cărau casele fărâmiţate şi le duceau departe, eliberând locul. Vântul răsfira praful pe stradă creând o imagine de western – de sat părăsit după ce a fost atacat de indieni.

Când am ajuns la Matache se strânseseră puţini oameni. Mă aşteptam să participe la protest mai multă lume. Ştiam că societatea civilă e slabă, laşă şi se implică greu, dar de data asta am văzut-o cu ochii mei. Speram să fie doar o prejudecată de om neinformat.

Nu a trecut mult şi mica adunare de artişti, arhitecţi şi nostalgici a fost înconjurată de poliţişti, negri şi bine făcuţi în contrast cu grupul de tineri uscăţivi şi verzi. Unii veniseră cu copiii la desenat faţada pieţei după natură. Alţii veniseră să facă fotografii. Nu era ceva mai paşnic, mai flower power, ca acea adunătură pricăjită şi puţin speriată de namilele venite să menţină, chipurile, ordinea publică.

Nu am putut să nu mă întreb cum se poate ca o mână de artişti să fie înconjurată de un lanţ de poliţişti într-o piaţă publică unde cred eu că toată lumea are dreptul să se adune şi să vorbească sau să deseneze. Oare ce-ar fi Parisul dacă şi-ar scoate pe străzi toată poliţia pentru a-i împrăştia şi amenda pe toţi cei care ocupă spaţiile publice din jurul catedralelor, bisericilor sau monumentelor istorice?

Umbla vorba în grup că poliţia ar urma să ne amendeze pentru staţionare. Aberant! Aşa se explică oare de ce bucureştenii nu locuiesc spaţiile publice? Oare edilii nu amplasează bănci în acele zone, tocmai pentru a nu-i stimula pe oameni la adunări mai mari de, să zic, 5 persoane?

După vreo două ore de făcut corp comun cu oamenii din piaţa, am plecat înspre casă oprindu-mă să mai fotografiez pe ici, pe colo. Cam atât a meritat Piaţa Matache?

Walk of Fame-ul

Walk of Fame, cel original, cel hollywoodian, a apărut ca idee la începutul anilor ¢50, iar primele 8 stele au fost dezvelite în martie 1960. Se spune că prima stea a fost a actriţei Joanne Woodward.

După 51 de ani, ideea aceasta a traversat oceanul, a luat-o cătinel spre est şi iată, Bucureştiul are şi el din ianuarie, un Walk of Fame al său micuţ, drăguţ şi nou nouţ. Prima stea i-a fost rezervată celebrităţii noastre locale, acest John Wayne al cinematografiei româneşti, locvacele Florin Piersic. Dacă circul acesta i se potriveşte întru câtva lui Florin Piersic, nu înţeleg cum un domn precum Victor Rebengiuc poate să participe la o festivitate de acest gen. Dacă a făcut-o totuşi, cred că s-a descurcat onorabil. Joi, în necunoscuta Piaţă a Timpului – un nume care l-a primit probabil peste noapte – s-au adunat televiziuni, artişti şi niscaiva gură-cască pentru a-l aniversa pe maiestrul care, îmbrăcat modest, cu şapcă şi trenci a spus câteva cuvinte, a dat interviuri şi a primit felicitări de la prietenii de-o viaţă şi de la cei câţiva admiratori prezenţi la faţa locului. Şapca şi atitudinea de bunic ieşit la plimbare au salvat onoarea acestui eveniment care plana la limita kitschului.

Se pare că banii pentru acest gen de proiect vin de la un magazin proaspăt renovat de pe bulevard, sclipind şi el de ecrane publicitare à l'Américaine, care şi-a plasat promenada înstelată chiar la uşa de la intrare, în loc de covoraş tradiţional de şters pe picioare. Evident că toate acest fast imitativ este, mai mult PR decât mecenat: poate că lumea va intra şi în magazin, dacă tot vine să vadă steluţele cinemaului autohton, iar snobii vor cumpăra, bucuroşi fiind că se asociază unui brand care apreciază cultura nu numai mercantilismul.

Iniţiativa de a ne venera valorile încă din timpul vieţii este de luat în considerare, mai ales când ne gândim că la noi mai mult se desface decât se face, mai mult se critică decât se laudă sau mai mult se îngroapă decât se dezgroapă. Însă modul din care alegem să o facem este condamnabil. Nu se găseau oare alte modalităţi originale, simpatice şi totodată pertinente de a-i pomeni pe cei care au adus un plus culturii române? S-au oprit ideile la deja perimatele simboluri de peste ocean? Nu cred că putem miza doar pe celebritatea şi atractivitatea turistică a bulevardului de la Hollywood. Dacă e pe aşa ar trebui să inaugurăm o Statuie miniaturală a Libertăţii pe Dâmboviţa sau un Big Ben mai mititel în Piaţa Unirii. Pentru că, nu-i aşa, dacă nu putem să ne folosim de propriile idei pentru a face oraşul mai frumos şi mai vizitabil, atunci să copiem reţetele de succes ale altora. Iar aceste reţete, adaptate la bucătăria noastră, evident că-şi pierd din gust, ba ne arată şi ridicoli în ochii celor care şi aşa ne cred o cultură minoră, cu valori minore, nesemnificative pe plan internaţional. 

Te pup! Pa, pa!

Mi se întâmplă să primesc, din când în când, câte un telefon de la o persoană necunoscută – în 99% din cazuri, tânără de sex feminin – care să mă abordeze frontal, prietenos şi înţepat turuitor cam aşa:

-         Bună, I-ana! Sunt Cutărica de la Myxw. Am numărul tău de la H-ana. Uite de ce te-am sunat...

Şi fără să mă lase să-i răspund la salut, îmi povesteşte care e situaţia, ce vrea de la mine şi mă roagă să o ajut. De cele mai multe ori îmi cere să o pun în legătură cu o persoană la care nu poate ajunge altfel: artist, director, globtrotter, coleg de la muzeu etc. După cum ştiţi, sistemul Pile-Cunoştinţe-Relaţii durează de câteva sute de ani şi mai are viaţă lungă înainte. Dar asta-i altă mâncare de peşte.

Mereu în rolul de „relaţie”, de „cunoştinţă” sau de persoană de legătură perplexă, eu trebuie să mă adun în timp ce ea turuie pentru că, după ce va tăcea, va trebui să spun şi eu ceva. Iar eu, încurcată şi bine crescută în durerosul stil tradiţional, cu greu o pot tutui, cu greu îi pot spune pe singurul nume cu care mi s-a prezentat, pe numele mic. Dar până la urmă îmi iese, ne înţelegem, „o rezolv” după care, mulţumită, Cutărica încheie cu şi mai perplexul: „Te pup! Pa, pa!”.

O relaţie de prietenie, de familiaritate şi de te-ştiu-de-când-lumea, care mă minunează ori de câte ori se repetă şi care mă face să-mi pun întrebări cu privire la propriul comportament. Profesionistele din PR poate ştiu ele mai bine. 

fragmente fără titlu

În graba coborârii din troleu, călcă drept într-o băltoacă în care sferele mici de ploaie se transformau în cercuri mari, concentrice. Nu mai deschise umbrela. Până la gura blocului nu mai era mult. Şi oricum rucsacul greu îi apăsa pe umăr, amorţindu-i mâna dreaptă până la cot şi schimbându-l pe umărul celălalt, mâna stângă. Îşi căută cheile în buzunar, împinse uşa zoită de mizerii incerte, urcă, luă liftul şi descuie uşa de la apartamentul acela în care stătea cu chirie împreună cu Adina. Nu se obişnuise încă cu mirosul lui. Mirosul ei nu-l cuprinsese încă. Nu mirosea a acasă. Era ceva străin şi vechi, erau viaţa şi timpul altcuiva. Despre proprietar nu ştia mare lucru. Poate că trăise o vreme acolo. Poate că luase apartamentul de nou, când se căsătorise, cu vreo douăzeci sau treizeci de ani înainte. Acolo era ascunsă toată istoria sa, rămasă în puţinele vestigii casnice din debara, din balcon şi din cele două camere. Dar din ele nu putea ghici mare lucru. Nu putea şti dacă existase o femeie acolo care a plecat sau a murit. Se gândea cu groază că ar fi murit cineva într-una din acele camere şi aşa triste, şi aşa morbide, mereu întunecate de copacii din grădină, care spre etajul doi se îndesesc cel mai tare. Un nuc, un tei, un plop. Nicunul dintre ei, însă, nu-i aminteau de acasă. Nici măcar nucul. Nici măcar teiul. Nu se putea lega de nimic din ce era acum în jurul ei, din ce alcătuia viaţă ei de studentă în Bucureşti. Eşti bucureşteancă, îi spunea tata, iar mama se îngrijea să nu-i lipsească nimic. Greutatea rucsacului însemna această grijă a ei: borcanele cu ciorbă, cu zacuscă, cu murături, cu dulceaţă. Borcane, zeci de borcane care se adunau goale, în debara, pentru următoarea umplere de la toamnă. Se pierdeau printre lucrurile proprietarului: nişte scule, un ceas vechi cu cuc, o lanternă mare, un manual de mecanică auto, apoi un ciocan de schintzel, o râşniţă, o maşină de tocat, o piuliţă, o strecurătoare, o răzătoare ruginită. Se mai folosea şi ea din când în când de ele. Dar înainte de a le folosi, le studia fiecare urmă care ar fi putut să-i spună ceva frumos sau să o îngreţoşeze. Le folosea cu urmele lor cu tot, cu viaţa celuilalt ciobită, pătată sau încrustată în ele. Poate că le lăsase special acolo ca să le întrebuinţeze ea pentru că lui nu-i mai erau de folos, pentru că îşi luase altele noi. Erau gunoaiele celuilalt, care îţi sunt utile atunci când stai undeva unde nu e la tine şi unde îţi va fi greu să faci să devină la tine mai ales atunci când vii cu mai nimic dintr-un loc în care aveai totul, inclusiv amintiri.

Desfăcu rucsacul îşi puse pe masa din bucătărie obişnuitele borcane învelite de mama în ziar. O caserolă cu ouă. Un chec. Îi mai dăduseră şi nişte bani, nu mulţi, pentru ce-o avea nevoie. Dădu drumul la radio şi o voce plăcută de femeie se auzi lângă ea vorbindu-i despre implanturi, despre inimă, despre cord deschis, despre cardiaci. O expertă..., spuse ea cu voce tare, puţin iritată, schimbând postul dintr-o rotaţie cu câteva grade a butonului negru care făcu să tacă experta şi o altă voce să ţipe un cântec la modă în acel an. Şi odată cu cântecul, starea îi se schimbă repede. A început să aranjeze iute „mâncarea de ţară”, asta era formula Adinei, în dulap, în frigider şi în debara, după care s-a dezbrăcat, şi-a pus bluza şi ciorapii în coşul de rufe pentru spălat, iar blugii pe un scaun din camera sa. S-a îmbrăcat în lucrurile de casă. La radio melodia se schimbase deja. Se văzu dansând în bucătărie, în timp ce aranja în dulap farfuriile uscate pe marginea chiuvetei, fredonând Take my Breath Away.

Adina s-a întors mai târziu. Era trecut de unsprezece. A intrat ca o pisică, aproape că nu a făcut zgomot, doar un zornăit scurt de chei, un ţăcănit de yală, iar uşa nici nu s-a mai auzit deschizându-se şi închizându-se. Simona citea. A stins veioza şi a început să pândească sunetele. Aproape că nu respira. Îşi concentra auzul la maxim. Putea fi altcineva, dar nu, o recunoscu pe Adina după mişcările fine pe care le făcea. Era fantomatică, mai ales când se întorcea noaptea şi ca să nu deranjeze umbla cu grijă. Doar obiectele pe care le atingea făceau zgomot: întrerupătorul, apa la baie, clanţa. Simona nu s-a ridicat din pat, ci a continuat să asculte şi să-şi imagineze mişcările Adinei prin casă. Ar fi putut să o întâmpine, să vorbească ceva, poate chiar să-i ţină companie la masă. Aşa ar fi scutit-o şi pe ea de efortul de a-şi controla propriile zgomote. Adina era probabil acum foarte concentrată la sunete, la propriile mişcări, probabil că o dureau muşchii de atâta încordare, probabil strângea din ochi când un zgomot i se părea tare. Simona se simţea obosită, nu avea chef să vadă pe nimeni, iar a vorbi cu cineva era un efort mult prea mare, ca şi cum ar fi fost sculată din pat şi ar fi fost obligată să urce un munte, aşa în pijama cum se afla, aşa în ploaie, cum era afară.

Dimineaţa o trezi maşina de gunoi. Trecea indiscret o dată la câteva zile cu huruituri, zdrăngănituri şi sforăituri. Adina se trezise şi ea, se fâţâia între baie şi bucătărie fără să-i mai pese dacă o deranja sau nu pe Simona. I-ar fi plăcut probabil să stea împreună să bea cafeaua şi să-şi povestească week-endul şi chiar să plece împreună la facultate. Simona însă rămase în pat continuând să asculte zgomotele de afară şi din casă: maşina de gunoi îndepărtându-se, Adina zdrăngănind vasele, apa de la baie susurând prin ţevi, uşa deschizându-se şi închizându-se, yala ţăcănind ca în ajun. Era într-o stare de somnolenţă, între visare şi trezire, ceva care o făcea să se simtă grea în patul acela străin în care numai cearşafurile erau ale ei şi aveau mirosul de acasă, de apret şi de săpun de trandafiri. Nu avea niciun chef să se ducă la cursul de la ora 8. Era peste puterile ei să se concentreze la literatura medievală franceză atât de dimineaţă. Toate personajele acelea bizare despre care i se povestea şi despre care mai auzise şi de prin filme, nu o atrăgeau cu nimic. Profesorul vorbea monoton şi încet. Cei câţiva studenţi care se încumetau să stea în amfiteatru, răspândiţi care mai prin faţă, care mai prin spate, arătau adormiţi şi distraţi. Parcă totul era în zadar, parcă omul acela în costum gri ar fi vorbit într-un borcan, nici el nu auzea probabil ce spunea. Odată s-a întâmplat chiar să încurce apostolii între ei. Oare se prinse cineva? Simona de atunci nu se mai putea trezi dimineaţa ca să meargă la curs. Nu mai putea. Se simţea un butuc greu, necioplit şi murind. Avea 19 ani. Şi simţea că murea. În casă era din nou linişte, dar nu mai putea dormi. S-ar fi dat jos din pat, să se spele şi să se ducă la bucătărie, dar se temea ca nu cumva să găsească ori în baie, ori în bucătărie, un monstru care să o înşface şi să o înghită cu totul. Era ceva de care îi era foarte groază, erau dispariţia, disiparea, inexistenţa, pustiul, urâtul din „a-i fi urât”, dar şi din „a ţine de urât”.

O usturau ochii şi îi simţea vâscoşi, de aceea a trebuit să se spele mai mult pe faţă, frecându-se bine cu săpun şi clătindu-se cu apă rece. Robinetul fâsâia iute, împroşcând picături de apă în jur, udându-i pijamaua pe poale şi ciorapii.

Pasta de dinţi ustură, săpunul ustură, apa în ochi ustură, apa în nas ustură, prosopul ustură. Toată igiena asta cu care m-am obişnuit de mică... Atunci plângeam, nu puteam suporta apa rece, nici pasta de dinţi, iar de săpun mi-era atât de groază, credeam că e otrăvit şi că mă va ucide dacă-mi intră-n gură aşa că ţineam buzele strânse. Şi acum, când mă spăl pe faţă, am buzele strânse şi-mi ţin respiraţia. Mama era blândă când mă ajuta să mă spăl şi să mă şterg cu prosopul. Bunica mă freca în ură. Ţipam, iar ea se răzbuna şi mai tare, mă trăgea de mâini, apăsa şervetul pe piele, parcă ar fi încercat să mă sufoce. Dar nu simţeam ură, credeam că aşa e ea, mai puternică, pentru că era mai bătrână, pentru că mai crescuse şi alţi copii: patru ai ei, un frate mai mic, trei nepoţi. Se săturase probabil de copii, de mofturile lor, de bâjbâielile lor, de neputinţa lor. Şi după ce creşteau o lăsau singură. Şi eu am lăsat-o singură. Acum e singură acolo, la ţară, în casa aceea care se macină încet, pe o stradă în care vecinii ceilalţi s-au mutat sau au murit. Ea e singură acolo, eu sunt singură aici. De fiecare dată când mă spăl pe faţă mă gândesc la ea şi când mă şterg, mă frec cu prosopul până mi se-nroşeşte pielea. Oare se mai gândeşte la mine? În ce moment al zile s-o gândi la mine? Ce-am însemnat pentru ea, dincolo de încă un copil de crescut?

Linişte. Linişte. Li niş te. Liiii niiiiş te!

Simonei îi e teamă să intre în bucătărie dimineaţa. De cum trece pe hol, muşchii i se contractă, pielea gâtului începe să ardă. Îşi ia inima în dinţi şi străbate în şosete holul lung pe care se înşiruie uşile dormitorului, sufrageriei şi bucătăriei, iar în capăt de tot uşa de la intrare care este mereu uşa de intrare şi niciodată uşa de ieşire. Îi era teamă că în bucătărie se ascundea un monstru, ceva între aligator şi păianjen, între şarpe şi şobolan, între viezure şi somn, între ninja şi broască, între gândac şi căpcăun, între câine şi caracatiţă, între liliac şi limax, între rechin şi paiaţă. Un monstru rece şi urât mirositor, care aşteaptă în tăcere să-o sfâşâie.

Cafeaua se fierbe. Ibricul e al ei, aragazul e al proprietarului. Domnul Fănică. Domnul Ciuntu. Domnul Fănică Ciuntu. Un anonim, „un om cumsecade” – cum spune tata – cu care se întâlneşte în faţa blocului, în prima miercuri din fiecare lună ca să-i dea banii de chirie. Şi atât. Nu vine niciodată să vadă ce face. Nu urcă. Nu o întreabă prea multe. Doar un „cum merge cu şcoala, e bine?” Fără să aştepte răspuns. Ia banii şi pleacă. Discret. Uşor jenat sau încurcat. Da, cumsecade...

Pentru a-i mai trece de urât, pentru a face mai prietenos spaţiul acela rece cu gresia decolorată şi ciobită şi pentru că şi acasă radioul stătea în bucătărie, aici, tot în bucătărie l-a aşezat. Asculta în timp ce-şi făcea cafeaua, în timp ce spăla vasele, în timp ce gătea. Muzica se auzea întruna şi ştirile din oră în oră şi reclamele din când în când. Din copilărie a ascultat la radio. Melodiile triste se dădeau când pleca mama la serviciu şi o lăsa cu bunica. Melodiile vesele erau când se duceau la mare, în concediu. Cotele apelor Dunării erau înainte de prânz. Atunci punea bunica de mămăligă. Atunci venea foamea, pe Dunăre, pe la Baziaş. Trecea prin Bechet şi prin mai multe locuri pe care le urmărea cu curiozitate şi cu sufletul la gură pronunţate rar, pentru că la un moment dat ajungea şi acolo, la Hârşova, unde bunica învârtea mămăliga în ceaun, iar apoi se ducea spre Galaţi, acasă, la ai ei.

Îşi bea cafeaua dintr-o cană cu trandafiri galbeni aşa cum se împărţeau vara la Moşi şi pe care o avea de la Ţăruşoaia, o vecină a bunicii, o bătrână uscăţivă care, rămasă văduva, s-a înconjurat de pisici şi, pentru a le da să mănânce, străbătea satul, din vecini în vecini, poate s-o căpătui cu ceva. Bunica o trimitea la ea cu clătite sau scovergi calde, iar ea le aducea buruieni de leac, greu de găsit. I-a dat cana pentru că îi plăcuse Simonei foarte mult şi Ţăruşoaia o plăcea pe ea foarte mult. Era copil, oamenilor le era mai uşor să fie generoşi cu ea. De atunci cana aceea era cana ei preferată. În ea îi punea bunica lapte dimineaţa, în ea îi turna mama ceaiul când era răcită, cu ea bea apă, din ea sorbea acum cafeaua fierbinte şi se gândea că acolo, în bucătăria aceea străină, singură şi nedumerită, era ca un animal ascuns în miezul unei păduri, neştiut de nimeni. Pentru ai ei, ea era la Bucureşti. Pentru colegii şi profesorii de la facultate, ea era absentă. Pentru oricine altcineva, ea nici măcar nu exista.

Toată această linişte, toată această singurătate şi toată această străinătate o paralizau. Stătea pe scaunul din bucătărie, în faţa cănii de cafea, în faţa radioului care ciripea şi bombănea, şi nu putea găsi niciun impuls care să o facă să se ridice de acolo şi să se ducă la cursuri sau în oraş ori să se apuce de citit. Deşi ar fi putut să facă cu uşurinţă orice, nu reuşea.

Acolo, departe de ai ei, ascunsă de toţi şi de toate, ca un suveran care ascultă din turnul castelului murmurul mulţimii. Acolo, ca într-o vizuină săpată în praf. Acolo, în miezul uitării de sine şi de lume, în miezul singurătăţii, în miezul abandonului. Acolo, într-o bucătărie sordidă şi străină dintr-un bloc vechi şi gri ascuns printre alte mii de blocuri gri. Acolo încerca să creadă că e liberă. „Ai toată viaţa înainte”, îi zicea bunica. Sunt tânără, am toată viaţa înainte, îşi repeta şi ea. Şi ce avea să facă cu toată această viaţă, cu tot acest înainte? Citea, învăţa, încerca să-şi facă prieteni, descoperea oraşul încet, încet, gătea, făcea piaţa, se maturiza. Şi îi era teamă. Aşa cum un atlet se teme că ar putea să nu prindă podiumul, aşa cum un chirurg se teme că ar putea tăia greşit, aşa cum o solistă se teme că ar putea să-şi piardă vocea, aşa se temea şi ea că ar putea rata. Şi-a propus să ia toate examenele, să ia bursă, să se remarce, să devină cineva... Dar ce? Poate că este încă devreme, la 19 ani, să te gândeşti la viaţa ta, la ce vrei să faci cu ea. Sau poate chiar atunci este momentul pentru că încă mai ai de ales. Ea a ales? Era facultatea aceea tot ce a sperat ea de la viaţă? Asta voia ea? Au ales mai mult ai ei pentru ea, ca de fiecare dată până atunci: hainele, mesele zilnice, liceul, copilăria, oraşul, chiria la domnul Ciuntu, facultatea... Cât i-a explicat mama ce destin frumos ar avea de va ieşi profă de franceză sau de română, cât va fi de respectată, cât va fi de iubită la ei în oraş sau chiar în Bucureşti, cât timp liber în vacanţe, of, Doamne, mama care toată viaţa ei a lucrat într-o fabrică mizerabilă de cămăşi, făcând zilnic naveta de la Galaţi la Brăila, urând contabilitatea şi de asta având parte mai abitir. Şi tata cu bonomia lui, aprobând-o mereu, visând împreună cu ea, dar mai ales plângând când a aflat că fata lui a intrat a doua la facultate. Simona F. Lazăr - 9, 89. Era şi el acolo prin F. de la Florin şi mai ales prin Lazăr, el care nu şi-a văzut niciodată numele primul pe listă, el care nu a apucat să facă decât liceul la seral, el care toată viaţa a lucrat la combinat, el care nu a citit Proust sau Melville sau Tolstoi, deşi le-a cumpărat, le-a cumpărat pentru copiii lui, dar nu a avut-o decât pe ea şi pentru ea a cumpărat şi plăcile cu poveşti, şi cărţile de colorat, şi toată colecţia BPT.

(probabil că va mai urma)

păcălici

Am luat, ca să ajung la muzeu, primul autobuz care a sosit în staţie. Deşi nu era chiar autobuzul care opreşte în poarta muzeului, ci unul care o coteşte la dreapta la o intersecţie, iar apoi mai e de mers pe jos ceva drum, tot am urcat pentru că îngheţasem de frig aşteptând. Şi hop controlorii! Lume puţină şi risipită pe scaune - exact obiectul unei munci tihnite de dimineaţă. Piuie ei ce piuie cu cartelele lipite de aparatele acelea portocalii până ce ajung la o cetăţeană dolofană şi învelită în cârpe de nu i se vedeau decât ochii. Îi arată legitimaţia, iar ea în loc de bilet le serveşte o scuză care s-a dovedit satisfăcătoare pentru cei trei men in balck: Nu vedeţi că nu am nici cu ce mă încălţa? De unde belet? Şi adăugând uitându-se în jos: vorba la un ţigan „am păcălit iarna cu o pereche de tenişi”.

Am coborât gândindu-mă la vorbele astea şi întrebându-mă cu ce am păcălit eu oare iarna? Nu am păcălit-o cu nimic, m-a păcălit ea pe mine. 

distrugeri sau demolări ?

Totul se poate distruge. Numai să ai o motivaţie să o faci. Sau să ai inimă să o faci. Adică curaj. Sau poate nu te duce inima să o faci. Adică eşti slab. Nu neapărat bun. Atentate. Incendieri. Demolări. Bombardamente. Trădări. Despărţiri. Înşelătorii. Violuri. Crime. În câte moduri nu se poate distruge ceva. De la oraşe, la oameni. De la vieţi, la iubiri. De la opere de artă, la simple obiecte. Uneori, în jurul a orice se mai găseşte cineva să mai spună o poveste. Poate astfel să mai scape ceva. Dar nu întotdeauna adevărul. Şi în niciun caz realitatea.

Ce diferenţă mai e între edilul care semnează pentru demolarea unei case de patrimoniu şi un terorist care amorsează o bombă într-un cartier rezidenţial? Poate credeţi că diferenţa o fac victimele. În primul caz, lipsa victimelor este o aparenţă.

Ne-am dus săptămâna trecută de două ori în zona Buzeşti – Berzei. Am fost să fotografiem ce ne oferea strada la acel moment. O zonă deja transformată în maidan: fostul Cinema Feroviarul, fostul Hotel Marna şi astea-s cele mai celebre clădiri de pe partea aceea care au fost transformate în praf. Un pic mai încolo, dacii-papuc erau încărcate cu fiare: grilaje, tot felul de obiecte menajere de care cineva (a se citi la plural) nu a avut încotro şi a trebuit să se dispenseze, găleţi, sârme, table... Forfotă. Zarvă. Grabă. Un război mocnit între cine strânge (acaparează) mai mult. Aparatele de fotografiat i-a învrăjbit şi mai tare. Au început să ţipe, să ne suduie. Ne-am îndepărtat.

Ceva mai înainte o familie făcea ultimele pregătiri. Ca pentru o operaţie grea. Ne-au primit în curte, ne-au explicat cum e cu casa, de unde o au, cine a mai locuit în ea, cum a fost construită, cum au primit vestea, cum au salvat uşile şi scara brâncovenească, cum mai e puţin şi gata... Femeia plângea. Bărbatul şi fiul strângeau ce mai era de strâns. Tensiune. Spaimă. Neputinţă. După două zile, când ne-am întors acolo, casa fusese dărâmată. În curtea în care intrasem, acum erau două mormane de cărămidă, de praf, de scânduri şi de aşchii.

Oamenii trec indiferenţi pe stradă. Sunt puţini pietoni. Probabil au învăţat că e mai bine pentru un timp să ocolească zona. Dar automobilele trec încontinuu, mai să lovească pe bezmeticii care se ocupă de mutări. Demolarea unei case nu e un spectacol la fel de incitant precum decapitarea unui acuzat în piaţa mare. Chiar dacă imobilul se află tocmai în piaţa mare. Poate pentru că nu curge sânge? Dar oare praful cărămiziu care ţi se aşterne pe încălţări, nu e un fel de sânge al casei? Iar oamenii aceia care au locuit în ea şi care au fost obligaţi să se mute, nu sunt nişte victime ale unei agresiuni căreia nu au avut mijloacele necesare pentru a-i face faţă? Ei nu au avut cu ce se apăra.

E adevărat că pe lângă casele şi cele câteva imobile frumoase care vor cădea secerate, sunt multe, foarte multe magherniţe, colibe, coteţe în care se adăposteau tot felul de persoane cu trecut incert, cu viitor neprevăzut. Mizerie. Gunoaie. Delabrare. Dar am impresia că, precum la război, frumosul se numără printre victimele colaterale. Nu există soluţii inteligente pentru a salva casele de patrimoniu aşa încât vor fi o apă şi-un pământ împreună cu cocioabele vecine.

În loc se pare că se va construi un mare bulevard. Nu ştiu de ce i se va zice Uranus. Uranus a fost celebrul cartier demolat de Ceauşescu pentru a pune în loc Casa Poporului. Nume încărcat cu nostalgii, cu dureri, cu pierderi şi de ce nu, cu ghinion. Uranus sună bine probabil şi duce cu gândul la măreţie şi la începuturi. Dar să nu uităm, în mitologie, Uranus, tatăl Titanilor, Ciclopilor, Eriniilor, este castrat de Cronos. Numele celelalte, încărcate de semnificaţii autohtone posibil că vor dispărea: Calea Buzeşti, Calea Griviţei, zona Berzei... Sau poate că timpul sau oamenii îl vor mai emasculat o dată pe Uranus păstrând în memorie şi în conversaţiile lor tot vechile denumiri inducând în eroare străinii care una văd pe plăcuţele de stradă şi alta sunt îndrumaţi de trecători. 

Demolări – demodări

E o frenezie a Bucureştiului de a se lăsa demolat. Ca şi cum ai greşi un cuvânt, îl ştergi cu guma sau cu multe linii îl acoperi sau cu pastă corectoare şi apoi scrii în loc, scrii alături, scrii peste.

Bucureştiul a fost incendiat, inundat, cutremurat, bombardat, demolat şi re, re, reconstruit. Oameni au înlocuit oameni. Case au înlocuit case. Blocuri au înlocuit coteneţe. Maidane au fost fabrici. Fabrici au redevenit maidane. Bulevarde au înjunghiat cartiere. Circuri au ajuns mall-uri. Mall-uri au redevenit circuri. Străzi. Pasarele. Canale. Poduri. Bucureştiul se leapădă ca şarpele de zeci de piei. Şi zdrenţuit, şi dichisit . E felul lui de a fi. Inconstant. Incoerent. Impropriu.

Bucureştiul îşi ascunde istoria sub preş ca pe un gunoi de care nu trebuie să afle musafirii. Dar musafirilor lui le place să se lase aşteptaţi.

Bucureştiul e construit pe fund de mare, pe nisipuri mişcătoare. Nu eşti bucureştean dacă te doare dispariţia unei case vechi pe care o găseşti frumoasă. Nu frumuseţea contează. Urmează noul. Bucureştiul ori e foarte vechi, ori e foarte nou. Ori e la modă, ori e demodat. Reclame îi acoperă faţadele în demenţa noutăţii. Vechiul se oglindeşte în sticla noului. Aluminiu şi lemn putred. Lustru şi jeg. Building-uri şi coteţe. Toate te fac să vorbeşti despre el la plural. Bucureştii. Pe aceeaşi stradă mai multe oraşe. Şi peste tot câinii, câinii, câinii.

Paravan

Albul care desparte lumea veche de nou

Cascadorie

Săritură în gol – lovitură în plin

Prăpăditule – strigă bătrânul în urma sa

Cu fiecare fior

Viaţa mai încetineşte puţin

karaoke girl

Singurătatea este o karaoke girl care în fiecare seară amestecă între ele sticlele de bere şi microfonul. Oglinzi roşii, prietenii altora, scena şi ecranul cu versurile în două culori. Singurătatea are 35 de ani şi încă mai poate cânta graseiat Je vois la vie en rose. Şi Pour que tu m'aimes encore. Şi La Bohème. Singurătatea încă mai visează. Cu fiecare vers, iluziile ei se umplu cu muzică.

minus 9 grade la umbră

În sloiurile astea
Ne-am întins antenele pentru a capta undele de căldură
Umană
Ninsorile se zbat în fereastră pentru întâietatea privirii
Umane
Degeaba
Degeaba
Degerăm