frumoasa luna mai

Anton era practic paralizat în prea frumoasa luna mai. Nu mai putea face nimic. O lene... Nu, nu lene, ceva între toropeală, melancolie, ameţeală, apăsare era starea care-l cuprindea din momentul în care înfloreau salcâmii şi până se trecea floarea de tei. Nu mai avea niciun rost, nu se mai putea discuta cu el, iar de rezolvat vreo urgenţă, de terminat vreo treabă sau de răspuns la vreo întrebare nici nu se putea pune problema. Zăcea pe vreo bancă, prin parcuri, pe vreun scaun la birou sau acasă, în fotoliu, cu ochii în tavan. Nici nu putea mânca. Nu tolera decât petalele de trandafir roşu, numit de gospodine „trandafir de dulceaţă” sau florile de caprifoi, numit popular şi „Mâna Maicii Domnului”. Din astea ciugulea câte puţin, numai când se întâmpla să treacă pe lângă vreo tufă sau lujer înflorit. Se oprea, privea florile puternic colorate, le mirosea prelung, aplecându-se asupra lor ca şi cum ar vrea să sărute o femeie, le cerceta nervurile, spinii mici şi maronii, staminele subţiri, gineceul. Apoi le atingea, le mângâia trecându-şi arătătorul peste petalele fine, peste tulpina ţepoasă, apucând o frunză între două degete mişcându-le de-a lungul ei, un deget pe faţă şi unul pe dos. Tot cu două degete rupea un boboc. Îi privea sepalele verzui care acopereau petalele roşii, abia ivindu-se din placenta vegetală, după care, cu unghia o îndepărta uşor căutând carnea roşie şi parfumată a plantei. Pe aceea o rupea şi o mâncă, savurând gustul dulce, acrişor, suculent şi plăcut, atât de plăcut încât starea aceea a lui se-nteţea până la extaz.
De câteva ori îi se-ntâmplase să fie zguduit serios de vreun gardian din parc, în haine cernite de cioclu, cu o măciucă neagră atârnându-i flască la brâu. Ţipa la el, îl ameninţa, se făcea că-i taie amendă, ba era gata, gata să-l ia la bătaie sau să-l târască până la „cea mai apropiată circă de poliţie” ca să nici el nu ştia ce să-i facă. Unii-i spuneau că e beat, alţii îl credeau drogat, alţii ţicnit. Se strângea lumea în jurul lor, pensionari moralişti, femei cu câte două sacoşe într-o mână, copii cu biciclete, ţigănuşi scuipând coji tuciurii de seminţe, bărbaţi burtoşi cu zale de aur la gât şi ghiuluri. Gesticulau, vorbeau toţi odată sau pur şi simplu căscau gura şi priveau tâmp. Pe alocuri se mai puteau distinge vorbe precum „nu ţi-e ruşine, domne!” sau „păcat de el, că-i tânăr” sau „lasă-l, bă, nu vezi că-i dus cu pluta” sau „mişcă-te de aici, nebunule!”... Restul erau doar ţipete dezarticulate şi cuvinte pe care oricum le auzi la tot pasul că vrei sau nu: „pula mea”, „pizda mă-tii”, „du-te dracu’!”... Cu toate astea - ameninţări, mustrări, injurii şi calomnii, Anton scăpa de obicei destul de uşor, după ce-şi mai venea în fire, cam după ce toţi spuseseră sau scuipaseră ce aveau de spus sau de scuipat. Se scuza, bolborosea ceva privind dincolo de mulţimea care începea deja să se rărească, după care se retrăgea şi el, apucând-o pe o alee dosnică, populată pe ici pe colo de câte un cuplu statuar de îndrăgostiţi.
Nici nu mergea mult că se şi aşeza pe vreo bancă şi înţepenea acolo ore întregi. De plimbat nu era vorba, nu se plimba niciodată prin parc, mergea sau se târa, de cele mai mult ori se târa. Avea un pas vioi, dar târşâit, de aceea pantofii nu-i rezistau mai mult de un anotimp. Însă în mai, efortul pingelelor lui era cel mai redus din an. Pentru majoritatea oamenilor angajaţi cu carte de muncă sau la negru, lunile mai şi iunie sunt cele mai intense din an. Se munceşte zi lumină. Până şi copiii au teze, lucrări, examene şi admiteri, deci nici ei nu sunt prea liniştiţi, nu au timp să se bucure de primăvară cum trebuie. Duminicile ce-i mai vezi prin parcuri, care mai de care, până nu mai e loc nici să arunci un ac, nici să contempli natura urbanistic aranjată de edilii marilor oraşe să semene cât de cât cu sălbăticia, dar să fie totuşi îmblânzită şi înfrumuseţată spre mulţumirea celor mici şi celor mari.
În ciuda tuturor acestor persoane destoinice, responsabile şi ocupate, Anton îşi lua concediu. O lună de zile nu-l mai vedeai, nu mai ştiai de el, parcă-ar fi plecat departe. Când se întorcea la muncă, pe la începutul lui iunie, principala întrebare a colegilor lui era: „pe unde ai umblat atâta timp?” În primii ani de la angajare, se aşteptau să le povestească despre vacanţe exotice sau cel puţin despre drumeţii autohtone. Dar de ce să-i mintă, le spunea că s-a odihnit şi atât. Cu timpul, oamenii s-au obişnuit că el nu pleacă de acasă şi întrebările curioase au încetat, nu şi curiozitatea lor. Erau invidioşi pe el că-şi ia concediu tocmai atunci când e mai mare nevoie de el. De ce nu în august, ca toată lumea, de ce în mai, când sunt atâtea de făcut? Şeful cel mare îi semna mereu cererea. Nu avea nimic de obiectat. Cum de-l înţelesese, nu se ştie. Dar să nu intrăm în amănunte birocratice.
Anton avea timpul lui, între înflorirea salcâmilor şi a teilor. Stătea. Respira. Vedea. Gusta. Aştepta. În tot acest interval ai fi zis că e mort. Nu, numai atunci era el. Numai atunci trăia.

Lavatory Lovestory

că tot e cald...

a cânta / a cântări

Dis, quand reviendras - tu?


Barbara



Jean Louis Aubert (coloana sonoră a filmului
Il y a longtemps que je t'aime)



Martha Wainwright



Thierry Amiel

La iarbă verde

... fără grătar şi ladă frigorifică, doar cu aparatul de fotografiat.

De 1 Mai

Fie ca e sărbătorită cu mici şi bere, fie că e marcată de mitinguri sindicale, 1 Mai este ziua internaţională a gregarului, a spiritului de turmă, a marilor adunări colective.
În Europa, 1 Mai este zi de proteste, de revendicări salariale. La noi, e cea mai paşnică zi din an. De 1 Mai lupul se împrieteneşte cu mielul mai ales dacă îl cinsteşte cu un mic şi cu o bere de la dozator, după care îl pupă şi strângându-i mâna îi sugerează să-l voteze ca să aibă cu ce-l trata şi la anul. Până şi profesorii încetează orice grevă, doar n-or fi fraieri să demonstreze în zi de vacanţă şi fără extemporale.
Ca şi cum ar fi o sărbătoare religioasă, de 1 Mai se vorbeşte de tradiţii şi obiceiuri. Nu se mai merge la biserică, şi asta chiar de-ar pica duminica, ci se pleacă la mare, în Vamă, acolo unde în urmă cu câţiva ani nu mergea oricine, acum se merge ca-n pelerinaj. Trenurile pleacă cu întârziere pentru că se suplimentează numărul de vagoane şi aşa ticsite cu tineri care spun că se duc „să se distreze la maxim”. Cum vine asta? întreabă reportera tv pe unul dintre entuziaştii, obişnuiţi să se bucure la comandă, aşa cum aparatele electrice funcţionează de cum apeşi pe buton. Acesta a ridicat din umeri, nu a ştiut ce să răspundă, dar ca să nu se facă de râs a bâiguit ceva despre plaja, despre muzică, chestii candide, că doar se uită şi părinţii la ştiri. Cei rămaşi acasă, au şi ei obiceiurile lor de 1 Mai. Pe vremuri, după ce se termina parada, se dădea crenvurşti şi pepsi, acum primarul a făcut petrecere maidano-câmpenească pe platoul (numit şi parc) tuns, ras şi frezat la ordinul lui Ceauşescu, de la Izvor. Micii, berea la pahar de plastic şi muzica „pentru toate gusturile” i-au făcut pe mulţi să se umilească şi să uite de respectul de sine şi de aproape. Să se fi rodat atât de mult oamenii, după umilitorii ani 80 încât, acum, în libertate şi cât de cât prosperitate, să se împingă şi să se înjure la cozi câteva ore pentru vreo doi mici, e adevărat, primiţi pe degeaba, conform faptului că o femeie, după ce a fost siluită de mai mulţi bărbaţi, nu mai roşeşte la câteva cuvinte porcoase? Îmi pare rău să văd atâţia bătrâni care se bucură ca nişte copii că „au apucat” (nostalgicii, sic!, cunosc cuvântul), cu multe ghionturi primite şi date, pomana condimentată cu cuvinte demagogice. Îmi pare rău că se înjosesc la dispoziţia lupilor pe care nu-i mai latră nici câinii.

definitiv

Simplific.
Plec în Italia definitiv. Uşi închise, deschise, iar închise. Simpatii. Politeţuri. Despărţirea nu ştiu cum a fost. Nici nu vreau să mi-o imaginez. Pe mine nu m-a marcat prea mult. De fapt marcat e prea mult spus. Nici nu-mi pasă cine stă alături, cine a stat şi cine va sta. Ba, poate că aş fi puţin curioasă să aflu cine se mută alături, după ce fosta proprietară a vândut. Apoi toată discuţia noastră s-ar rezuma la salutările de convenienţă din faţa liftului şi atât. Spre deosebire de părinţii mei, eu nu sunt deloc sociabilă. La noi mai mereu sună câte un vecin la uşă ba cu una, ba cu alta. În general, se împrumută de câte ceva, întreabă, cer, pălăvrăgesc. Când sunt singură acasă, nu le deschid. Îi las să sune până se plictisesc şi pleacă.
Jurnal.
Ieri, a venit vecina să-şi ia rămas bun. A sunat la uşă. Era noapte deja. Mă îmbrăcasem în pijama. Mă uitam la un film. I-a deschis mama. Au vorbit în bucătărie. Şi-au luat rămas bun. Nu ştiu ce şi-au spus. După ce a închis uşa după ea (după vecina, adică), mama a venit şi ne-a anunţat pe toţi că vecina pleacă definitiv în Italia. Are avion la 4 dimineaţa. Mobilele au fost transportate cu un camion. Ce a rămas, le-a luat femeia de servici. Azi dimineaţă, în faţa uşii ei era un preş nou. S-au mutat ceilalţi.
Definitiv.
Cuvânt din vocabularul emigrării. Împrumutat probabil din limbajul juridic. În acest context, adverb. În dicţionar: care nu mai e supus modificărilor, stabilit pentru totdeauna; irevocabil, absolut, categoric. Include în el dispreţul abandonării unui loc dezagreabil şi speranţa găsirii unui trai mai bun altundeva. Înainte de optzeci şi nouă se folosea expresia „a fugi din ţară”. Acum, când nimic nu te mai împiedică să pleci spui definitiv şi o spui aşa cum Făt-Frumos spunea tinereţea fără bătrâneţe şi viaţa fără de moarte. E spatele întors patriotismului deşănţat de dinainte şi nepăsării colective de după. Îţi trebuie hotărâre şi curaj ca să-l pronunţi, dar şi foarte multă lehamite, renunţare şi plictis. Ar trebui să-ţi ajungă cuţitul la os, să fii sătul până-n gât de ceea ce vrei să laşi în urmă, dar să fii şi un mare visător. Ai nevoie de multă putere pentru a te rupe de tot şi de toate. Nu pleci numai dintr-o ţară, nu laşi în urmă numai gunoiul şi praful oraşului sau traiul de azi pe mâine sau corupţia sau neputinţa de a mai schimba ceva, ci părăseşti limba, obiceiurile, istoria personală şi rudele. Şi în plus, nu mai laşi loc de întors. Pronunţi definitiv ca şi cum ai scuipa ca un golan printre dinţi, dar în acelaşi timp ai în glas răceala implacabilă a judecătorului care dă un verdict pentru care nu mai există recurs. Vinzi tot, pierzi tot, renunţi la tot ce ai aici pentru a te reface altundeva. Nimeni în afară de tine nu va şti cât a costat acest definitiv şi nici cât preţuieşte el de fapt.

primăvara pe uliţă

Vinerea Mare

Cuprinsul era cel mai frumos poem al acelei cărţi pe care începusem să o citesc aşteptând ca mama să se îmbrace şi să mergem. Bunică-mea a crezut minciuna noastră: ne ducem la biserică să trecem pe sub masă. O să ne ia ceva timp, e lume multă, o să stăm la coadă. Pe urmă vom rămâne şi la denie puţin. Nu a mai zis nimic. Nu ne lasă să ieşim din casă decât pentru motive serioase, adică pentru ceea ce-i convine ei. Mersul la biserică este acceptat. Dacă-i spuneam că mergem la cimitir, ar fi înjurat toată ziua. Mă aşteptam să bolborosească mânioasă fraze fără înţeles, dar s-a răsucit doar printre perne şi pături şi s-a pregătit să aştepte întoarcerea noastră. Trebuie cineva să rămână acasă şi să continue aşteptarea. Se pare că facem cu rândul. Mai ales noi femeile. Ne aşteptăm una pe alta. Apoi cu toatele aşteptăm nici noi nu ştim ce...

Ne-am luat amândouă câte o sacoşă de plastic. Una cu colaci, alta cu flori şi lumânări. Nu colaci, nişte japoneze şi cam tot atâtea mere. Tramvaiul a venit repede. Până la Lujerului nu e chiar mult de mers. Patru staţii. Ajungem numaidecât. Traversăm şi aşteptăm. Şoseaua e foarte aglomerată. E soare. E praf. Învălmăşeală de oameni, de câini vagabonzi, de maşini. 40 de minute am stat locului şi i-am privit. Numai pentru noi nu mai trecea nicio maşină. Pe aici trebuie să vină, nu are prin altă parte pe unde s-o ia. Colacii se-ntăresc în sacoşă, se pietrifică, atârnă din ce în ce mai greu. Oamenii se mişcă din ce în ce mai lent. Câinii se întind pe asfalt, la umbră, adorm. Maşinile se blochează în intersecţie. Vorbim, vorbim, despre orice, despre timpuri. Înainte Militariul era comună. Exista o alee cu castani bătrâni şi case. Foarte frumos... O prietenă avea o vilă acolo. Ne-a invitat o dată de ziua ei... Mama îmi povesteşte mereu amintirile ei. De unele îmi aduc aminte, pe multe le uit, de aceea rar mă pot plictisi de ce spune.

Din lentoarea aceea a apărut în sfârşit un autocar cu o foaie A4 lipita în geam pe care era scris cu majuscule: ROŞU, DUDU, CHIAJNA. Am plătit 2 lei de fiecare. Ne-am aşezat. Următoarea staţie era chiar după colţ, la 200 de metri mai încolo. E un capăt de linie improvizat. Am aşteptat şi acolo vreo câteva minute. Au urcat mai mult femei, îmbrăcate mai mult în negru, cu plase şi cu flori ce se găsesc zilele astea prin pieţe şi prin grădini: narcise, lalele, liliac şi garoafe. Toată lumea mergea cam în acelaşi loc. Sunt trei cimitire pe traseu. Unii au coborât la Roşu, câţiva la Dudu, cei mai mulţi la Chiajna.

E un obicei din Vinerea Mare. De când mă ştiu, în fiecare an ne întâlnim cu toată familia, bărbaţi, femei, copii, şi mergem la cimitir cu flori, lumânări, tămâie şi colaci calzi. Înainte de asta, trebuie să te opreşti la biserică: aprinzi lumânări, pui flori pe Sfântul Epitaf, săruţi crucea şi Evanghelia şi treci pe sub masă de trei ori.

Dumnezeu să-i ierte! este salutul specific în cimitir şi în împrejurimi. Nimeni nu spune bună-ziua. Ar fi ca nuca în perete. E plin de lume. Ca în primele secvenţe din Volver, toţi fac curat, pun flori în recipiente obţinute dintr-o sticla de plastic de 2 litri tăiată pe jumătate, împart colaci sau eugenia şi mere sau portocale. Numai cei morţi de curând sunt plânşi. Nu te duci cu lumânări şi flori numai la morţii tăi, ci „îi ocoleşti” pe toţi morţii de la străbunici, până la naşi, unchi, veri. În acea zi străbaţi tot cimitirul, ba şi pe cel din satul vecin, dacă ai rude şi pe acolo. De aceea e bine să ai un buchet mare, mare de flori şi o traistă de lumânări. Nu mai zic de traista în care aduni „împărţaniile”: să fie de sufletul moşului, să fie pentru ţaţa... Bogdaproste!



Ţiganii împânzesc şi ei cimitirul. Trec pe la fiecare şi cer: dă-mi tanti şi mie să fie de sufletul morţilor. Au saci de rafie prin care poţi ghici covrigi, fructe, pâine... Se mai aşează să se odihnească şi să-şi compare recolta. Nişte puşti se alergă printre crucile de piatră. Aruncă cu mere. Chiuie. Vreo babă se mai ia de ei, le face morală că e păcat, maică, să faci gălăgie în cimitir.



În această zi, în multe zone din ţară femeile nu gătesc, nu coc. Pe aici, pe la noi, e dezlegare pentru copt colacii. Îi faci de dimineaţă ca până după-amiază să aibă timp să se răcească. Mamaia mea îi ungea pe deasupra cu miere. O bunătate! Te lipeşti, te faci totuna, dar după ce trece pe sub masă, nu e nimic mai plăcut pentru un copil cărat de tot familionul prin cimitir, decât să înfulece dintr-un colăcel proaspăt.

Acum mai rar mai primeşti colaci făcuţi în casă. Supermarketul oferă destule alternative pentru a scuti gospodina de frământat cocă o dimineaţă întreagă. Anul acesta am primit napolitane, eugenii, cornuri cu măsline şi covrigi. Iar de câţiva ani încoace, şi florile naturale sunt uitate. Aproape toate crucile sunt împodobite de jur împrejur cu flori artificiale atât de bine făcute, încât trebuie să le pipăi ca să-ţi dai seama de diferenţă. Până şi coroanele mortuare sunt din flori artificiale. Cică „ţine mai mult”.



După ce „au ocolit toţi morţii” chejnenii se duc care pe la casele lor, care pe la biserică la Prohod, care-ncotro. Seara nu mai e nimeni prin cimitir. Am avut noroc şi ne-a venit repede maşina, ba s-a oprit şi între staţii special pentru noi, când ne-a văzut că-i facem cu mâna.
Acum ar trebui să mai spun ceva despre ceea ce mă apucasem să scriu la început, despre cartea pe care o răsfoisem, despre bunica, despre aşteptare, ca să închei cât de cât rotund, dar în era eugeniei şi a florilor de plastic, nu pot să spun decât că vă pup dulce şi pe curând.

povestiri din lesă

Nataşa lucra de ceva vreme la un adăpost făcut pentru câinii fără stăpân: era îngrijitor, aşa cum scria pe cartea de muncă sau îngrijitoare, aşa cum spunea ea însăşi când se mai întâmpla să fie întrebată ce lucrează. După ce le răspundea, constata că mulţi aveau o grimasă jenată, că li se părea a fi fost indiscreţi. Reuşise să scape repede de un eventual complex care ar fi trebuit să urmeze şi să continue să-şi facă meseria aşa cum trebuie, trezindu-se dis-de-dimineaţă, mâncând în grabă, spălându-se, îmbrăcându-se, luând tramvaiul până la capăt şi apoi un autobuz ce mergea pierzându-şi şuruburile şi bujiile prin gropile de pe o rută pre-orăşenească. Nu lua seama la oamenii care se frecau de hainele ei prin aglomeraţie, nu se revolta când o geantă neagră de vinilin încreţit o înghioldea în spate sau când o umbrelă udă i se usca pe pantaloni tot drumul. Dacă te uitai la ea, ai fi crezut că nici nu există, că e o figurină de ceară fragilă şi tare, neînsufleţită, dar surâzătoare. A o întreba atunci dacă cumva coboară la prima sau dacă are bilet, ar fi fost o nebunie. Poate şi de aceea pe ea o ocoleau controlorii şi cu toate că observase asta, continua să-şi perforeze de fiecare dată biletul.
Drumul până la adăpost era lung şi mai mereu ajungea cam târziu, dar câinii o aşteptau cu răbdare deşi, după privirile lor scânteietoare, se vedea că le era foarte foame şi poate că ar fi mâncat-o chiar pe ea, dacă o domesticire pe care omul o numeşte inteligenţă, nu i-ar fi oprit în fiecare dimineaţă să sară la ea când le deschidea poarta ţarcului din plasă de sârmă ca să le dea de mâncare. Erau acolo vreo 300 de câini sterilizaţi, hrăniţi de pe o zi pe alta, în aşteptarea unui stăpân sau a morţii. Ea le pusese nume tuturor şi îi cunoştea aşa cum o învăţătoare îşi ştie elevii, care fiul cui e sau care de unde vine. Unii erau eutanasiaţi între timp, dar erau şi dintre cei norocoşi care erau înfiaţi de familii pentru distracţia copiilor sau de oameni singuri, pentru companie.
Petrecându-şi mult timp printre câini, Nataşa a crezut că este stăpâna lor şi că toţi ascultă de ea. Dar nu după mult timp, a constatat că de fapt este mult mai puţin decât asta, că este o sclavă liberă a unui stăpân întemniţat şi i s-a făcut milă de ea, dar şi de sutele de ochi care o priveau când cu foame, când cu bucurie tâmpă sau sinceră, aşa cum le vine unora a crede, când cu poftă. Îi lăsa să îi lingă mâinile, îi mângâia, le spunea pe nume, le curăţa, le dădea hrană şi apă, făcea aşadar ceea ce are de făcut o îngrijitoare. Seara încuia, aşa cum un funcţionar stinge calculatorul şi închide biroul şi pleca, luând invers autobuzul hurducăitor şi apoi tramvaiul. Acasă apuca să-şi lepede hainele, să se spele de bale şi să înlăture mirosul de fecale cu un săpun vioriu, mirosind a liliac, singurul miros pe care îl mai putea suporta. În scurtul timp care-i mai rămânea până să se culce, făcea pentru ea, ceea ce făcuse şi pentru cele 300 de animale de la adăpost: îşi pregătea de mâncare, spăla, mătura. Când se privea în oglinda de pe hol, de multe ori tresărea la asemănarea dureroasă aproape, cu mama ei. O chema Nataşa pentru că mama ei voise să poarte numele acela, ca al rusoaicei dintr-un cântec a lui Gilbert Bécaud care se cânta în acel februarie 1965. Ar fi dorit mult să vadă Moscova şi Leningradul, dar nu a apucat niciodată să iasă din ţară, în acei ani era greu. Foarte greu chiar, aşa spunea mama, căzând în visare ori de câte ori vedea grupurile de turişti străini descărcaţi în faţa Ateneului.
Locuia singură într-o garsonieră destul de încăpătoare. Îmbătrânea singură în aceiaşi garsonieră şi lucrurile se învecheau şi ele, unele dispăreau, altele se adăugau, dar locuinţa ei continua să fie încăpătoare. Într-un timp colecţionase ziarul de seară. Într-un colţ al casei se îngrămădeau zeci de foi îngălbenite de pe care ştergea praful măcar o dată pe săptămână când constata că teancul se mai împlinise un pic. Le păstra nici ea nu mai ştia pentru ce, ăsta fusese şi motivul când într-o zi de primăvară, la o curăţenie mai serioasă, se decise să le ducă la REMAT. Cu banii pe care i-a luat de pe hârtie, şi-a cumpărat un ametist pe care să îl poarte la o bluză a ei mai elegantă. Elegantă se făcea la ocazii, când o prietenă o invita la un botez, mai la o sindrofie. De fapt nici nu prea ieşea. La serviciu, la magazine, uneori prin parc, dar atunci nu se gătea în mod deosebit. Îi plăcea aşa cum e, simplă, în fond cine mă alege pe mine, mi-a trecut vârsta. După aşa o frază mai că te apucă melancolia şi te pierzi. Femeia trebuie să fie curată, asta o ştia de la mama ei şi asta încerca să respecte zilnic. Petrecea destul în baie, ea cu ea însăşi privindu-se în oglindă, descoperind noi riduri, cute sau încreţituri, fire de păr ieşite pe te miri unde, pe sâni, pe gât, în bărbie. Le pândea cu atenţie şi le smulgea cu o pensetă cu buzele puţin ruginite.
La adăpost începuse să-i vină din ce în ce mai mulţi câini. Aproape că nu mai era loc. Îşi dădea seama că pentru animale condiţiile deveneau din ce în ce mai precare. Nu se mai puteau mişca în voie, iar hrana se-mpuţina împărţindu-se la mai mulţi. Deveneau agresivi. Îi simţea mai ales dimineaţa când aproape că îi era frică să mai intre la ei. Mai întâi le arunca ceva peste gard, apoi se apropia şi le punea şi în recipientele speciale. Miroseau greu. Le curăţa însă cu meticulozitate fiecare ungher al ţarcului şi în tot acest timp îi vedea scărpinându-se sau vomând sau tolănindu-se la soare sau hârjonindu-se sau dormind. Deja nu-i mai ştia pe fiecare. Nici pe cei pe care altădată îi ştia. Se amestecaseră prea tare, erau ca o stofă pestriţă mâncată de molii. Unii îi lingeau trupul, alţii îi rodeau pantofii. Începuse să ţipe la ei, devenise nervoasă. Seara se întorcea acasă îngreţoşată, nici nu mai putea mânca. Voma des. Slăbise. Nu se ducea la doctor, ştia care este cauza, dar se obişnuise repede cu ideea cu toate că pe drumul său zilnic se întreba unde se duce şi de ce se mai duce acolo. Începuse să se teamă de ei mai ales din ziua în care cadavrul unuia zăcea sfârtecat într-o parte a ţarcului. Vreo doi câini încă mai trăgeau de aţele unei bucăţi de blană. Pe cine să anunţe?
Continua să slăbească. Vedea asta în oglinda din baie şi chiar în oglinda de pe hol. Nu mai semăna cu mama sa, iar acest fapt era tot o durere. În plus, părul începuse să-i crească mai des pe trup. La un moment dat nu a mai făcut faţă cu penseta şi l-a lăsat să crească. Nu se vedea pe sub haine, nici altădată nu s-ar fi văzut. Şi de aici au pornit toate: unghiile, hainele nespălate, pantofii plini de bale. Aşa a intrat în acea dimineaţă în ţarc. După câteva zile vecinii au anunţat poliţia. Nu au găsit nimic în garsonieră. Au căutat la adăpostul pentru animale fără stăpân unde li s-a zis că lucrează, dar nici acolo nu au găsit nicio urmă în afară de un miros greu şi de un zgomot insuportabil de lătrături şi scheunături. Dacă ar mai avea puterea de a scorni legende, oamenii ar putea spune că Nataşa s-a transformat în câine, asta şi după povestea cu Gregor Samsa. Un timp garsoniera a fost închisă cu sigiliu, apoi a venit alt proprietar care se nimerise a avea un câine. Dar lasă...

despre o specie de piţigoi

Viaţa lui Alexei Alexeevici se desfăşura candid între bucătărie şi baie. Mi-ar plăcea să continui ca într-un roman rusesc la persoana a III-a vorbind despre mine şi despre un apartament pur românesc, într-un timp romanesc, aşa că... Tocmai terminase de mâncat la cină, la fel ca la prânz, o porţie de varză călită cu mămăliguţă, şi se îndrepta spre baie când, traversând sufrageria, rămase fascinat de televizorul aprins la care o domnişoară cu eşarfă şi maiou bleu prezenta drept ştire faptul că un domn cu nume de pasăre, cunoscutul om de afaceri, Prigorie, a decis ca să-şi reducă consumul în palatul său de la periferia Hilariopolisului, mutându-se cu întreg familionul în garaj şi în cele trei maşini adăpostite acolo şi asta din cauza acelor vremuri de restrişte pe care se spunea că le trăim, că le am trăit şi că le vom mai trăi. Alexei nu a aşteptat până la momentul în care domnişoara urma să îndemne admirativii telespectatorii să facă la fel, ci a mutat pe alt canal unde o domnişoara cu eşarfă şi sacou lila prezenta o ştire cum că ministrul transporturilor, un anume Dumbrăveanu, supărat pe toate speciile de piţigoi din pădurile de la marginea capitalei a decis să se facă o autostradă care să taie în două toate rezervaţiile protejate pentru a demonstra că nu sunt protejate şi mai ales pentru a scăpa de nemernicii de piţiguşi care i-au mâncat tihna ministerială şi interesele pecuniare fiind pe cale să se alăture şi el iniţiativei de criză a vecinului Prigorie, alt păsăroi nesuferit. Indignat de tot ce văzuse şi simţind o împunsătură în pancreas, Alexei îşi continuă drumul său spre baie. În spaţiul micuţ în care erau înghesuite pe lângă wc, vană şi chiuvetă tot felul de sticle, sticluţe, mojare, pahare, cutiuţe, borcăneturi şi borcanele cu tot felul de parfumuri, substanţe, uleiuri, detergenţi, spume, balsamuri, creme şi cine mai ştie ce, Alexei se simţea cel mai bine. Când închidea uşa, i se părea că este un general întors de pe câmpul de luptă. Se dezbrăca, se îmbăia pe-ndelete, se ungea cu toate alifiile - niciun recipient nu rămânea necercetat - se bărbierea cu grijă, se pieptăna. Fiecare fir din părul său rar era întins, geluit sau apretat cu fixativ. După câteva ore petrecute în pace şi-n aburi parfumaţi, i se făcea foame, se-mbrăca şi deschizând uşa se-ndrepta spre bucătărie traversând sufrageria aşa cum un automobil traversează o autostradă care taie pe de-a dreptul o rezervaţie naturală.

Könyvesbolt

Aflu azi că se desfiinţează anticariatul de la Universitate, cel de pe strada Academiei. Rafturile încep să se golească încet, încet ca un organism cu venele tăiate. Mă întreb ce vor aduce în loc. Poate că vor face un casino sau o bancă sau o farmacie. Mi-e cam silă să fac comparaţii cum e la alţii şi cum e la noi. De ce nu am rămas la ei dacă e mai frumos şi mai bine, nu? Pentru că, deşi era o stradă întreagă numai cu librării şi anticariate, deşi la fiecare etaj din mall găseai o librărie mare cât Diverta, dar nu ca Diverta, ci numai cu cărţi, fără alte papetării inutile, deşi în Budapesta am văzut cele mai multe librării din viaţa mea şi am intrat în câteva atrasă de frumuseţea prezentării, nu am putut lua nimic. Îmi doream să fi ştiut maghiara măcar la nivel de începător.
Am auzit totuşi că un lanţ de librării din Ungaria se va extinde şi în România. Sper că la noi nu se vor reprofila pe ceaiuri, ceşti şi carneţele.

de-o săptămână

Oricât de frumos ar fi un oraş, oricât de bogată ar fi o ţară, oricât de interesaţi ar fi turiştii să viziteze şi să-şi aproprieze, cu aparatele lor de fotografiat cu memorie şi capacităţi tehnice diferite, arhitecturi, statui, panorame, în graba lor şi în dorinţa de a cuprinde totul, cei mai mulţi vor pierde exact ceea ce este de fapt acel loc. La ora 6, când în martie este deja seară, deşi ziua creşte spre echinocţiu, mă aflu pe un pod din Budapesta şi plouă. Dunărea pare o folie de plastic întinsă în bătaia vântului până departe, dincolo de Erzsébet híd. E o vreme care descurajează, e frig, e întunecat, iar automobilele se îndesesc, semn că oamenii se întorc de undeva spre altundeva. E pentru prima dată când stau în locul acela. Dimineaţă îl văzusem la muzeu, într-o poză veche, distrus de bombardamentele din al doilea război mondial. Din podul străjuit de lei, nu mai rămăseseră decât picioarele. Acum e refăcut, iar leii de piatră respiră cu gurile deschise, negre, fără limbi, tolăniţi parcă de osteneala unei lupte şi privind în gol, cu nepăsare, lăsând să treacă în voie tramvaie şi biciclişti, autoturisme şi pietoni. Nu ştim unde mergem. Nu ştim ce e la capătul celălalt. Dacă e Buda sau Pesta. Nu ştiu spre care din cele două mă îndrept şi nici nu întreb: e stupid. Forfoteala de dinainte de aşezarea tihnită în faţa televizorului sau în braţele consortului este derutantă. Ei se grăbesc undeva, noi avem timp să privim atât cât putem cuprinde cu ochii şi cu ideea. Nimic mai mult. Ieşim într-un bulevard, ne strecurăm cu greu printre maşinile prinse în ambuteiaj. Nerăbdarea nu ne dă prioritate să traversăm. Ne rătăcim pe străduţe chiar dacă mergem drept înainte. Magazinele se închid. Se trag obloanele. Un pâlc de oameni formează o staţie împreună cu o ţeavă de fier şi o foaie de hârtie A4 pe care nu mă opresc să citesc ce scrie. Decidem să merge mai departe, în acel legănat Buda sau Pesta, înaintând prin ploaie ca trilul unei mierle ascunsă printre ramurile unuia dintre copacii de pe şosea. Harta pe care o consultăm din când în când s-a udat, dar e prea întuneric pentru a mai putea descifra ceva. Intrăm într-un gang. Pe deasupra maşinile continuă să şiroiască. Graffiti şi miros de urină. Din faţă se apropie o femeie cu mers apăsat, când ne depăşeşte văd că este de fapt un călugăr care se grăbeşte şi el, ca şi ceilalţi oameni, spre altundeva. Întâlnim din ce în ce mai puţini oameni, până când, urcând dealul Gellért, ne afundăm în singurătate, în teamă şi în poveste. Scările năclăite de frunze ude şerpuiesc în beznă şi în imaginaţie. Cine suntem aici şi acum? O prinţesă cu o umbrelă de dantelă priveşte într-o zi primăvăratică de mai oraşul scânteind în apele metalice ale fluviului. Nu ştia decât germană şi se mirase un pic când auzise de-a lungul Dunării, cum oamenii grăiesc limbi atât de diferite: slavone, latine, fino-ugrice... Mirarea ei s-a topit pe nesimţite în clipele acelea, iar clipele acelea s-au topit pe negândite în locul acela, iar locul acela era pierdut în oraşul acela pentru care singura regăsire era acasă, nu acasă atât de diferit şi atât de asemănător pentru oamenii de acolo sau de oriunde. De sus nu se mai vedeau decât şiruri de lumini mişcătoare delimitând malurile şi podurile. Monumentul Eliberării se semeţea deasupra tuturor, nepăsător de ploaie, de vremuri sau de noi. Nu l-am putut fotografia, nu a vrut să intre în poză, nu s-a supus. Magazinele de suveniruri de la poalele lui erau închise. Din nişte vitrine, soldaţi de mucava priveau în pietrişul împrăştiat în jur. Ce poţi face cu toate astea: cu cuprinsul şi cu necuprinsul, cu calmul şi cu agitaţia, cu familiarul şi cu străinul, cu începutul şi cu sfârşitul? Din când în când îmi spuneam în gând: urcăm dealul, am ajuns, coborâm. La un moment dat am exclamat cu voce tare văzând luminile neliniştite înconjurând Dunărea: ce frumos! Nu m-a auzit nimeni. Oricum nu spusesem practic nimic. Iar în gând repetând „ce frumos, zise ea închizându-şi umbrela”.

cu oglinda prin jurnale

Oare dacă ar fi trăit în era web 3.0, Sebastian, Jeni şi Arşavir ar fi avut blog?

ai card, deci exişti !

Intru într-o farmacie să cumpăr antinevralgic şi în loc să mă întrebe de sănătate, farmacista mă întreabă dacă am card de fidelitate. N-am şi în plus nici nu ştiu în care dintre verigile lanţurilor de farmacii am intrat. Şi înainte de a-mi da cutiuţa cu medicamente îmi propune să-mi fac card pentru că voi avea un dicount de 5% la orice produs în toate farmaciile X.
Din ce în ce mai multe magazine vor să-şi fidelizeze clienţii adoptând metoda cardului. Ai card, ai parte de reduceri, de puncte pe care le poţi folosi pentru alte reduceri, de un cadou de ziua ta, de o atenţionare ("informare") când ţi-e lumea mai dragă pe telefonul mobil despre alte oferte sau promoţii sau premii încât la un moment dat mobilul devine greu de cărat şi agansat şi-ţi vine să-l arunci, dar atunci intervine Vodafone cu un sms prin care eşti îndemnat să-ţi activezi obţiunea cutare pentru a beneficia de o lună gratis de internet.
Mie mi-e lene să completez formulare, să aştept carduri, să le aranjez prin portofele. Prefer să pierd o reducere de 5% decât să am grijă dacă mi-am luat sau nu cardul de la supermarketul C... Dar sunt oameni destui care să agreeze această distracţie neguţătorească. Odată, la o coadă, era în faţa mea o persoană (nu neapărat de sex femeiesc) care şi-a deschis portofelul, iar din portofel a alunecat o limbă lungă pe care erau fixare, ca nişte papile gustative, toate cardurile posibile şi imposibile. Până i-a venit rândul nu a făcut decât să caute cardul potrivit pentru magazinul în care era. Devenise chiar palpitant pentru că se apropia de casă şi nu mai găsea ce căuta. Am zâmbit ironic în spatele lui, apoi am plătit preţul întreg, dar am primit totuşi gratis punga de plastic (ce vremuri!).
Azi însă am vrut să încerc ceva nou aşa că am spus da vânzătoarei de la un magazin de cosmeticale, recunosc că m-a tentat şi reducerea de 50% la un roll-on. De azi am card cu parfum. Unde l-oi fi pus oare?

Criza

Azi dimineaţă am obţinut pe google un scor de 10.600.000 intrări în 0,05 secunde. Pe seară au fost 10.800.000 tot în 0,05. Timpul rămâne acelaşi, doar criza se extinde. Deci nu trăim vremuri de criză, ci spaţii de criză, oameni de criză, politicieni de criză, idei de criză. Şi de când scriu, google s-a îmbogăţit cu încă 7 - 8 crize.
Să le numărăm, dar să nu le luăm la socoteală!

Cake - I will survive

La Mogoşoaia

Te plictiseşti într-o duminică şi ai senzaţia că iarna nu se mai termină aşa că îţi iei motocicleta şi te repezi până la Mogoşoaia. Sau iei un maxi taxi de la capătul lui 300, din Piaţa Chibrit, şi tot aşa, te târăşti până la palat într-un miros combinaţie de 3 elemente (porcin, sudoripar şi BLV Pour Homme) la preţul de 3 lei.



De cum intri în curtea palatului, eşti liber să mergi pe oriunde, să deschizi orice uşă lăsată neîncuiată, să descoperi, să te pierzi, să visezi. Nu e cine să te îndrume. Nu e cine să păzească. Doi căţeluşi se hârjonesc prin tufele de cimişir din grădina amenajată à la française. Motociclistul le face poze. Apoi te reîntâlneşti cu el pe malul lacului veştejit pe care plutesc peturi, dincolo de care se neorânduiesc vile viu colorate. Aici frontonul impozant în stil brâncovenesc, dincolo geamuri fumurii şi un stil minimalist. Pozez leii de piatră de mărimea şi arătarea unui câine lup. Ocolesc palatul. Cobor o scară cu sfiala unui gest nepermis şi ajung într-o pivniţă în care stau la păstrare câteva fresce şi statui. Ştiu ce sunt frescele acelea. Auzisem vorbindu-se de multe ori despre cum au fost salvate cu puţin înainte de demolarea Mănăstirii Văcăreşti. Unele sunt aşezate invers: un Iisus răstignit cu capul în jos alături de tâlharul cel milostiv. Şi tot acolo văd şi macheta fostei mănăstiri, dar tot nu-mi pot face o idee despre ce înseamnă a deconstrui în postmodernitate atâta timp cât nu îmi pot imagina construirea sacrificială din vremea Meşterului Manole.



Urc. Mai deschid o uşă. Cu doar 4 lei poţi vizita muzeul. Ţi se dă o pereche de meşi pe care să îi târşâi pe mozaicul aurit sau cu care să vii în nas pe scările de marmură lucie, dacă eşti cumva atent la tablourile de pe pereţi şi nu la trepte. Am rămas puţin dezamăgită de "oferta muzeală": nimic din ce a fost pe vremea Brâncoveanului nu s-a mai păstrat şi cred că nici de la Martha Bibescu nu a rămas ceva. Poţi vedea, în schimb, obiecte eclectice din colecţia regizorului Dan Nasta, printre care am descoperit cu bucurie două litografii de Dürer. În rest mi-au plăcut câteva scoarţe, câteva icoane, o oglindă, o uşă împărătească, o scară secretă. Încăperi austere şi triste ca de sanatoriu. Aici nu a intrat motociclistul. Se dusese probabil să se plimbe prin păduricea rară din apropiere. Eu am urcat şi am coborât tot ce era permis. Am făcut poze din foişor, m-am plimbat pe lângă sere, am băut un suc la un restaurant pe care l-am descoperit tot închizând şi deschizând uşi.



Se-nsera când l-am întâlnit din nou. Nu, nu era motociclistul. Era altcineva. Fusesem cu tata acolo, în Piaţa Scânteii, ca să vedem cum se chinuiau unii să îl dea jos de pe soclu. Mă ţinea în cârcă. Şi eu eram o statuie, şi eu aveam un soclu de la înălţimea căruia puteam să văd mulţimea de curioşi care se adunaseră ca şi noi. Dintre toţi îl recunoscusem pe Caramitru de la televizor şi mă miram că-l văd acolo pe viu, printre atâţia oameni. Unii îi strângeau mâna. Toţi comentau şi se agitau fără să înţeleg de ce, arătând înspre statuia care fusese smulsă de o macara. Mai întâi s-a desprins un picior, apoi celălalt. Cine era domnul acela din tablă care plutea deasupra noastră? Era prima oară, după Revoluţie, când tata m-a scos în oraş. Se mai calmaseră lucrurile şi mă dusese acolo ca să marcăm o zi istorică, încă una dintr-un şir de evenimente importante care au fost şi care au mai urmat. Era 5 martie 1990. Dar asta ştiu acum, după ce am căutat pe internet. Ce s-a întâmplat cu statuia lui Lenin, nu am aflat decât peste 19 ani, când am descoperit-o din întâmplare pe un izlaz. Zăcea ruginită. Întoarsă. Uitată. O altă deconstrucţie a unui mit. Credeam că a fost topită încă de pe atunci. Dar nu, mulţimea nu fusese atât de furioasă. L-au pedepsit altfel: l-au abandonat cu nasul în ţărână pe pământurile Mogoşoaiei. L-am fotografiat, l-am privit de aproape, l-am atins, ca şi cum aş fi avut ocazia fantastică de a mă întoarce în timp şi de a retrăi ceea ce o amintire nu te poate lăsa să trăieşti. A retrăi. Deşi e atât de multă repetitivitate în viaţa noastră, nu putem retrăi aproape nimic. Dar sunt duminici când vrând să scapi de monotonie, iei o maşină jalnică şi te opreşti faţă în faţă cu copilăria. O iei de mână şi îi zici: „Hai să-ţi arăt...”

2000

De câte ori nu am auzit de sfârşitul lumii! În copilărie, de-abia aşteptam să sune mama, s-o întreb dacă e adevărat că vine sfârşitul lumii, pentru că mama le ştie pe toate, nu? Mă lăsa la ţară, la bunici, toată vacanţa de vară. Îmi telefona de la serviciu, mai spre după-amiază, când să plece. O femeie spune că în anul 2000 vine sfârşitul lumii. E adevărat, mamă? În anul 2000 nu voi avea nici 20 de ani. Cum să vină sfârşitul lumii acum când m-am născut şi eu. Vreau să împlinesc şi eu 20 de ani... şi plângeam, iar mama tăcea puţin apoi îmi zicea zâmbind că nimeni nu ştie când o să fie. Sfârşitul lumii a fost obsesia copilăriei mele. Auzisem despre asta de la nişte adventişti care veneau la bunicul, croitor de meserie, să-şi mai scurteze pantalonii sau să şi-i facă bufanţi că aşa era la modă. Am o nuntă la Făurei, poţi să-mi strimtezi, nea Petrică, perechea asta de pantaloni până vineri? Ăştia vorbeau mai mereu despre sfârşitul lumii şi despre Germania. Povesteau chestii înfricoşătoare despre anul 2000, iar eu îmi făcusem un calcul destul de complicat pentru mine care nu învăţasem bine să socotesc: 2000 minus 1981... 2000 minus 1980 fac 20 minus 1 de la 81 fac 19. De ce nu mă născusem şi eu în ’80, ca prietena mea, Raluca, să pot avea şi eu 20 de ani când va veni sfârşitul?
O altă obsesie a mea era melodia aceea pe care o auzeam mai mereu la radio şi pe care apoi o fredonam toată ziua prin curte: „Când ai douăzeci de ani, / Orice floare îşi zâmbeşte şi îţi cântă ştrengăreşte...” Nu-mi doream decât să mă fac mare, să am douăzeci de ani, să-mi crească păr la subraţ şi să merg în faţă, la maşină. Cum puteau să fie atât de nepăsători oamenii aceia care veneau cu pantalonii rulaţi într-o foaie de ziar ca să şi-i facă pe măsură ? Ei nu se temeau de sfârşitul lumii despre care tot îi povesteau bunicilor? Se-nsurau, plecau în Germania, îşi făceau haine noi din stofă, cu căptuşeală şi vatelină, furau zahăr de la fabrica din apropiere pe care îl ascundeau în săculeţi de pânză legaţi la mijloc ca o cingătoare, făceau naveta până la Slobozia, se duceau sâmbăta la biserica lor din ţigănie. Şi bunicul, lui nu-i era frică? Bunicului nu-i era frică de sfârşitul lumii. El era foarte bătrân. Era sigur că nu va apuca anul 2000, de aceea prin ’87 şi-a pregătit locul de veci la cimitir, şi-a luat chiar coşciuge pentru el şi pentru bunica pe care le-a pus în pod - unde zac şi acum - şi şi-a făcut cruce de marmură pe care a scris 1912 – 199... A murit în 2003. Deci a prins şi apocalipsa.
În anii aceia, mulţi credeau mai degrabă în sfârşitul lumii decât în căderea comunismului. Ceauşescu era aşa de bine înfipt în televizor încât nimeni nu mai spera că îl va mai putea extrage cineva de acolo. Mama îşi punea mari speranţe în Gorbaciov şi o admira foarte mult pe Raisa pentru că se îmbrăca cu gust, nu ca Ceauşeasca. Când a veni Revoluţia nimeni nu s-a gândit la asta ca la o extincţie universală, deşi îngerul morţii a planat vreo câteva zile deasupra noastră. Bunicul a continuat să-şi facă meseria, scăpând de grija că l-ar putea pârî cineva că munceşte în particular, iar nu pentru binele obştesc. Eu am devenit mai optimistă şi predicam tuturor celor speriaţi de anul 2000, noua mea convingere: „nu ştie nimeni când va veni, am citit eu în Biblie” şi luam cartea neagră şi groasă pe care o primisem tot de la un adventist şi le citeam la întâmplare din ea până se plictiseau.

la gâtul ei delicat strălucea un agat

Cândva am locuit pe o insulă în Grecia. Când m-am întors cu un autocar, după un drum obositor şi trist, Bucureştiul mi s-a părut un oraş de mucegai. A trecut ceva vreme de atunci. M-am obişnuit. Am cunoscut câţiva oameni între timp. Unii m-au învăţat ceremonia ceaiului. Alţii m-au învăţat semnificaţia mineralelor. Cu unii purtam aceleaşi haine, cu alţii ne ţineam de mână cu moartea. Cu unii am tăcut, cu alţii am minţit. Cu cineva am trecut o stradă, nu am făcut decât 17 paşi împreună, dar îmi amintesc că ne-am povestit întreagă viaţă de la un capăt la altul al asfaltului. Am trăit ca-n filme, am vorbit ca la teatru, am jucat pe ultima carte, am iubit ca-n romane, am plâns şi-n vis, am scris. Tot ce-am avut am strâns ca pe o impresionantă comoară. Şi tot ce am, e al nimănui. Vine din nou vara. Din autogara Rahova autocare grave vor pleca spre sud.