Lena Constante - Evadarea tăcută

Când sunt tristă, când simt că totul se deşiră şi că nu pot face nimic, când îmi pierd puterea de a mai continua, atunci apar în calea mea marile suferinţe, oamenii care au îndurat multe, cei care au pierdut totul, sfârşiţii. Viaţa nu-mi devine mai uşoară privindu-i pe cei care caută în gunoaie sau care dorm pe/prin gurile de canal ori sub cerul liber, înconjuraţi de câinii vagabonzi. Dimpotrivă, mă întristez şi mai mult negăsind nicio scăpare pentru ei. Dar întâlnindu-i mă smeresc, îmi dau seama că încă nu am de ce mă plânge în mod fundamental şi că nemulţumirile mele sunt mofturi în comparaţie cu ce trăiesc ei.

Sunt câteva săptămâni de când mă chinui să citesc Evadarea tăcută, o carte despre experienţa de închisoare a unei artiste de care cu siguranţă mulţi au uitat. Despre Lena Constante am auzit prima dată cu adevărat atunci când am citit „Surâsul lui Harry”, o carte despre Harry Brauner, scrisă de Irina Nicolau şi de Carmen Huluţă. După aceea am văzut cu alţi ochi tapiseriile mari din muzeu, sub care se înfiripă o etichetă plăpândă cu numele ei. Plăpândă ca şi Lena Constante. Citindu-i mărturiile din închisoare mă cutremur la fiecare pagină. Mai mult de 10 pagini pe zi nu am reuşit să citesc până acum. E mult prea dur ce se întâmplă acolo şi înfiorător de crezut. Noi cei obişnuiţi cu ficţiunea, autenticul ni se pare forţat. Cuvintele ei mă lasă mută. Poate că povestindu-ţi suferinţa devii indecent. E greu să asculţi poveşti de genul ăsta. E mai demn şi mai discret să scrii despre ele. Cine citeşte, citeşte. Important este să nu uităm. Pentru că se ştie, se tot spune şi din păcate nu se ţine seama de asta: cine uită trecutul, e nevoit să-l repete.

Mă gândeam să copiez un fragment din carte unde autoarea istoriseşte despre una din torturile la care a fost supusă, însă am ales să citez alt fragment, mult mai concludent despre ce înseamnă să nu ai cu cine vorbi după. Lăsând la o parte faptul că timp de 12 ani a fost condamnată la tortură, tăcere şi singurătate, în libertate i-a fost greu să găsească urechi pentru povestea ea. Poveste e blând spus, dar...

Să povesteşti zi de zi, oră de oră, viaţa de închisoare este cu neputinţă. Poate chiar plicticos pentru cititor. Zece pagini pentru zece zile de tortură este şi aşa prea mult. Doisprezece ani mai târziu eram liberă. Vedeam tot felul de oameni. Oamenii aceia ştiau că tocmai ieşisem din închisoare. Nici măcar unul nu a avut răbdarea – sau curajul – să mă asculte mai îndelung. Aveau cu toţii aceeaşi „părere” pentru a mă întrerupe. Mila lor! Mila lor ipocrită. Pentru a-mi astupa gura pretindeau, pe rând, că aceste amintiri mi-ar fi dăunătoare. „Trebuie să uiţi” – era una din frazele lor tip. Nimeni nu voia să se încarce nici măcar cu una din amintirile mele. Ea ar putea să dăuneze importantului mecanism al bunei lor digestii.A doua frază tip era de un egoism făţiş. „Voi, de o parte a gratiilor, noi, de cealaltă, eram atunci cu toţii la închisoare”. Nu aveai ce răspunde. La asemenea cuvinte, răspunsul amuţeşte.

Cartea asta mi se pare mult mai puternică decât Leagănul respiraţiei. Herta Müller a mers pe firul istorisirilor celorlalţi – mama ei, Oskar Pastior – şi s-a lăsat în braţele imaginaţiei şi poeziei. Lena Constante nu are poezie, e frustă, dar jenată. Ştie că urechile noastre burgheze nu sunt pregătite să absoarbă orori, că experienţa ei pare neverosimilă şi inumanitatea pe care o descrie la fiecare paragraf pare greu de acceptat, de aceea îşi îndulceşte pe alocuri discursul, cu jenă, nu cu milă, din respect, dar fără să ascundă adevărul.

Mă întreb dacă voi reuşi să duc până la capăt această carte. Lena a reuşit să iasă vie dintr-o situaţie penibilă care a durat ani. Iar ani însemnă luni, săptămâni, zile, ore, clipe de durere, de singurătate, de frică şi uneori de disperare. 

Imaginea aceasta cred că e o captură din filmul lui Thomas Ciulei, Nebunia capetelor, care va rula miercuri, 2 martie, la NCRR. 

Vreme frumoasă, vremuri prăfoase

Sâmbătă, 12 februarie.

Vreme de primăvară cu ghiocei şi vânt rebel. La 11 fix era întâlnirea din Piaţa Matache. Am luat-o pe jos de la staţia Berzei până la destinaţie. Casele în care intrasem să facem poze acum câteva săptămâni, erau dărâmate deja. Un bloc aştepta resemnat bucurându-se de ultimele raze care-i mai netezeau scăfârlia bătrână. Zilele astea-i va veni şi lui rândul. Oamenii s-au mutat din zonă. Strada era mult mai calmă decât ultima oară când am trecut pe acolo. Trecători răzleţi. Maşini, e adevărat, destul de dese, dar traficul începe să scadă destul de vizibil. Din loc în loc camioane şi excavatoare încărcau molozul sau, mai bine zis, cărau casele fărâmiţate şi le duceau departe, eliberând locul. Vântul răsfira praful pe stradă creând o imagine de western – de sat părăsit după ce a fost atacat de indieni.

Când am ajuns la Matache se strânseseră puţini oameni. Mă aşteptam să participe la protest mai multă lume. Ştiam că societatea civilă e slabă, laşă şi se implică greu, dar de data asta am văzut-o cu ochii mei. Speram să fie doar o prejudecată de om neinformat.

Nu a trecut mult şi mica adunare de artişti, arhitecţi şi nostalgici a fost înconjurată de poliţişti, negri şi bine făcuţi în contrast cu grupul de tineri uscăţivi şi verzi. Unii veniseră cu copiii la desenat faţada pieţei după natură. Alţii veniseră să facă fotografii. Nu era ceva mai paşnic, mai flower power, ca acea adunătură pricăjită şi puţin speriată de namilele venite să menţină, chipurile, ordinea publică.

Nu am putut să nu mă întreb cum se poate ca o mână de artişti să fie înconjurată de un lanţ de poliţişti într-o piaţă publică unde cred eu că toată lumea are dreptul să se adune şi să vorbească sau să deseneze. Oare ce-ar fi Parisul dacă şi-ar scoate pe străzi toată poliţia pentru a-i împrăştia şi amenda pe toţi cei care ocupă spaţiile publice din jurul catedralelor, bisericilor sau monumentelor istorice?

Umbla vorba în grup că poliţia ar urma să ne amendeze pentru staţionare. Aberant! Aşa se explică oare de ce bucureştenii nu locuiesc spaţiile publice? Oare edilii nu amplasează bănci în acele zone, tocmai pentru a nu-i stimula pe oameni la adunări mai mari de, să zic, 5 persoane?

După vreo două ore de făcut corp comun cu oamenii din piaţa, am plecat înspre casă oprindu-mă să mai fotografiez pe ici, pe colo. Cam atât a meritat Piaţa Matache?

Walk of Fame-ul

Walk of Fame, cel original, cel hollywoodian, a apărut ca idee la începutul anilor ¢50, iar primele 8 stele au fost dezvelite în martie 1960. Se spune că prima stea a fost a actriţei Joanne Woodward.

După 51 de ani, ideea aceasta a traversat oceanul, a luat-o cătinel spre est şi iată, Bucureştiul are şi el din ianuarie, un Walk of Fame al său micuţ, drăguţ şi nou nouţ. Prima stea i-a fost rezervată celebrităţii noastre locale, acest John Wayne al cinematografiei româneşti, locvacele Florin Piersic. Dacă circul acesta i se potriveşte întru câtva lui Florin Piersic, nu înţeleg cum un domn precum Victor Rebengiuc poate să participe la o festivitate de acest gen. Dacă a făcut-o totuşi, cred că s-a descurcat onorabil. Joi, în necunoscuta Piaţă a Timpului – un nume care l-a primit probabil peste noapte – s-au adunat televiziuni, artişti şi niscaiva gură-cască pentru a-l aniversa pe maiestrul care, îmbrăcat modest, cu şapcă şi trenci a spus câteva cuvinte, a dat interviuri şi a primit felicitări de la prietenii de-o viaţă şi de la cei câţiva admiratori prezenţi la faţa locului. Şapca şi atitudinea de bunic ieşit la plimbare au salvat onoarea acestui eveniment care plana la limita kitschului.

Se pare că banii pentru acest gen de proiect vin de la un magazin proaspăt renovat de pe bulevard, sclipind şi el de ecrane publicitare à l'Américaine, care şi-a plasat promenada înstelată chiar la uşa de la intrare, în loc de covoraş tradiţional de şters pe picioare. Evident că toate acest fast imitativ este, mai mult PR decât mecenat: poate că lumea va intra şi în magazin, dacă tot vine să vadă steluţele cinemaului autohton, iar snobii vor cumpăra, bucuroşi fiind că se asociază unui brand care apreciază cultura nu numai mercantilismul.

Iniţiativa de a ne venera valorile încă din timpul vieţii este de luat în considerare, mai ales când ne gândim că la noi mai mult se desface decât se face, mai mult se critică decât se laudă sau mai mult se îngroapă decât se dezgroapă. Însă modul din care alegem să o facem este condamnabil. Nu se găseau oare alte modalităţi originale, simpatice şi totodată pertinente de a-i pomeni pe cei care au adus un plus culturii române? S-au oprit ideile la deja perimatele simboluri de peste ocean? Nu cred că putem miza doar pe celebritatea şi atractivitatea turistică a bulevardului de la Hollywood. Dacă e pe aşa ar trebui să inaugurăm o Statuie miniaturală a Libertăţii pe Dâmboviţa sau un Big Ben mai mititel în Piaţa Unirii. Pentru că, nu-i aşa, dacă nu putem să ne folosim de propriile idei pentru a face oraşul mai frumos şi mai vizitabil, atunci să copiem reţetele de succes ale altora. Iar aceste reţete, adaptate la bucătăria noastră, evident că-şi pierd din gust, ba ne arată şi ridicoli în ochii celor care şi aşa ne cred o cultură minoră, cu valori minore, nesemnificative pe plan internaţional. 

Te pup! Pa, pa!

Mi se întâmplă să primesc, din când în când, câte un telefon de la o persoană necunoscută – în 99% din cazuri, tânără de sex feminin – care să mă abordeze frontal, prietenos şi înţepat turuitor cam aşa:

-         Bună, I-ana! Sunt Cutărica de la Myxw. Am numărul tău de la H-ana. Uite de ce te-am sunat...

Şi fără să mă lase să-i răspund la salut, îmi povesteşte care e situaţia, ce vrea de la mine şi mă roagă să o ajut. De cele mai multe ori îmi cere să o pun în legătură cu o persoană la care nu poate ajunge altfel: artist, director, globtrotter, coleg de la muzeu etc. După cum ştiţi, sistemul Pile-Cunoştinţe-Relaţii durează de câteva sute de ani şi mai are viaţă lungă înainte. Dar asta-i altă mâncare de peşte.

Mereu în rolul de „relaţie”, de „cunoştinţă” sau de persoană de legătură perplexă, eu trebuie să mă adun în timp ce ea turuie pentru că, după ce va tăcea, va trebui să spun şi eu ceva. Iar eu, încurcată şi bine crescută în durerosul stil tradiţional, cu greu o pot tutui, cu greu îi pot spune pe singurul nume cu care mi s-a prezentat, pe numele mic. Dar până la urmă îmi iese, ne înţelegem, „o rezolv” după care, mulţumită, Cutărica încheie cu şi mai perplexul: „Te pup! Pa, pa!”.

O relaţie de prietenie, de familiaritate şi de te-ştiu-de-când-lumea, care mă minunează ori de câte ori se repetă şi care mă face să-mi pun întrebări cu privire la propriul comportament. Profesionistele din PR poate ştiu ele mai bine. 

fragmente fără titlu

În graba coborârii din troleu, călcă drept într-o băltoacă în care sferele mici de ploaie se transformau în cercuri mari, concentrice. Nu mai deschise umbrela. Până la gura blocului nu mai era mult. Şi oricum rucsacul greu îi apăsa pe umăr, amorţindu-i mâna dreaptă până la cot şi schimbându-l pe umărul celălalt, mâna stângă. Îşi căută cheile în buzunar, împinse uşa zoită de mizerii incerte, urcă, luă liftul şi descuie uşa de la apartamentul acela în care stătea cu chirie împreună cu Adina. Nu se obişnuise încă cu mirosul lui. Mirosul ei nu-l cuprinsese încă. Nu mirosea a acasă. Era ceva străin şi vechi, erau viaţa şi timpul altcuiva. Despre proprietar nu ştia mare lucru. Poate că trăise o vreme acolo. Poate că luase apartamentul de nou, când se căsătorise, cu vreo douăzeci sau treizeci de ani înainte. Acolo era ascunsă toată istoria sa, rămasă în puţinele vestigii casnice din debara, din balcon şi din cele două camere. Dar din ele nu putea ghici mare lucru. Nu putea şti dacă existase o femeie acolo care a plecat sau a murit. Se gândea cu groază că ar fi murit cineva într-una din acele camere şi aşa triste, şi aşa morbide, mereu întunecate de copacii din grădină, care spre etajul doi se îndesesc cel mai tare. Un nuc, un tei, un plop. Nicunul dintre ei, însă, nu-i aminteau de acasă. Nici măcar nucul. Nici măcar teiul. Nu se putea lega de nimic din ce era acum în jurul ei, din ce alcătuia viaţă ei de studentă în Bucureşti. Eşti bucureşteancă, îi spunea tata, iar mama se îngrijea să nu-i lipsească nimic. Greutatea rucsacului însemna această grijă a ei: borcanele cu ciorbă, cu zacuscă, cu murături, cu dulceaţă. Borcane, zeci de borcane care se adunau goale, în debara, pentru următoarea umplere de la toamnă. Se pierdeau printre lucrurile proprietarului: nişte scule, un ceas vechi cu cuc, o lanternă mare, un manual de mecanică auto, apoi un ciocan de schintzel, o râşniţă, o maşină de tocat, o piuliţă, o strecurătoare, o răzătoare ruginită. Se mai folosea şi ea din când în când de ele. Dar înainte de a le folosi, le studia fiecare urmă care ar fi putut să-i spună ceva frumos sau să o îngreţoşeze. Le folosea cu urmele lor cu tot, cu viaţa celuilalt ciobită, pătată sau încrustată în ele. Poate că le lăsase special acolo ca să le întrebuinţeze ea pentru că lui nu-i mai erau de folos, pentru că îşi luase altele noi. Erau gunoaiele celuilalt, care îţi sunt utile atunci când stai undeva unde nu e la tine şi unde îţi va fi greu să faci să devină la tine mai ales atunci când vii cu mai nimic dintr-un loc în care aveai totul, inclusiv amintiri.

Desfăcu rucsacul îşi puse pe masa din bucătărie obişnuitele borcane învelite de mama în ziar. O caserolă cu ouă. Un chec. Îi mai dăduseră şi nişte bani, nu mulţi, pentru ce-o avea nevoie. Dădu drumul la radio şi o voce plăcută de femeie se auzi lângă ea vorbindu-i despre implanturi, despre inimă, despre cord deschis, despre cardiaci. O expertă..., spuse ea cu voce tare, puţin iritată, schimbând postul dintr-o rotaţie cu câteva grade a butonului negru care făcu să tacă experta şi o altă voce să ţipe un cântec la modă în acel an. Şi odată cu cântecul, starea îi se schimbă repede. A început să aranjeze iute „mâncarea de ţară”, asta era formula Adinei, în dulap, în frigider şi în debara, după care s-a dezbrăcat, şi-a pus bluza şi ciorapii în coşul de rufe pentru spălat, iar blugii pe un scaun din camera sa. S-a îmbrăcat în lucrurile de casă. La radio melodia se schimbase deja. Se văzu dansând în bucătărie, în timp ce aranja în dulap farfuriile uscate pe marginea chiuvetei, fredonând Take my Breath Away.

Adina s-a întors mai târziu. Era trecut de unsprezece. A intrat ca o pisică, aproape că nu a făcut zgomot, doar un zornăit scurt de chei, un ţăcănit de yală, iar uşa nici nu s-a mai auzit deschizându-se şi închizându-se. Simona citea. A stins veioza şi a început să pândească sunetele. Aproape că nu respira. Îşi concentra auzul la maxim. Putea fi altcineva, dar nu, o recunoscu pe Adina după mişcările fine pe care le făcea. Era fantomatică, mai ales când se întorcea noaptea şi ca să nu deranjeze umbla cu grijă. Doar obiectele pe care le atingea făceau zgomot: întrerupătorul, apa la baie, clanţa. Simona nu s-a ridicat din pat, ci a continuat să asculte şi să-şi imagineze mişcările Adinei prin casă. Ar fi putut să o întâmpine, să vorbească ceva, poate chiar să-i ţină companie la masă. Aşa ar fi scutit-o şi pe ea de efortul de a-şi controla propriile zgomote. Adina era probabil acum foarte concentrată la sunete, la propriile mişcări, probabil că o dureau muşchii de atâta încordare, probabil strângea din ochi când un zgomot i se părea tare. Simona se simţea obosită, nu avea chef să vadă pe nimeni, iar a vorbi cu cineva era un efort mult prea mare, ca şi cum ar fi fost sculată din pat şi ar fi fost obligată să urce un munte, aşa în pijama cum se afla, aşa în ploaie, cum era afară.

Dimineaţa o trezi maşina de gunoi. Trecea indiscret o dată la câteva zile cu huruituri, zdrăngănituri şi sforăituri. Adina se trezise şi ea, se fâţâia între baie şi bucătărie fără să-i mai pese dacă o deranja sau nu pe Simona. I-ar fi plăcut probabil să stea împreună să bea cafeaua şi să-şi povestească week-endul şi chiar să plece împreună la facultate. Simona însă rămase în pat continuând să asculte zgomotele de afară şi din casă: maşina de gunoi îndepărtându-se, Adina zdrăngănind vasele, apa de la baie susurând prin ţevi, uşa deschizându-se şi închizându-se, yala ţăcănind ca în ajun. Era într-o stare de somnolenţă, între visare şi trezire, ceva care o făcea să se simtă grea în patul acela străin în care numai cearşafurile erau ale ei şi aveau mirosul de acasă, de apret şi de săpun de trandafiri. Nu avea niciun chef să se ducă la cursul de la ora 8. Era peste puterile ei să se concentreze la literatura medievală franceză atât de dimineaţă. Toate personajele acelea bizare despre care i se povestea şi despre care mai auzise şi de prin filme, nu o atrăgeau cu nimic. Profesorul vorbea monoton şi încet. Cei câţiva studenţi care se încumetau să stea în amfiteatru, răspândiţi care mai prin faţă, care mai prin spate, arătau adormiţi şi distraţi. Parcă totul era în zadar, parcă omul acela în costum gri ar fi vorbit într-un borcan, nici el nu auzea probabil ce spunea. Odată s-a întâmplat chiar să încurce apostolii între ei. Oare se prinse cineva? Simona de atunci nu se mai putea trezi dimineaţa ca să meargă la curs. Nu mai putea. Se simţea un butuc greu, necioplit şi murind. Avea 19 ani. Şi simţea că murea. În casă era din nou linişte, dar nu mai putea dormi. S-ar fi dat jos din pat, să se spele şi să se ducă la bucătărie, dar se temea ca nu cumva să găsească ori în baie, ori în bucătărie, un monstru care să o înşface şi să o înghită cu totul. Era ceva de care îi era foarte groază, erau dispariţia, disiparea, inexistenţa, pustiul, urâtul din „a-i fi urât”, dar şi din „a ţine de urât”.

O usturau ochii şi îi simţea vâscoşi, de aceea a trebuit să se spele mai mult pe faţă, frecându-se bine cu săpun şi clătindu-se cu apă rece. Robinetul fâsâia iute, împroşcând picături de apă în jur, udându-i pijamaua pe poale şi ciorapii.

Pasta de dinţi ustură, săpunul ustură, apa în ochi ustură, apa în nas ustură, prosopul ustură. Toată igiena asta cu care m-am obişnuit de mică... Atunci plângeam, nu puteam suporta apa rece, nici pasta de dinţi, iar de săpun mi-era atât de groază, credeam că e otrăvit şi că mă va ucide dacă-mi intră-n gură aşa că ţineam buzele strânse. Şi acum, când mă spăl pe faţă, am buzele strânse şi-mi ţin respiraţia. Mama era blândă când mă ajuta să mă spăl şi să mă şterg cu prosopul. Bunica mă freca în ură. Ţipam, iar ea se răzbuna şi mai tare, mă trăgea de mâini, apăsa şervetul pe piele, parcă ar fi încercat să mă sufoce. Dar nu simţeam ură, credeam că aşa e ea, mai puternică, pentru că era mai bătrână, pentru că mai crescuse şi alţi copii: patru ai ei, un frate mai mic, trei nepoţi. Se săturase probabil de copii, de mofturile lor, de bâjbâielile lor, de neputinţa lor. Şi după ce creşteau o lăsau singură. Şi eu am lăsat-o singură. Acum e singură acolo, la ţară, în casa aceea care se macină încet, pe o stradă în care vecinii ceilalţi s-au mutat sau au murit. Ea e singură acolo, eu sunt singură aici. De fiecare dată când mă spăl pe faţă mă gândesc la ea şi când mă şterg, mă frec cu prosopul până mi se-nroşeşte pielea. Oare se mai gândeşte la mine? În ce moment al zile s-o gândi la mine? Ce-am însemnat pentru ea, dincolo de încă un copil de crescut?

Linişte. Linişte. Li niş te. Liiii niiiiş te!

Simonei îi e teamă să intre în bucătărie dimineaţa. De cum trece pe hol, muşchii i se contractă, pielea gâtului începe să ardă. Îşi ia inima în dinţi şi străbate în şosete holul lung pe care se înşiruie uşile dormitorului, sufrageriei şi bucătăriei, iar în capăt de tot uşa de la intrare care este mereu uşa de intrare şi niciodată uşa de ieşire. Îi era teamă că în bucătărie se ascundea un monstru, ceva între aligator şi păianjen, între şarpe şi şobolan, între viezure şi somn, între ninja şi broască, între gândac şi căpcăun, între câine şi caracatiţă, între liliac şi limax, între rechin şi paiaţă. Un monstru rece şi urât mirositor, care aşteaptă în tăcere să-o sfâşâie.

Cafeaua se fierbe. Ibricul e al ei, aragazul e al proprietarului. Domnul Fănică. Domnul Ciuntu. Domnul Fănică Ciuntu. Un anonim, „un om cumsecade” – cum spune tata – cu care se întâlneşte în faţa blocului, în prima miercuri din fiecare lună ca să-i dea banii de chirie. Şi atât. Nu vine niciodată să vadă ce face. Nu urcă. Nu o întreabă prea multe. Doar un „cum merge cu şcoala, e bine?” Fără să aştepte răspuns. Ia banii şi pleacă. Discret. Uşor jenat sau încurcat. Da, cumsecade...

Pentru a-i mai trece de urât, pentru a face mai prietenos spaţiul acela rece cu gresia decolorată şi ciobită şi pentru că şi acasă radioul stătea în bucătărie, aici, tot în bucătărie l-a aşezat. Asculta în timp ce-şi făcea cafeaua, în timp ce spăla vasele, în timp ce gătea. Muzica se auzea întruna şi ştirile din oră în oră şi reclamele din când în când. Din copilărie a ascultat la radio. Melodiile triste se dădeau când pleca mama la serviciu şi o lăsa cu bunica. Melodiile vesele erau când se duceau la mare, în concediu. Cotele apelor Dunării erau înainte de prânz. Atunci punea bunica de mămăligă. Atunci venea foamea, pe Dunăre, pe la Baziaş. Trecea prin Bechet şi prin mai multe locuri pe care le urmărea cu curiozitate şi cu sufletul la gură pronunţate rar, pentru că la un moment dat ajungea şi acolo, la Hârşova, unde bunica învârtea mămăliga în ceaun, iar apoi se ducea spre Galaţi, acasă, la ai ei.

Îşi bea cafeaua dintr-o cană cu trandafiri galbeni aşa cum se împărţeau vara la Moşi şi pe care o avea de la Ţăruşoaia, o vecină a bunicii, o bătrână uscăţivă care, rămasă văduva, s-a înconjurat de pisici şi, pentru a le da să mănânce, străbătea satul, din vecini în vecini, poate s-o căpătui cu ceva. Bunica o trimitea la ea cu clătite sau scovergi calde, iar ea le aducea buruieni de leac, greu de găsit. I-a dat cana pentru că îi plăcuse Simonei foarte mult şi Ţăruşoaia o plăcea pe ea foarte mult. Era copil, oamenilor le era mai uşor să fie generoşi cu ea. De atunci cana aceea era cana ei preferată. În ea îi punea bunica lapte dimineaţa, în ea îi turna mama ceaiul când era răcită, cu ea bea apă, din ea sorbea acum cafeaua fierbinte şi se gândea că acolo, în bucătăria aceea străină, singură şi nedumerită, era ca un animal ascuns în miezul unei păduri, neştiut de nimeni. Pentru ai ei, ea era la Bucureşti. Pentru colegii şi profesorii de la facultate, ea era absentă. Pentru oricine altcineva, ea nici măcar nu exista.

Toată această linişte, toată această singurătate şi toată această străinătate o paralizau. Stătea pe scaunul din bucătărie, în faţa cănii de cafea, în faţa radioului care ciripea şi bombănea, şi nu putea găsi niciun impuls care să o facă să se ridice de acolo şi să se ducă la cursuri sau în oraş ori să se apuce de citit. Deşi ar fi putut să facă cu uşurinţă orice, nu reuşea.

Acolo, departe de ai ei, ascunsă de toţi şi de toate, ca un suveran care ascultă din turnul castelului murmurul mulţimii. Acolo, ca într-o vizuină săpată în praf. Acolo, în miezul uitării de sine şi de lume, în miezul singurătăţii, în miezul abandonului. Acolo, într-o bucătărie sordidă şi străină dintr-un bloc vechi şi gri ascuns printre alte mii de blocuri gri. Acolo încerca să creadă că e liberă. „Ai toată viaţa înainte”, îi zicea bunica. Sunt tânără, am toată viaţa înainte, îşi repeta şi ea. Şi ce avea să facă cu toată această viaţă, cu tot acest înainte? Citea, învăţa, încerca să-şi facă prieteni, descoperea oraşul încet, încet, gătea, făcea piaţa, se maturiza. Şi îi era teamă. Aşa cum un atlet se teme că ar putea să nu prindă podiumul, aşa cum un chirurg se teme că ar putea tăia greşit, aşa cum o solistă se teme că ar putea să-şi piardă vocea, aşa se temea şi ea că ar putea rata. Şi-a propus să ia toate examenele, să ia bursă, să se remarce, să devină cineva... Dar ce? Poate că este încă devreme, la 19 ani, să te gândeşti la viaţa ta, la ce vrei să faci cu ea. Sau poate chiar atunci este momentul pentru că încă mai ai de ales. Ea a ales? Era facultatea aceea tot ce a sperat ea de la viaţă? Asta voia ea? Au ales mai mult ai ei pentru ea, ca de fiecare dată până atunci: hainele, mesele zilnice, liceul, copilăria, oraşul, chiria la domnul Ciuntu, facultatea... Cât i-a explicat mama ce destin frumos ar avea de va ieşi profă de franceză sau de română, cât va fi de respectată, cât va fi de iubită la ei în oraş sau chiar în Bucureşti, cât timp liber în vacanţe, of, Doamne, mama care toată viaţa ei a lucrat într-o fabrică mizerabilă de cămăşi, făcând zilnic naveta de la Galaţi la Brăila, urând contabilitatea şi de asta având parte mai abitir. Şi tata cu bonomia lui, aprobând-o mereu, visând împreună cu ea, dar mai ales plângând când a aflat că fata lui a intrat a doua la facultate. Simona F. Lazăr - 9, 89. Era şi el acolo prin F. de la Florin şi mai ales prin Lazăr, el care nu şi-a văzut niciodată numele primul pe listă, el care nu a apucat să facă decât liceul la seral, el care toată viaţa a lucrat la combinat, el care nu a citit Proust sau Melville sau Tolstoi, deşi le-a cumpărat, le-a cumpărat pentru copiii lui, dar nu a avut-o decât pe ea şi pentru ea a cumpărat şi plăcile cu poveşti, şi cărţile de colorat, şi toată colecţia BPT.

(probabil că va mai urma)

păcălici

Am luat, ca să ajung la muzeu, primul autobuz care a sosit în staţie. Deşi nu era chiar autobuzul care opreşte în poarta muzeului, ci unul care o coteşte la dreapta la o intersecţie, iar apoi mai e de mers pe jos ceva drum, tot am urcat pentru că îngheţasem de frig aşteptând. Şi hop controlorii! Lume puţină şi risipită pe scaune - exact obiectul unei munci tihnite de dimineaţă. Piuie ei ce piuie cu cartelele lipite de aparatele acelea portocalii până ce ajung la o cetăţeană dolofană şi învelită în cârpe de nu i se vedeau decât ochii. Îi arată legitimaţia, iar ea în loc de bilet le serveşte o scuză care s-a dovedit satisfăcătoare pentru cei trei men in balck: Nu vedeţi că nu am nici cu ce mă încălţa? De unde belet? Şi adăugând uitându-se în jos: vorba la un ţigan „am păcălit iarna cu o pereche de tenişi”.

Am coborât gândindu-mă la vorbele astea şi întrebându-mă cu ce am păcălit eu oare iarna? Nu am păcălit-o cu nimic, m-a păcălit ea pe mine. 

distrugeri sau demolări ?

Totul se poate distruge. Numai să ai o motivaţie să o faci. Sau să ai inimă să o faci. Adică curaj. Sau poate nu te duce inima să o faci. Adică eşti slab. Nu neapărat bun. Atentate. Incendieri. Demolări. Bombardamente. Trădări. Despărţiri. Înşelătorii. Violuri. Crime. În câte moduri nu se poate distruge ceva. De la oraşe, la oameni. De la vieţi, la iubiri. De la opere de artă, la simple obiecte. Uneori, în jurul a orice se mai găseşte cineva să mai spună o poveste. Poate astfel să mai scape ceva. Dar nu întotdeauna adevărul. Şi în niciun caz realitatea.

Ce diferenţă mai e între edilul care semnează pentru demolarea unei case de patrimoniu şi un terorist care amorsează o bombă într-un cartier rezidenţial? Poate credeţi că diferenţa o fac victimele. În primul caz, lipsa victimelor este o aparenţă.

Ne-am dus săptămâna trecută de două ori în zona Buzeşti – Berzei. Am fost să fotografiem ce ne oferea strada la acel moment. O zonă deja transformată în maidan: fostul Cinema Feroviarul, fostul Hotel Marna şi astea-s cele mai celebre clădiri de pe partea aceea care au fost transformate în praf. Un pic mai încolo, dacii-papuc erau încărcate cu fiare: grilaje, tot felul de obiecte menajere de care cineva (a se citi la plural) nu a avut încotro şi a trebuit să se dispenseze, găleţi, sârme, table... Forfotă. Zarvă. Grabă. Un război mocnit între cine strânge (acaparează) mai mult. Aparatele de fotografiat i-a învrăjbit şi mai tare. Au început să ţipe, să ne suduie. Ne-am îndepărtat.

Ceva mai înainte o familie făcea ultimele pregătiri. Ca pentru o operaţie grea. Ne-au primit în curte, ne-au explicat cum e cu casa, de unde o au, cine a mai locuit în ea, cum a fost construită, cum au primit vestea, cum au salvat uşile şi scara brâncovenească, cum mai e puţin şi gata... Femeia plângea. Bărbatul şi fiul strângeau ce mai era de strâns. Tensiune. Spaimă. Neputinţă. După două zile, când ne-am întors acolo, casa fusese dărâmată. În curtea în care intrasem, acum erau două mormane de cărămidă, de praf, de scânduri şi de aşchii.

Oamenii trec indiferenţi pe stradă. Sunt puţini pietoni. Probabil au învăţat că e mai bine pentru un timp să ocolească zona. Dar automobilele trec încontinuu, mai să lovească pe bezmeticii care se ocupă de mutări. Demolarea unei case nu e un spectacol la fel de incitant precum decapitarea unui acuzat în piaţa mare. Chiar dacă imobilul se află tocmai în piaţa mare. Poate pentru că nu curge sânge? Dar oare praful cărămiziu care ţi se aşterne pe încălţări, nu e un fel de sânge al casei? Iar oamenii aceia care au locuit în ea şi care au fost obligaţi să se mute, nu sunt nişte victime ale unei agresiuni căreia nu au avut mijloacele necesare pentru a-i face faţă? Ei nu au avut cu ce se apăra.

E adevărat că pe lângă casele şi cele câteva imobile frumoase care vor cădea secerate, sunt multe, foarte multe magherniţe, colibe, coteţe în care se adăposteau tot felul de persoane cu trecut incert, cu viitor neprevăzut. Mizerie. Gunoaie. Delabrare. Dar am impresia că, precum la război, frumosul se numără printre victimele colaterale. Nu există soluţii inteligente pentru a salva casele de patrimoniu aşa încât vor fi o apă şi-un pământ împreună cu cocioabele vecine.

În loc se pare că se va construi un mare bulevard. Nu ştiu de ce i se va zice Uranus. Uranus a fost celebrul cartier demolat de Ceauşescu pentru a pune în loc Casa Poporului. Nume încărcat cu nostalgii, cu dureri, cu pierderi şi de ce nu, cu ghinion. Uranus sună bine probabil şi duce cu gândul la măreţie şi la începuturi. Dar să nu uităm, în mitologie, Uranus, tatăl Titanilor, Ciclopilor, Eriniilor, este castrat de Cronos. Numele celelalte, încărcate de semnificaţii autohtone posibil că vor dispărea: Calea Buzeşti, Calea Griviţei, zona Berzei... Sau poate că timpul sau oamenii îl vor mai emasculat o dată pe Uranus păstrând în memorie şi în conversaţiile lor tot vechile denumiri inducând în eroare străinii care una văd pe plăcuţele de stradă şi alta sunt îndrumaţi de trecători. 

Demolări – demodări

E o frenezie a Bucureştiului de a se lăsa demolat. Ca şi cum ai greşi un cuvânt, îl ştergi cu guma sau cu multe linii îl acoperi sau cu pastă corectoare şi apoi scrii în loc, scrii alături, scrii peste.

Bucureştiul a fost incendiat, inundat, cutremurat, bombardat, demolat şi re, re, reconstruit. Oameni au înlocuit oameni. Case au înlocuit case. Blocuri au înlocuit coteneţe. Maidane au fost fabrici. Fabrici au redevenit maidane. Bulevarde au înjunghiat cartiere. Circuri au ajuns mall-uri. Mall-uri au redevenit circuri. Străzi. Pasarele. Canale. Poduri. Bucureştiul se leapădă ca şarpele de zeci de piei. Şi zdrenţuit, şi dichisit . E felul lui de a fi. Inconstant. Incoerent. Impropriu.

Bucureştiul îşi ascunde istoria sub preş ca pe un gunoi de care nu trebuie să afle musafirii. Dar musafirilor lui le place să se lase aşteptaţi.

Bucureştiul e construit pe fund de mare, pe nisipuri mişcătoare. Nu eşti bucureştean dacă te doare dispariţia unei case vechi pe care o găseşti frumoasă. Nu frumuseţea contează. Urmează noul. Bucureştiul ori e foarte vechi, ori e foarte nou. Ori e la modă, ori e demodat. Reclame îi acoperă faţadele în demenţa noutăţii. Vechiul se oglindeşte în sticla noului. Aluminiu şi lemn putred. Lustru şi jeg. Building-uri şi coteţe. Toate te fac să vorbeşti despre el la plural. Bucureştii. Pe aceeaşi stradă mai multe oraşe. Şi peste tot câinii, câinii, câinii.

Paravan

Albul care desparte lumea veche de nou

Cascadorie

Săritură în gol – lovitură în plin

Prăpăditule – strigă bătrânul în urma sa

Cu fiecare fior

Viaţa mai încetineşte puţin

karaoke girl

Singurătatea este o karaoke girl care în fiecare seară amestecă între ele sticlele de bere şi microfonul. Oglinzi roşii, prietenii altora, scena şi ecranul cu versurile în două culori. Singurătatea are 35 de ani şi încă mai poate cânta graseiat Je vois la vie en rose. Şi Pour que tu m'aimes encore. Şi La Bohème. Singurătatea încă mai visează. Cu fiecare vers, iluziile ei se umplu cu muzică.

minus 9 grade la umbră

În sloiurile astea
Ne-am întins antenele pentru a capta undele de căldură
Umană
Ninsorile se zbat în fereastră pentru întâietatea privirii
Umane
Degeaba
Degeaba
Degerăm

emigrare

ţara mea de week-end, ţara mea de Sărbători
m-ai făcut să aştept şi am plecat
n-am mai vrut să mă las sacrificat
ţară în trei culori, braţe cu speranţe confuze
păstrează-mi câteva sarmale până când mă întorc

...şi un sincer La mulţi ani!

Bucureştiul sub ninsoare şi „în prag de sărbătoare” este şi mai suprarealist ca de obicei. Mijloacele de transport în comun sunt pline de personaje care cară mereu câte ceva. Un muncitor are în geanta desfăcută o bucată de slănină şi câteva portocale. Un homeless şi-a depozitat, în mijlocul autobuzului, întreaga avere constând într-un teanc de-o duzină de boccele pline cu cârpe jegoase şi puturoase. Mamele cară copii care li se agită în braţe. Altcineva trage de un brad. Fiecare se loveşte de fiecare, dar nimeni nu pare deranjat. Şi în toată frenezia asta a transportului obiectelor de colo, colo, ţigănuşi urcă şi coboară din staţie în staţie, din tramvai în tramvai, cântând obsesiv „deschide uşa creştine” şi, fără excepţie, din Militari în Colentina, de la Gara de Nord în Berceni, toţi pronunţă „bosoioc” de parcă ar fi învăţat toţi acest hit colindăreţ, aflat pe locul întâi în top de vreo trei ani deja, de la un acelaşi maestru. Şi ca spectacolul să fie complet, mai sunt unii care ţin în braţe câte un miel adormit şi îndeamnă pe oricine le iese în cale „să pună mâna pe Vasilică”.

Apoi sunt zecile de câini care umblă în haită, dar şi vreun căţel răzleţ care te poate însoţi până acasă la o adică. Câini în parcuri, câini pe străzi, câini chiar şi la Centrul Antirabic. Câini tolăniţi pe gurile de canal. Câini care umblă cu tramvaiul. Câini care traversează pe zebră şi pe verde. Câini surâzători şi câini mânioşi.

Şi mai sunt şi tarabele care vând nimicuri pentru brad: clopoţei, şoricei, îngerei, Moşi Crăciuni cu ochi migdalaţi, coroniţe, fundiţe, globuleţe, tot ce vrei şi ce nu vrei la „preţuri de criză”.

Dar mai sunt şi bulevardele acoperite de zloată, o felşcăială rece în care te poţi scufunda până la glezne dacă nu eşti atent pe unde mergi. Un cocteil cu gheaţă, noroi şi nisip, sare din abundenţă.

Iar înainte de Anul nou, toate străzile dintre blocuri sunt bântuite, de dimineaţă până noaptea, de toboşari şi fluierari, care mai de care mai gălăgioşi şi mai răscolitori de nervi.

Ah! Oare ce vrea să spună de fapt RATB-ul prin urarea „...şi un sincer La mulţi ani!”?

Sanda Weigl

Tricodava

Da, odată şi odată tot trebuia să vină şi întrebarea asta după ce zi de zi, de zeci de ori pe zi, o voce înregistrată pronunţă plat, dar feminin: urmează staţia Tricodava.

-             Ce înseamnă Tricodava?

-             Nu ştiu... ceva de demult...

M-am întors să privesc dialogul în faţă. Întrebarea venise de la o adolescentă. Răspunsul l-a dat tatăl ei. Imediat după asta am coborât din autobuz. Poate că bărbatul a continuat cu explicaţiile după ce a ezitat puţin pentru a-şi aminti.

Am mai scris despre Tricodava imediat ce a fost dărmată. Acum, în locul clădirii, e un maidan în aşteptare. Cei veniţi în zonă de curând iau denumirile aşa cum sunt, fără să le caute înţelesuri. M-am bucurat când fata aceea a susurat întrebarea atât de firească. Credeam că odată cu dărâmarea fabricii, se va redenumi şi staţia. Acest cuvânt, tipic pentru toponimia naţionalist-proletară, este destul de ridicol dacă stai să-l iei la descompus. Trico- vine, evident, de la tricotaje. Dava este sufixul geto-dac care indica un centru tribal, o aşezare importantă sau o cetate. Din această „cetate a tricotării”, în care se adunau cu noaptea-n cap sute de oameni veniţi la lucru, nu a mai rămas decât numele. Rasă de pe faţa pământului pentru a face loc unei ere noi, Tricodava ne mai obligă totuşi să facem referire la ea ori de câte ori trebuie să dăm un reper pentru cei care vor să ne viziteze. Încet, încet se va stinge şi numele. Semnificaţia lui, după cum am văzut, dispare şi ea. Până la urmă, despre oric(in)e se ajunge să se răspundă: a fost c(in)eva, demult. 

Désir

Il est composé de six panneaux thématiques: les chablis, la géologie, la zone humide, le Bourgmestre, la boulaie, et les moulins.

Mais vous savez, désir et dor, ce n'est pas la même chose !

Uşor cu artefactu' pe scări

Dacă cineva ar bate într-o zi la uşa voastră şi v-ar spune: deschideţi, am adus un artefact, cum aţi reacţiona?
V-aţi duce repede la laptop să căutaţi pe google cuvântul sau întreaga sintagmă?
Aţi face pe cunoscătorul şi aţi deschide uşa cu prudenţă totuşi pentru ca să nu vă expuneţi unui risc de explozie sau împuşcare?
Aţi deschide uşa cu mişcări domoale pentru a nu lovi şi deteriora obiectul, ba v-aţi pune şi mănuşi medicale şi mască chirurgicală în trei straturi la gură pentru că aşa cer normele de conservare?
Sau poate aţi considera că persoana din spatele uşii, poate chiar un prieten, a luat-o razna aşa încât vă ţineţi respiraţia şi nu deschideţi, prefăcându-vă că nu sunteţi acasă ori, mai rău, chemaţi poliţia pentru că s-ar putea să fiţi martorul unui furt?


Deunăzi, hoinărind prin cămările reci din subsolurile muzeului, cămări care adăpostesc birouri, birouri la care lucrează colegi de-ai mei cu meserii extrem de diferite unele de altele, căutam o umbrelă pierdută de un vizitator când cineva îl întreabă pe administrator: nu ştiţi de ce e închis biroul cutare? Am adus un artefact şi voiam să-l las acolo. Omul a bâiguit ceva, dar a fost salvat de acel cutare despre biroul căruia era vorba în întrebare, care venea repejor din spate neştiind ce-l aşteaptă.
După un timp un bărbat cobora cu grija pe scările din subsol ducând în braţe un radio vechi din acela ca o cutie de lemn lăcuit şi mare cât o mobilă.

Aer cu diamante

Re-lansarea

De la târgul de carte

Scrisori, scrisori, scriosori...

Paul Celan, Ingeborg Bachmann, Max Frisch, Gisèle Celan-Lestrange.

Et ces cons de "Je t'aime" qui commencent par "Je"

Pierre Tisserand

O nuntă ca-n poveşti

De curând m-am apucat, împreună cu câţiva colegi de la muzeu, mai din joacă, mai din curiozitate, de studiat obiceiurile nupţiale în Bucureşti, cu accent pe „profesioniştii” nunţilor. Sâmbăta asta, pe un soare de mai, pe mânecă scurtă, am pornit-o în echipă spre târgul de nunţi adăpostit, cum altfel dacă nu într-un cort mare şi alb tămâiat îndelung cu fum de mici şi de barbeque. După ce am trecut cu simpatie şi cu legitimaţia de muzeu de cerberiţele de la intrare care altfel rupeau bilete de 20 de lei, cortul cu efect de seră a fost ca o comoară a lui Aladin în ceea ce priveşte materialul de cercetat. În câteva minute, ne-am umplut ochii de tot felul de „minunăţii”, braţele de flyere, cataloage, calendare, dar şi urechile de oferte care mai de care mai tentante de-ţi venea să-o pui de-o nuntă ca o activitate de week-end, aşa cum o pui de-o excursie la Sinaia sau de o plimbare prin Cişmigiu.

Recunosc că am intrat în cort cu un sentiment de respingere care s-a accentuat din stand în stand şi din zâmbet comercial în cordialitate mercantilă a expozanţilor. Mă aşteptam să văd hostess îmbrăcate în mirese, am văzut. Mă aşteptam la decoraţiuni de tot felul, erau şi din astea. Nu m-am aşteptam, în schimb, la standuri pe care să scrie Palatul Ghika, Palatul Bragadiru sau Palatul Snagov. Nu mă aşteptam la restaurante care să ofere toate serviciile până chiar şi rochia miresei în cazul în care ar fi participat la o tombolă. Una peste alta, atmosfera din cort era ca de parc Disney, încropit pentru doar câteva zile în Piaţa Constituţiei şi de care să se bucure toate femeile care, în copilărie, au visat să fie prinţese măcar pentru o zi.

Din câte am putut să-mi dau seama, nunta anului 2010 se bazează mult pe acest imaginar al prinţesei Disney, fie ea Albă ca Zăpada, Cenuşăreasa sau Frumoasa din Pădurea Adormită. Rochia, invitaţiile, decoraţiunile însemnând huse colorate pentru scaune, naproane şi fundiţe asortate, feţe de masă, dar şi paharele, tacâmurile şi vesela; apoi aranjamentele florale, focurile de artificii şi mai ales „palatul” care poate fi unul adevărat sau un simplu restaurant preschimbat de bagheta vrăjitorului decorator în ceea ce ţi-ai dorit întotdeauna pentru nunta ta. Numai meniul, din care nu pot lipsi sarmalele, şi fondul muzical fac notă discordantă cu acest platou de filmare în care rolurile principale îl au mirii - prinţul şi prinţesa care „vor trăi fericiţi până la adânci bătrâneţi”. De multe ori regia este a miresei. Tot ea îl târăşte pe viitorul mire la lecţii de dans pentru ca să nu se facă de râs când „vor deschide dansul”, ci să-i lase cu gura căscată pe toţi cei care au crezut că se mărită cu un mototol. Şi pentru dansul mirilor ofertele sunt destul de variate. Intră în modă salsa, surclasând bătrânul vlas. Şi pentru ca seara să fie şi mai animată poţi alege să-ţi distrezi invitaţii cu un spectacol realizat de dansatori profesionişti.

Noi ne-am distrat pe cinste când am citit oferta de meniuri propusă de un restaurat care, pentru a convinge, a expus la stand unul dintre aceste meniuri în care mâncarea începuse să se sleiască. Am apreciat mămăliguţa tăiată (cu aţa?) în formă de stea şi denumirile meniurile, care mai de care mai tentante. Poţi alege meniul Tristan şi Izolda (în cazul în care ai bănuiala că partenera te înşală) sau Ulise şi Penlopa (în cazul în care crezi că partenerul te înşală).

În liceu, la Balul Bobocilor, ţin minte că o participantă a fost întrebată ce personaj de poveste vrea să fie şi avea de ales între cele trei prinţese de le-am mai pomenit mai sus. Pentru cine se mărită şi îşi mai caută încă stilul de rochie de prinţesă, am găsit pe youtube un filmuleţ edificator. Dacă nu, nu strică un târg de nunţi sau o croitoreasă pricepută.

K

Sunt filme, rare ori cărţi, care-mi provoacă o stare pozitivă atât de puternică încât o vreme nu mai sunt în stare să văd altceva. Aşa mi s-a întâmplat cu Decalogul lui Kieslovski. Mi-a luat vreo două săptămâni să-l văd pe tot. Câte un episod la două seri. Ultimul episod l-am văzut acum o săptămână. De atunci nu am mai putut să văd niciun film. 

De aseară

Aseară mi-am adunat gaşca şi, după ce ne-am pozat o oră în biblioteca facultăţii ca să ne amintim de altădată, am pornit-o cu curaj prin ploaie până la muzeu ca să ascultăm poezii naumeşti şi cântece adamileşti. Pe la Clubul Ţăranului calc destul de rar, deşi e în bătătura muzeului. Mă mai duc pe la chestii literare aşa cum a fost şi aseară întâlnirea prietenilor şi cititorilor lui Gellu Naum. Au trecut 9 ani şi vor mai trece şi restul. S-a citit puţin. Ada Milea a cântat, nu înţeleg de ce, în engleză. Iar la final, Mitoş Micleuşanu a bocit electric într-un sentitizator. M-aş fi aşteptat ca mai multă lume să tărăgăneze câteva versuri.

Până la urmă poezia nu a fost pe scenă, cât în sală, atunci când Iulian Tănase a împărţit „pasagerilor în tranzit” semne de carte croite din cămaşa poetului pe care o mână a scris fin un vers din Gellu Naum. Eu am primit: „Cinste indecentei lor inocenţe”. Ne-am citit fiecare bucata sa de cămaşă şi am încercat să descoperim din ce loc face parte ca să o recompunem la loc. Nu am reuşit, evident. Dar poate că s-a împlinit încă o dată profeţia: „Şi-au împărţit hainele Mele între ei, şi pentru cămaşa Mea au tras la sorţi...”

Herta Müller din septembrie

Cum nu prea sunt umblată prin lume, pot spune că în viaţa mea nu am mai văzut atâta intelectualitate pe metru pătrat. Toate vedetele literare, istorice, jurnalistice; profesori, maeştri, actori, muzicieni, diplomaţi, un ministru... O inflaţie de curioşi, sute de înghesuiţi s-au călcat pe bombeu ca să intre-n Ateneu. Humanitasul, care mai an nici nu conta pe ea pentru că nu vindea, acum i-a făcut o publicitate deşănţată şi un spectacol garnisit cu discursuri patetice, laudativ-nesimţite, politico-diplomatice, de o greţoşenie de te lua cu ameţeala. Nu a lipsit nici momentul muzical, „surpriza” cântată la pian de Dan Grigore care, mai apoi, s-a aşezat şi el modest într-o lojă şi a asistat la un spectacol, catalogat de Herta Müller, mai în glumă, dar şi mai în serios, drept „circ”. Nu mai ştiu la ce întrebare a puţin depăşitului Liiceanu, Herta a spus că nu e scriitoare decât atunci când scrie, iar acolo pe scenă, ceea ce face este „circ”.

Această întâlnire, deşi mult prea mult promovată unui public care până la urmă a salivat pe la uşile masive de la intrare, nu a fost decât pentru cercul închis al invitaţiilor, oameni suri şi cu chelie, care probabil că în urmă cu un an nici nu auziseră de scriitoarea pe care acum o vrem cu toţii româncă din Banat. Dar nici acum nu garantez că mare parte din aceştia mulţi şi aleşi ar fi citit ceva de ea, dar deh, dă bine să îngroşi turma vipurilor cu biblioteci grele în spate. Până să ia premiul Nobel, Herta Müller a vândut în România vreo 300 de exemplare din cărţile ei pe care le găseam prăfuite şi cu copertele îndoite, la reduceri, pe raftul de jos al librăriilor. Aseară, la Ateneu, a fost aclamată, aplaudată şi sufocată de toată floarea ofilită a intelectualităţii bucureştene, cei care încă se mai roagă să le dea Dumnezeu mintea românului cea de pe urmă.

Posibil ca mulţi să fi plecat aseară mai cătrăniţi sau mai opăriţi după ce Herta Müller le-a dat o lecţie de morală, provocată niţel şi de partenerul său de dialog, acelor plecători de capete care au ieşit din comunism amputaţi şi de aceea imobili. Şi nu cred că mi s-a părut, dar domnul director de editură, care nu riscă să mizeze pe scriitorii români decât dacă vând bine – vezi Cărtărescu publicat şi republicat în toate felurile, mai puţin pe hârtie manuală, dar încă nu-i timpul pierdut – a cam fost depăşit de situaţie sau pur şi simplu s-a lăsat copleşit într-un moment în care mingea a zburat cam prea sus de fileu. Eu l-am văzut încurcat sau poate că-şi muşca limba, oricum sânge nu a curs, ci doar aplauze furtunoase care au întrerupt dialogul pe alocuri, dar pe care l-au făcut să pară mult mai prietenos şi împăciuitor.

Aseară am făcut parte din rândul fanilor, cei puţini şi norocoşi, admiratori înfocaţi care i-au citit şi cumpărat toate cărţile, care se dotează cu aparat de fotografiat şi cu reportofon şi care, fiind numai ochi şi urechi, riscă să leşine şi să piardă ce-i mai important. Până la urmă nu am leşinat, m-a durut puţin capul de la aerul închis din sală şi de la mirosul fetid al unor costume cadrilate din jur. 

Pentru invitaţie îi mulţumesc lui MF.

Jocuri

Hoinărind eu pe internet mai mult decât prin oraş, am descoperit o jucărioară funny care nu-ţi cheltuie banii: Dada Poetry Generator.

Iată ce a ieşit dintr-un textişor mai învechit.

Text vechi: 

Vreau să mă aşez lângă tine, Abraham Lincoln,
Să stăm împreună pe o bancă de tablă şi să aşteptăm autobuzul,
Eu întorcându-mă casă, tu preocupat că vei întârzia la teatru.
Am obosit, Sir, de toate astea...
Dar nu cred că voi avea curajul să-ţi vorbesc.
Nici măcar să te întreb cât e ceasul. Poate că numai pentru tine timpul ar putea însemna ceva. Dar tu ştii deja cât e ceasul.
Cred că am aerul unui om care se întoarce mereu acasă. Care niciodată nu pleacă prea departe. Şi totuşi se simte mereu pierdut.
Hai, să fumăm un trabuc, Sir, şi să aşteptăm fără teamă. Glonţul a plecat de pe ţeavă. Şi autobuzul e pe drum.

Text trecut prin maşina de tocat dada:

să teatru. Am ceasul. mereu teamă.
Abraham pe teatru. Am Sir, unui
mă autobuzul, Eu tine se nu
astea... Dar să timpul ceva. e
de nu pleacă simte să
întorcându-mă vei cât departe. să

Ce-o crede Tristan Tzara despre jucărica asta? Eu m-am plictisit deja de ea.

Umblând cu grijă

Nu e Dacia 1300, e Renault 12.
Nu e Bucureşti, nici Paris, e Malmaison.
Obişnuită fiind ca în Bucureşti să mai văd parcată din loc în loc, pe trotuar, şi câte o "Dacie amărâtă", era să nici nu bag de seamă acest exemplar care, în România, ar fi fost ameninţat de Programul Rabla. Dar Renault-ului din Malmaison nu-i tremura caroseria, ci dormea, la stradă, somnul dulce de dimineaţă.

Delacroix

După ce am citit Urmăritorul de Cortazar mi-am dorit să mă plimb şi eu prin Saint-Germain-des-Prés, dacă nu întorcându-mă de la un club de jazz, măcar flanând şi căscând gura la clădiri şi oameni. La Muzeul Delacroix nu am ajuns din întâmplare. Cred că l-am găsit pe harta turistică a Parisului şi am decis să mă duc. Pe rue de Furstenberg, într-o piaţetă, clădiri vechi, îngrijite, linişte, aproape nimeni pe stradă şi o uşă deschisă cu o scară abruptă la capătul căruia cineva te salută şi te întreabă nitam-nisam, dacă ai până în 26 de ani. Apoi vreo trei, patru camere cu câteva tablouri câteva obiecte şi nişte mobile, o curte în spatele casei şi din nou liniştea care te face să păşeşti încet, pisiceşte, ca să nu deranjezi o lume care doarme sau care te pândeşte din portretele de pe pereţi. Mă simţeam ca şi cum aş fi intrat în casa cuiva şi îi scotoceam prin lucruri profitând de faptul că acela lipseşte. La magazinul de suveniruri am văzut Jurnalul lui Delacroix şi mi-am amintit că îl am şi eu pe acasă. Săptămâna asta am început să-l citesc. Pe unele pagini am găsit câteva însemnări făcute de mine, dar nu-mi mai amintesc când. Doar scrisul mărturiseşte pentru mine, căci eu nu mai ştiu când m-am mai apucat să citesc această carte. Probabil în urmă cu un an am citit câteva pagini şi apoi am abandonat-o fără să-mi fi lăsat nicio urmă în amintire, doar pe paginile acelea, în dreptul unor fragmente care m-au inspirat atunci, am schiţat nişte idei. Acum, când recitesc, alte fragmente îmi atrag atenţia. Omul acela, în casa căruia am călcat la distanţă de 150 de ani de când el încă mai era în viaţă şi ar fi putut să mă întâmpine sau să-mi închidă uşa în nas, îmi povesteşte în fiecare dimineaţă, în tramvai, despre străzi pe care m-am plimbat, despre tablouri pe care le-am văzut la Louvre sau în albume de artă, despre oameni care parcă nici nu au fost. Şi oamenii din tramvai mă înghioldesc cu genţile, mă împing, mă sufocă şi cu toate acestea, ei parcă nici nu există.

La Statue de la Liberté

                L'île des Cygnes, Paris, 2010

Attention à la marche en descendant du train

M-am întors la Paris ca să mă plimb pe podul Mirabeau. Pozele mi-au ieşit înecate, nu am ce să arăt. Apoi mi-a fost indiferent pe unde mă plimbam. Nu aveam însă cum să mă rătăcesc. Nu avem nicio ţintă. Treceam prin locuri pe care apoi seara le căutam pe internet: Franklin Roosevelt, George V, Bir Hakeim, Garibaldi, Fürstenberg. Ce ascundeau aceste nume pronunţate extatic de o voce feminină în metrou? Îmi închipuiam cum arată femeia aceea ascunsă după vocea care anunţa staţiile. Blondă, încă tânără, actriţă sau funcţionară la RATP, căsătorită, doi copii, divorţată, dezamăgită, îi place ceea ce face sau a obosit să se trezească de 20 de ani la ora 6:30, să pregătească micul dejun, să se machieze, să conducă un Citroën. Eu eram femeia aceea. Şi vocea era a mea. Mă auzeam pronunţând cuvinte pe care nu le-am mai pronunţat niciodată. Cum pronunţă francezii numele englezeşti.

Şi muzeele... Mi-am propus să le văd pe toate. Obiectele însă mi-au provocat tristeţe şi teamă. Erau de nicăieri. Buddha, Shiva, măşti, vase, apartamentele lui Napoleon, mormântul lui Napoleon... O măreţie mumificată, ştearsă zilnic de praf şi aspirată. Grecia, Babilon, Egipt, China antică, Leonardo, Delacroix, Rodin... toate una lângă alta aliniate ca la apel pe zeci de metri de labirinturi de marmură. Şi din loc în loc „SORTIE” şi câte o săgeată care parcă mă înfunda şi mai mult în hăţişurile culturii, iar după ce nu am mai văzut nicio ieşire, am crezut că mă sufoc, că Maurice-Quentin de La Tour (1704 – 1788) mă va strânge de gât zâmbind simpatic cu faţa lui de clovn pomădat.

Şi oameni, mulţi oameni, de peste tot şi de nicăieri, exilaţi, autoexilaţi, depeizaţi, cetăţeni, integraţi, neintegraţi, obosiţi, golani, burghezi, servitori, serviţi, turişti ca şi mine vorbind pe limba lor sau tăcând ca şi mine, vorbind singuri sau tăcând singuri ca şi mine. Uneori era Africa, alteori era Asia, la Panthéon era Spania, în autocarul spre Beauvais era Italia. Oameni cărora nu le păsa de unde sunt şi cărora voiam să le zic că vin dintr-o ţară care m-a învăţat s-o urăsc şi care îmi spune zilnic că fac parte dintr-o naţie dispreţuită, că am un salariu de 200 de euro şi că vezi, la Montmartre prânzul costă 20 de euro. Voi de unde veniţi? Ce faceţi în viaţă? Ce salariu aveţi? Ce căutaţi în acest metrou? Unde mergeţi? Credeţi că fericirea se află în vârful Turnului Montparnasse? Credeţi că amintirea are forma Turnului Eiffel cumpărat de la arabi cu un euro sau doi? Eu nu am venit aici în vacanţă pentru că nu am vacanţă. Mi s-a îngăduit să-mi rup din ritmul casă-serviciu-casă doar două săptămâni, atât, nu mai mult şi toată chestia asta se numeşte concediu, când ar trebui să te refaci, să te odihneşti, să te recreezi. Şi apoi ţara, care mă dispreţuieşte, mă cheamă înapoi la ea, ca să mă ia la întrebări, să mă pună la colţ, să îmi spună că ceea ce fac nu e bine, că nu valorează nimic, că mai bine pleacă. Ţara asta strigă din toţi rărunchii: valea!

cu scrisul

Toţi oamenii ar trebui să scrie. Bine sau prost. Corect sau cu greşeli gramaticale. Simplu sau complicat. Modest sau genial. Toţi oamenii ar trebui să-şi scrie viaţa. Să trăiască şi să scrie. Mult sau puţin. Oricât poate fiecare, numai să scrie. Este un fapt de cruzime să nu laşi nicio poveste în urma ta. Este un act sinucigaş să te condamni la uitare.

Flash morb-ul

Toată săptămâna a duruit presa pe tema plăţii contribuţiilor de asigurări sociale pentru veniturile din drepturi de autor. Peste tot aceeaşi problemă întoarsă pe faţă şi pe dos, tele-radio-dactilo-criticată. Şi cum guvernarea, lipsită de sensibilitate, nu a luat nicio măsură în favoarea guralivilor, vineri aceştia au pus de-o grevă – sub denumirea mai nouă, mai trendy, mai artistică, de flash mob. Marea majoritate a participanţilor au adus „borcane cu monezi”, foarte puţini însă au adus „borcane cu monede”. Păcat că greşelile de limba română nu sunt taxate pentru că acestea ar fi o sursă grasă de venit la bugetul de stat. La o simplă căutare pe google a ştirii despre flash mob-ul din faţa Ministerului de Finanţe, grosul articolelor erau preluate copy-paste din textul trimis de organizatori. Din fericire au fost şi priviri vigilente.

Borcanele acelea zornăitoare mi-au amintit de conserva lui Piero Manzoni. Poate că efectul flash mob-ului ar fi fost mai mare dacă, în loc de „monezi”, fiecare şi-ar fi depus în faţa ministerului borcănelele pregătite ca pentru coprocultură.

Mike Bidlo, Merde d'Artiste, Palais de Tokyo, Paris, 2010

The Golden Flat la MTR

Sunt aproape 100 de ani de când Marcel Duchamp a expus primul „ready-made”... ştiţi povestea. De la revoluţie au trecut 20 de ani... şi povestea asta o ştiţi sau încă nu.

Intrasem cu treabă în sala Foaier când m-au izbit obiectele aurite încă neorânduite într-o expoziţie pe care am promovat-o pe orbeşte – adică primind textul comunicatului de presă şi afişul de la organizatori, deci fără ca eu să contribui emoţional sau raţional la asta. Ştiam vag despre ce este vorba. Ştiam că obiectele vor fi „aurite”, dar asta se mai făcuse la muzeu, la un târg. Numai după ce am văzut mobilele şi hainele acelea înţepenite, toate de o culoare, jucăriile, sticlele... mi s-a părut că sunt singurul personaj colorat într-o fotografie sepia. Şi cu cât priveam, cu cât obiectele mi se adunau pe retină, simţeam că mă ia ameţeala. Nu am rezistat prea mult în sala aceea. Am ieşit să iau aer, dar şi să mă adun. Părea că venisem din hades sau că mă întorsesem de pe lumea cealaltă în care nu mă întâlnisem cu spiritele străbunilor, ci aş fi nimerit acolo unde ni se adună „comoară în cer” ori de câte ori ni se mai întâmplă să facem un gest de generozitate, să mai dăm ceva de pomană.
Expoziţia s-a vrut ironică. Artistul a adunat de pe ici, de pe colo, de la gunoi, de la prieteni, de la cunoştinţe, de la cine s-a nimerit, toate acele obiecte vechi, comune anilor '80, pe care nu ştii de ce le mai ţii prin casă, de ce te împiedici de ele, obiecte care au devenit invizibile pentru proprietarii lor, dar pe care aceştia continuă să le păstreze. Rupte, murdare, delabrate, decolorate, şifonate, ruginite, găurite, toate vechiturile de care a făcut rost, Alexandru Potecă le-a suflat cu auriu şi le-a adunat într-o expoziţie care mine mi-a creat senzaţii mistice mai mult decât spasme ironice.
Azi am mai intrat o dată în expoziţie cu sfială, cu teamă chiar şi m-am uitat mai pe-ndelete. Parcă eram în altă lume sau în The Purple Rose of Cairo sau într-un vis pe care te străduieşti să-l ţii minte ca să ai ce-i povesti psihiatrului. Până pe 26 august cred că voi mai vizita de câteva ori expoziţia. Devine un drog.

dada haiku

Cei interesaţi Cine n-a visat magazine!

Un post dada - ANDROID Developer

Că tot caut de lucru în dreapta şi-n stânga, din păcate fără prea mare succes, iată peste ce job dau. Cred ca expresia „loc de muncă” nu-i chiar potrivită în această situaţie.
De la muzeograf la ANDROID Developer drumurile sunt nebuloase, dar a meritat să citesc anunţul de-a dreptul dadaist începând cu descrierea firmei şi până la oferta salarială, adică da capo al fine.
Iar de când l-am citit, nu fac decât să mă întreb dacă am talent de ANDROID Developer sau nu. Şi dacă am şi nu mi-l dezvolt, nu-i păcat?

Iată şi anunţul de care vorbeam:

Descrierea firmei:
Suntem o companie internationala cu birouri in Los Angeles si Bucuresti. Dezvoltam aplicatii Web 2.0 folosind Ruby on Rails.

Descrierea postului:
Dezvoltarea unor aplicatii native pentru platforma Android

Cerinte: Cautam candidati cu experienta pe platforma Android. Aveti posibilitatea de a lucra remote sau in biroul din Bucuresti. Posturile sunt project based initial, dar pot fi convertite full-time.
- fluent in limba engleza;
– portofoliu de applicatii care sa demonstreze experienta si talentul candidatului;

Oferta (bonusuri, beneficii):
Oferim salariu in functie de performanta & bonusuri.

Să-ţi zic ceva de sănătate

Nu sunt nici trei zile de când m-am hotărât să devin dada. Am tăiat nişte cuvinte din reclamele din revistele de reclame, am extras un singur poem şi visam că sunt cea mai tare dada în viaţă când iată că astăzi am aflat cu invidie, pe propria piele, că instituţiile publice sunt mult mai dada ca mie. Ha!
Card bancar, card de reduceri, card RATB, card de memorie, card de credit... Ce-mi lipsea? Cardul european de sănătate. Nimic mai simplu: caut pe internet, mă interesez la prieteni, fac o cerere către domn director de muzeu să-mi elibereze doamna de la personal o adeverinţă de salariat, cinci semnături şi gata, consider că e suficient să fac o călătorie cu 123 în Vitan vizavi de mall pentru a-mi ridica da, da ! cardul.
Caut clădirea fără să ştiu ce caut. Dau de o sală de fitness, de o bodegă cu fiţe de bar, de un bar cu aer de bodegă şi la capătul răbdării îl întreb pe barmenul care tocmai dădea rest la o bere: casa de asigurări de sănătate? După fitness la dreapta. După fitness la dreapta, o uşă din termopan şi în spatele uşii un hol cu birouri de-o parte şi de alta, stil minimalist, aerisit, simplist, rece, pesimist, cum e la modă acum: jaluzele verticale, pereţi de sticlă, hârtii xeroxate, lipite pe ici pe colo şi un aer condiţionat uşor depăşit de situaţie. Uimită de înaltul grad de civilizaţie la care a putut ajunge birocraţia naţională, am intrat în biroul de informaţii. La o masă zăcea toropită o doamnă adormită. Pentru cardul european de sănătate? Primul birou la dreapta. În faţa unei uşi tot de termopan făceau coadă vreo 5 oameni. Pe uşă, nelipsita foaie printată cu lista documentelor de care ai nevoie. Trei la număr. Mmmm! Uitasem sau nici nu am ştiut, să-mi fac copie după buletin. M-am întors la doamna de la biroul de informaţii cu „nu vă supăraţi, un xerox?” La mall, la Diverta, ţârâi vocea ei ca un telefon de pe vremuri. Eu am făcut o faţă mirată şi am bombănit în barbă ca un pensionar „cum domne în titamai instituţia nu e un xerox, mă trimite la mall. Păi eu la mall, am venit?” Şi m-am dus, ce să fac.
Soare, trafic, gheţărie în mall, aşteptare la coadă, personal care nu ştia să folosească imprimanta, training în direct, o copie vă rog, restul, vă rog şi iar soare şi trafic şi din nou biroul de informaţii: de unde se poate procura cererea...? Şi nu am terminat bine de zis că mi-a şi vârât sub nas o hârtie. Puteţi să o completaţi afară, e o masă. Completat, aşteptat la coadă, asistat la un scandal la o codă de vizavi. Mi-a venit rândul într-un târziu şi bună ziua, bună ziua şi din trei bătăi pe taste zise: dumneavoastră trebuie să mergeţi pe Dudeşti 104 să vă luaţi adeverinţă de nu ştiu ce, să PFA, că 2008, că... Unde? La policlinica Vitan. Şi asta unde este? Dudeşti 104, spuse calculatorul râzând maliţios. Cum ajung acolo? Calculatorul scoase o mână pe geam şi spuse: acolo e, clădirea aia verde şi urâtă.
Şi soare, şi trafic, şi drumul drept nu e întotdeauna cel mai bun, şi întoarce-te, şi un gard, şi ocoleşte, şi nu vă supăraţi... policlinica Vitan? Şi o luaţi la dreapta, şi o luaţi la stângă... Şi iar un gard, apoi un părculeţ şi clădirea verde şi urâtă. Intru fără să ştiu ce caut, ameţită deja de atât ocol şi iar întreb un portar de data asta, că birou de informaţii nu prea era. Şi mă ia portarul de-o aripă – recunosc că m-am cam speriat la început: unde m-o duce ăsta? – şi mă opreşte la geam şi-mi arată pe geam o uşă înspre curtea interioară.
La uşa aceea un nene mă pune să mă caut pe mai multe liste printate şi lipite pe geam, printre pensionari, şomeri, gravide şi tot felul de persoane care. Dumneavoastră ce sunteţi, mă întreabă văzându-mă pierdută printre atâtea liste. PFA. Aveţi copie după buletin? Am. Aveţi adeverinţă nu ştiu cum? N-am. Păi nu aveţi ce căuta aici fără. Păi m-a trimis de la – şi acum urmează un nume dada pe care le-am văzut cocoţat pe clădirea aceea după fitmess la dreapta: CNAS. Bine că măcar aveţi copie după buletin, zise nenea. Completaţi asta! Şi-mi vârî şi el sub nas o cerere tip pe care să o completez pe o masă sub care-şi făcea toaleta inghinală un câine roşu. După ce o completaţi, mergeţi la ghişeu.
Ghişeul era o uşă din termopan pe care erau lipite una peste alta hârtii şi liste. În faţa uşii, unei gravide îi creştea burta văzând cu ochii în timp ce citea fără să înţeleagă hârtiile care şi ele se îngălbeneau sub privirea ei. În spatele uşii zăpuşeală, birouri vechi, înghesuite, funcţionare transpirate, calculatoare, o hârtie igienică atârnând pe o sfoară sub un ceas. Şi aveţi dumneavoastră nevoie de adeverinţă de la circa financiară cu care să vă duceţi la capătul lumii, o copie să o aduceţi la noi, noi vă dăm o altă adeverinţă cu care vă întoarceţi la clădirea după fitmess la dreapta. Şi adeverinţă conform Monitorului Oficial 827 din 2007 aveţi? N-am... Şi-mi vârî sub nas a treia hârtie pe ziua de azi apoi se scuză că aşa sunt legile din ţara asta, ce să-i facem. M-am întors acasă râzând de una singură, mai, mai să dea o maşină peste mine, cu trei hârtii completate în plus în geantă, dar fără speranţa obţinerii cardului european de sănătate de care mai bine mă lipsesc decât să-mi pierd sănătatea.

PS Oare ar fi trebuit să-i dau şpagă calculatorului din clădirea după fitness la dreapta?

În dulcele stil dada

nu te dai intrigile MEDIEVALĂ sponsorizat
ochii religiile era schimbări.
de pe posibilă?
ÎN BARCELONA o singură O taină PRIETENIE,
EUROPA SE GUSTĂ încă unde de istorie legate
interesant chiar în garajul VECHI !
Destrăbălare ne doream calm.
PETRECERI mai mult.
Amestecate făcute doar Un când ai despre
Femeia Nouă
sentimente Cine n-a visat ficţiunea
şi am făcut să vezi VIOLONCELISTUL că saltul

încă

El are încă vârsta aceea netedă şi înduioşătoare
când tristeţea este un lujer
El nu ştie încă să dea din coate, să calce-n picioare, să scuipe
Masa lui din sufragerie încă nu e plină de flacoane cu medicamente
Şi nici spătarele scaunelor nu sunt acoperite cu haine negre
În mijlocul casei nu stă încă un televizor mare care să meargă continuu
şi în care oameni necunoscuţi să vorbească întruna despre lucruri cunoscute
El nu a ajuns să mănânce la ore fixe, să se trezească la aceeaşi oră în fiecare dimineaţă
şi să adoarmă în fiecare seară la zece
El nu-şi plăteşte abonamentul la telefon în aceeaşi zi din lună
Şi nici singura sa speranţă nu este de a fi sunat măcar din când în când de cineva, de oricine
El nu ştie că rufele trebuie călcate bine, adică fără cute
Sau că oamenii te judecă după cât îţi sunt de lustruiţi pantofii

El are încă vârsta aceea uşoară şi sclipitoare
când moartea este o ţară îndepărtată şi exotică
El mai poate să scrie încă despre păsări, despre ceruri şi despre cinema
În poezia sa se mai lăfăie încă dragostea, iar suferinţa pare o bătaie prietenească pe umăr
El mai crede încă în miracolul alcoolului şi în fantasmele fumului
El nu este încă nici dezamăgit, nici resemnat, nici înşelat, nici înşelător
Pentru el încă e totuna a înjura o femeie şi a povesti frumos despre ea
În camera sa cărţile sunt aşezate încă una peste alta în formă de templu, citite şi necitite
Şi sunt anotimpurile, şi oraşul, şi ceilalţi
Şi totul parcă stă şi parcă numai el încă mai merge înainte

Urmăritorul

Julio Cortazar citind din povestirea El Perseguidor. Pe fundal, Out Of Nowhere cu Charlie Parker. Povestirea îi este dedicată.



Am găsit la reducere, la Humanitas, Armele secrete, un volum cu cinci povestiri scrise de Cortazar. Asta mi-a fost cartea săptămânii.

După-amiază

Toată ziua, încă de dimineaţă, a fost după-amiază şi din când în când primăvara lui '81 se amesteca cu toamna lui '87 sau chiar cu vara lui '96. Poate de aceea mă cam durea când respiram, când înghiţeam sau când îmi ştergeam picăturile de sudoare de pe frunte. Privind pe fereastră plopul era când alb şi pufos, când verde şi proaspăt, când galben şi răcoros. Când înalt, când pitic. Când puternic, când firav. Poate eu însămi am fost aşa astăzi, dar nu am avut curajul să mă privesc în oglindă. Nici din casă nu am putut ieşi de teamă că voi întâlni oameni pe care nu i-am mai văzut demult şi cu al căror dor m-am obişnuit cu greu. Mi-am umplut vremea cu cărţi pe care nici nu mi le mai amintesc sau pe care nici nu le-am înţeles. Nu am făcut decât să parcurg rândurile cu privirea ca într-un joc de-a cititul atunci când încă nu ai învăţat să citeşti. Abia am putu mânca. Fiecare înghiţitură îmi provoca o arsură care devenea şi mai cumplită împreună cu usturimea pe care o simţeam respirând. Prin aer se perindau mirosuri de care aproape uitasem. Erau ani de când nu le mai simţisem. Şi de afară se auzeau glasuri care tăcuseră până mai ieri. Mi-era atât de teamă că soarele nu va mai apune, că după-amiaza va fi eternă. Stăteam cu ochii pe ceas pândind înserarea cu sufletul la gură. Să vină întunericul, să scap odată. Ceva, ceva totuşi s-a întâmplat. Probabil că undeva într-un sat s-au strâns trei femei, au făcut un colac şi au luat o lumânare. Cea mai tânără a cules vreo câteva flori cu soţ din grădină. Străbătând satul pe strada principală au ieşit toate trei la râu, au spus ceva acolo, au cântat, nimeni nu ştie ce, şi au dat drumul pe râu în jos colacului în care au înfipt lumânarea şi florilor. Imediat a apărut pe cer un soare mare şi rotund precum colacul, roşu precum muşcatele şi luminos ca focul lumânării. Se prevesteşte vreme frumoasă mâine, au spus. Încet, încet s-a lăsat seara. S-au pornit ţânţarii, au început să ţârâie greierii. Plopul de la fereastră a devenit negru şi a dispărut în noapte.

Intervine un interviu

...pe site-ul PR Romania.

Ne-am strâns toţi aici. Părul pe faţă. Prunele strivite sub tălpi. Dudul golit dispărând sub o umbră. Noi înşine dispărând încet-încet, repede-repede. Nu precum cuvintele. Nu precum norii. Ci altfel, precum amintirile. Precum iluziile. Precum certitudinile. Săltând de bucurie copiii lovesc balonul. Uşor cade. Iute lovit se ridică. Uşor cade. Iute se ridică. Suntem de nerecunoscut în hainele astea. Ca nişte şamani. Ca nişte egumeni. Flori ne ţâşnesc din călcâie. Aproape că nu ne pasă. Dar părerea de rău e acolo ca o cusătură cu aţă potrivită. Zâmbim şi sorbim limonada cu paiul ca pe o vindecare. Tinereţea e acum. Tinereţea e aici.

Varza fiartă

Sau despre zilele astea de miez de iunie când începeam vacanţa

O zbugheam la ţară. Nici nu se punea problema că voi rămâne în Bucureşti, adică în apartamentul de la bloc, jucându-mă de-a v-aţi ascunselea cu copiii, în spatele blocului.

La ţară aveam cireşe coapte, vişine şi caise pârguite pe care le mâncam direct din pom, nespălate, ştergându-le puţin pe pieptul tricoului pe care îl purtam până se înnegrea după care îl bălăceam cu puţin săpun de casă în apă încălzită la soare şi-l puneam la uscat pe o sârmă ce tăia curtea bunicilor pe mijloc.

În preajma vacanţei de vară înfloresc teii buni de ceai. De pe atunci am învăţat că sunt tei care înfloresc în mai şi care se numesc sălbatici pentru că floarea lor nu e bună de ceai. Doar floarea teilor de iunie se culege şi se usucă în cămară după care se aşază în pungi de hârtie sau în săculeţi de pânză albă cusuţi special de bunicul şi pe care bunica scria cu creion chimic „Tei”. Numai floarea aceea e bună.

Şi tot la mijloc de iunie dă şi prima caniculă, iar de caniculă se leagă în fiecare an, varza fiartă sau călită. E ca o apariţie zemoasă şi stătută în oala roşie cu buline. Se potriveşte destul de bine cu cămăşile transpirate, cu muştele sâcâitoare, cu lumina clară a amiezii, cu capotul răcoros al bunicii, cu poştaşul care aduce pensia tocmai atunci când ai pus masa în curte să mănânci de doişpe, cu mămăliga din mălai cernut în magazie şi chiar cu mirosul de tei. E acrişoară, puţin greţoasă, frustă, ruşinoasă chiar după felul cum se abandonează pe farfurie, iar dacă nu e bine fiartă îţi creează o iritare pe care nici apa rece de la fântână, nici compotul de vişine, nu ţi-o mai poate tăia. Şi era tot într-o vară când am citit „Patul lui Procust” ca lectură obligatorie, iar în altă vară am recitit-o ca pe o lectură de plăcere şi pentru episodul cu musca moartă în farfuria de varză cu carne.



Celor care au nimerit prin motoarele de căutare pe această pagină şi credeau că vor afla o reţetă nouă de varză fiartă ori călită nu pot decât să vă spun că secretul e să tăiaţi varza cât mai subţire şi să o fierbeţi bine.

Târgul Naţional al Cărţii de Poezie

Dacă pentru orice se poate pune de un târg: de la cadouri la pescuit, de la job-uri la facultăţi, de la femei la bărbaţi, de la turism la nunţi, de la mâncare bio la handmade, de la case la covoare, de la ciocolată la medicamente... Oare de ce să nu existe şi un târg al cărţii de poezie?

Şi pentru că orice instituţie, adunare, fapt sau eveniment care se respectă îşi inscripţionează pe piept un sublim „naţional”, de ce un târg de poezie n-ar face-o şi el?

Am tot încercat să pun accentul corect pe întrebarea-slogan al târgului, dar încă nu am reuşit să-i prind intonaţia: Tu Nu Citeşti Poezie? Acuzator, ironic sau pur şi simplu nedumerit, oricum l-ai citi acest acrostih se răspândeşte tot printre persoanele care, într-un fel sau altul, au acces la poezie. Că o citesc sau nu, asta-i de fapt întrebarea.

Mă bucur că acum cu criza, s-a trezit timid şi Muzeul Literaturii Române (pardon, Naţional) şi şi-a deschis o tarabă pe piaţă. Cu buget minim, cu efort maxim, căci aşa cer legile eficienţei (da, da, naţionale), ajutat de USR şi mai ales de nişte tineri entuziaşti care vor şi ei să-şi vândă cărţile, că doar nu le-au scris pentru rafturile buticului de pe Dacia, Târgul Naţional al Cărţii de Poezie se deschide mâine.

Promovat destul de fad, plicticos şi neoriginal, TNCP are totuşi avantajul obiectului pe care îl scoate la vânzare: cartea de poezie. Mai întâi să se vândă, că apoi o să se şi citească.

Mergeţi la târg zilele astea şi luaţi o legătură sau mai multe, nu de ceapă, lobodă sau mărar, ci de poeme.

De pe 2 până pe 5 iunie, la Muzeul Naţional al Literaturii Române şi la Uniunea Scriitorilor din România.

ecran

Noi pe aici ne strângem.
Venim fiecare cu idei.
Discutăm mai mult despre ciorbe.
Nu ne este ruşine să recunoaştem.
Ne place să vorbim.
Mai mult decât să facem.
Şi poate chiar mai mult decât să mâncăm.

apoftegmă

Din calendar cămila mă privi calm. Ochii ei mari, genitali, au scrutat dunele, mările, munţii, oraşele, staţiile, blocurile şi m-au văzut scriind. Atunci s-a oprit din rumegat cu maxilarul strâmb, cu buza moale, cu dinţii de culoarea deşertului şi nu a mai clipit. Picioarele i s-au scufundat în nisip, apoi trupul, cocoaşa, arcul gâtului. Din ea nu a mai rămas decât privirea lungă cât o rotaţie completă a lumii în jurul soarelui.