în rând cu ceilalţi

Am făcut o mare prostie: am plecat din centru, de la Romană, la ora 4.30. Aşa ceva promit că nu voi mai face, iar dacă voi face voi păţi ce am păţit azi. Până la Berzei, 168 a mers cum a mers, dar de acolo... Am ajuns acasă cam pe la 6.30. Am stat şi am citit în timp ce autobuzul înainta lent, ţinându-se după şirul de automobile şi alte autobuze ca o caravană de elefanţi. Se circulă din ce în ce mai prost în Bucureşti. Te bucuri că ieşi de la serviciu la 4.30 sau la 5, dar ajungi acasă tot la 6.30 - 7.00 pentru că sunt din ce în ce mai multe automobile în oraş, parcul de autobuze al RATB s-a extins, şoselele sunt înguste, mulţi parchează pe te miri unde, semafoarele nu sunt bine corelate, poliţiştii nu fac faţă în intersecţii, iar dacă plouă sau ninge e vai şi amar. Astea sunt probleme pe care le ştim cu toţii, noi bucureştenii, mult invidiaţi(pe nedrept)de toată ţara. Dar nimeni nu protesează. Singurele revolte sunt claxoările prelungite, isterice, năucitoare ale unora. Nu cred să existe vreun şofer care să nu spună sau să nu gândească despre colegul său de trafic că e prost, că nu ştie să conducă sau că "şi-a luat carnetul la Piteşti". Ce nu zice omu' la nervi ?! Dar nimeni nu găseşte nicio soluţie. Fiecare om e liber să-şi ia maşina dimineaţa şi să plece liniştit la serviciu. Dacă ajunge la timp sau nu, îl priveşte. Dacă îşi găseşte sau nu parcare, şi asta îl priveşte. Dacă seara când se întoarce acasă, face două ore pe drum şi consumă multă benzină pe o distanţă relativ scurtă, este fix treaba lui. Dar oraşul devine din ce în ce mai poluat. Aerul e irespirabil. Consumăm timp din viaţa noastă pentru a ne căra maşinile în spate, pentru că, în aceste condiţii de trafic, nu automobilul ne duce acasă, ci noi ne ducem automobilul acasă. Dacă am fi mers pe jos (sau cu bicicleta), am fi ajuns mult mai repede. Şi ce e periculos şi va avea efecte mai târziu este surmenajul provocat de agitaţie, de zgomot şi de încordarea aşteptării în rând cu ceilalţi "participanţi la trafic". Nu mai vorbesc de aerul poluat care se ştie cât este de nociv.

maidan duminical

Am putea pleca de la mai multe întrebări:
Cât impact poate avea reclama din staţiile de tramvai sau din locurile speciale de afişaj ?
Câţi oameni pot citi un afiş ?
Câţi din cei care citesc afişul îl iau în serios ?
De ce ? sau Ce anume îi face să creadă în el ?
O informaţie minoră poate crea o aşteptare majoră. Un nume sau un titlu, o dată şi un loc sunt suficiente pentru a aduna o masă mare de oameni. Culoarea, structura şi stilul selectează publicul. Dar nu e de fiecare dată aşa.

Să luăm un eveniment real: un târg de îmbrăcăminte şi încălţăminte care a avut loc săptămâna aceasta.
Afişul ciclam cu scris rozaliu a fost pus prin toate staţiile de autobuz şi de tramvai.
Textul scris pe jumătate cu diacritice, pe jumătate fără, arată că a fost făcut în grabă, fără a lua seama la detalii.
O voce colectivă, impersonală invită o masă de oameni tot impersonală. Nu se spune cine organizează evenimentul nicăieri pe suprafaţa înflorată A3 a afişului. Dar poţi afla că între „mare târg” şi „expoziţie” e o sinonimie perfectă. Urmează data la care va avea loc acesta şi apoi, punctul culminant al afişului: „preţuri speciale” şi irezistibilul semn de exclamare. Unde vor fi toate astea? Păi vis a vis (că doar nu vizavi) de... parcul Moghioroş. Da, chiar el, Moghioroş, cel pe care nu-l poate uita nimeni, cel pe care nu-l poate înlocui nimeni cu Drumul Taberei sau cu orice alt nume, cel care este lăsat moştenire din gură în gură, copiilor, chiriaşilor şi provincialilor care se stabilesc cu job-ul în Bucureşti. Pronunţat munteneşte, moldoveneşte şi ungureşte, Moghioroş este punctul de reper, centrul cartierului, piatra de rezistenţă. Deci unde? Pe un maidan. Vizavi de parc e un maidan pe care se face iarna patinoar, vara circ şi toamna, mai nou, târg de haine.

Avem plăcerea să vă invităm la cel mai mare târg de toamnă
EXPOZIŢIE DE
ÎMBRĂCĂMINTE ŞI ÎNCĂLŢĂMINTE
30 Octombrie
2 Noiembrie
Preturi speciale !
VIS A VIS DE
PARCUL MOGHIOROS
program
10.00 - 19.00
DE JOI PANA DUMINICA
confecţii – marochinărie – haine din piele şi blană – lenjerie
Urmează partenerii, dar ei nu au nicio vină, aşa că nu-i pomenesc.

E posibil ca târgul acesta să fi fost anunţat numai prin afiş, în presă nu am găsit nimic referitor le el.
Şi cu toate astea a fost full.
M-am dus din curiozitate să văd cine vine, ce se cumpără, ce se caută.
Târgul însemna două corturi-gigant la care ajungeai trecând prin praf galben şi pietriş care-ţi fugea sub picioare şi care mă înghioldea în talpă. Mergeam în ritm cu două fete care purtau tocuri foarte înalte. Eu aveam tenişi. Mă mir cum de nu protestau. Au rezistat eroic până înăuntru unde era mocheta gri întinsă pe o podea denivelată din PFL. În corturi era lume de nu puteai să te mişti împreună cu accesoriile : cărucioare cu bebeluşi, căţeluşi în lesă, pungi de plastic cu Billa. Zăpuşeală, umezeală, împuţiciune de la hainele din piele, aer irespirabil, abur de transpiraţie. Îmi era că leşin. Unii probau cizme, alţii treceau şi le luau în picioare pantoful descălţat; unii îmbrăcau paltoane cu guler de blană şi nu aveau loc să se vadă în oglindă din cauza altor gură-cască; cei mai mulţi comentau preţurile (să înţeleg că mai ales formularea „preţuri speciale” urmată de semnul de exclamare i-a făcut să vină?). Eu încercam să prind cât mai multe imagini în cât mai puţin timp şi să ies la aer curat. Cum puteau rezista vânzătoarele în condiţiile acelea? Şi cu spor de toxicitate şi nu cred că aş fi trăit o zi de muncă, între 10 şi 19, în aerul acela rarefiat şi în vânzoleala aia aiuritoare.
Un afiş kitsch, o ofertă kitsch, un stil de viaţă kitsch.
Cum se pot preta oamenii la condiţiile acestea de viaţă? Cum de pot face dintr-o duminică însorită de toamnă, un prilej de a proba haine din piele liliachii sau grena sau banan? Cum de pot rezista fără aer? Cum de se lasă traşi de colo, colo de nişte căţeluşi pe care la rândul lor îi chinuie punându-le lesă şi clopoţei? Cum de nu-şi dau seama că sunt ridicoli şi ei şi animalele lor?
Toţi aceşti oameni trăiesc „vis a vis de parcul Moghioroş”. Şi eu trăiesc tot acolo. Viaţa lor kitsch este uneori şi viaţa mea kitsch. Încerc să scap de ea, încerc să mă îndepărtez de ei, dar simt că mă înghit cu totul. Şi pentru a nu mă lăsa sufocată, scriu. Cuvintele pot exorciza orice. Însă dacă scriu prost, nu mai am pe cine da vina.

dintr-o pungă

Prefer să mă plimb, nu să călătoresc. Prefer să merg pe jos până mă dor picioarele, nu să stau în fund pe o canapea în tren sau în maşină şi să privesc cum un peisaj mai mult sau mai puţin banal fuge în sens invers, ironic şi trist în acelaşi timp.

În trei zile de festival literar, m-am pierdut printre scriitori şi scriitoare, printre consoarte de scriitori şi consorţi de scriitoare, printre bătrâni curioşi şi pofticioşi, printre scaune înalte de bar şi bănci fără spătar, printre cuvinte nemaiauzite din limbi simfonice, printre oameni pe care îi cunosc şi nu mă cunosc, printre zâmbete de complezentă şi priviri iscoditoare, printre sticle de bere şi pahare cu ceai.

Cu o zi înainte de a placa (făcusem cumpărături; vorbisem cu o mamaie să stau la ea o noapte; îmi pregătisem bagajul ca pe vremuri politicii care aştptau să fie ridicaţi de acasă şi duşi la puşcărie; mi-am luat liber de la muzeu), mai după-amiază, a sunat plutonierul să-mi spună că nu mai mergem la Mangalia, că s-a hotărât aşa, probabil judecătorul, "că nu e legătură", adică nu e tren şi e complicat de ajuns... Şi nu am înţeles mai multe, era şi el cam nervos, nu ştia să-mi explice. Am telefonat la judecătorie de mai multe ori: nu a răspuns nimeni. O melodie, câteva acorduri din Mozart, sunând electronic: râsul batjocoritor al justiţiei.

au dat drumul la căldură, dorm mult, am coşmaruri, Dana mi-a spus că a fost o toamnă frumoasă, nu am observat asta deloc, nici cerul senin de care se entuziasma, nu am conştientizat că e toamnă, am trăit fără anotimp, când mă culc, mă gândesc la un peisaj mediteranean - în fiecare noapte adorm într-o insula din Grecia, Ioana mi-a arătat frunzele îngălbenite din copacii din curtea muzeului, ieri le-am văzut pentru prima dată, mi le-a arătat de parca atunci apăruseră, ca nişte păsări pe ramuri (ce fel de păsări? canari, dacă e să fiu întru totul bovarică), iar eu aşa le-am privit, de parca atunci se aşezaseră în copaci şi cântau,

din festival în festival

Festivalul Internaţional de Literatură de la Bucureşti adică

http://www.supliment.polirom.ro/filb/index.htm

adică snobism livresc şi pişcotăreală miercuri şi joi. Nu bag mâna în foc pentru vineri deoarece trebuie să plec la Mangalia cu mandat de aducere sau de ducere. Nu s-a discutat nimic despre un mandat de întoarcere. Aş vrea să stau pe acolo un week-end, să mă liniştesc. Ce poate fi mai trist decât Marea Neagră toamna cu friguri şi cer mohorât?
Un proces de conştiinţă care va încerca să mă doboare. Cum poate justiţia să se bazeze pe amintiri, pe mărturii inexacte, pe ceea ce voi spune eu? Singură, speriată, infantilă, revoltată, melancolică. Festival şi judecată, literatură şi justiţie, poveşti şi mărturii.

praf

nu mai am ce să spun şi, decât să spun, nu mai spun şi, decât să numai spun, spun
Nu am mai văzut o foaie albă de word care să ceară şi altceva decât expoziţii, festivaluri, seri culturale, serate muzicale, spoturi publicitare, comunicate de presă, rapoarte de activitate... de nu mai ştiu când. Şi pentru că nu am apucat să mai scriu şi de ale mele, mă simt ca şi cum aş fi fost plecată departe şi aş fi găsit obiectele aşteptând pline de praf şi în dezordine şi oamenii cu care s-a întâmplat ceva între timp, uitându-mă. Nu ştiu de unde să încep aşa că mă gândesc să termin. Mâine, pe lumină şi odihnă, vreau să scriu ca şi cum m-aş întoarce acasă.

sunt

Am primit leapşa cu SUNT de la Simina. Nu am răspuns repede, posibil să fi rămas chiar ultima, dar nu e intrecere, nu? Ceea ce urmează este o scriere mai veche.

sunt apa neagra în care ţi-am spălat ciorapii
sunt acul cu care ţi-am cârpit cămaşa la subraţ şi pantalonii în cur
sunt oala roşie cu toarte ruginite şi arse în care ţi-am gătit
de atâţia ani

sunt ligheanul cu lături din care ţi-am hrănit porcii
sunt ţarina care-ţi rodeşte primăvara după ce ai aruncat sămânţa
sunt cuvintele împleticite pe care le-nşiri la beţie
de atîţia ani

sunt durerea ta de picioare când stă să plouă
sunt parfumul femeilor cu care mă înşeli
de atîţia ani

sunt lupta pe care nu o vei da
sunt drumul pe care nu-l vei umbla
niciodata

Dau mai departe la Dana, la Marius si la cine mai are chef de a fi.

tandre firi

Nouă ni s-a spus asta, nouă ni s-a promis asta, noi am aşteptat...
Seniorul a ascuns ghiveciul cu trandafiri într-un mare dulap, în care nu mai era nimic altceva.
Nouă ni s-a inoculat ideea cum că va veni cineva şi ne va salva.
Foarte mulţi, printre care mă număr şi eu, am crezut că suntem pierduţi.
Şi cum, nu suntem pierduţi?
Doar câţiva luau totul în râs şi scriau panflete. Ei erau cu adevarat dintre cei pierduţi.
Probabil că şi asta ni se spusese.
De fapt, tot ce ştiam, ni se spusese de cineva.
Noi nu spuneam niciodata nimic, noi doar aşteptam.

pagina 187

(Viaţa unei sau a două generaţii poate fi cuprinsă într-o frază sau în două pagini; marile rânduri a patru existenţe deosebite sau banale : „S-a născut la... A murit la...” Da, dar între ţipătul vieţii şi ţipătul morţii? „S-a născut la... A fost batjocorit pe nedrept... Nu a fost înţeles... A murit la...” Da, şi ce altceva ? „S-a născut la... S-a căutat prin cărţi... S-a căsătorit... A avut un fiu... A murit la...” Da, da şi ce altceva? „S-a născut la... Şi-a lepădat cărţile... Se gândea că va supravieţui prin fiul său... A murit la...” Da, şi altceva? „Era mic de statură şi bondoc. A fost copil şi a fost bătrân... Se numea Salomon Schwall...” Da, da şi ce altceva? „Se numea Salomon Schwall... Nu-şi mai amintea de tinereţe... Şi-a părăsit insula... S-a dus în Portugalia... Soţia sa se numea Léonie...” Da, da şi ce altceva? „S-a stabilit în sudul Franţei împreună cu soţia sa... Era anticar... I se spunea « Evreul »... Soţiei şi fiului său li se spunea : « soţia şi fiul Evreului »”. Da, şi altceva? „A murit. Şi soţia sa a murit... Au fost îngropaţi într-un pământ care nu-i ştia după nume, în apropierea câtorva cruci”. Da, şi altceva? „Fiul său era francez... În război a luptat pentru Franţa... A fost decorat...” Da, da şi ce altceva? „În război a fost infanterist... a fost rănit... decorat...” Da, da şi ce altceva? „I se spunea tot «Evreul »... Se însură cu Rebecca Sion pe care a cunoscut-o la Cairo... S-a întors cu ea în Franţa...” Da, şi altceva? „A devenit negustor, în amintirea tatălui său... Strânsese din călătoriile sale tot felul de obiecte... măşti din Oceania şi din Africa... porţelanuri şi pietre semipreţioase din China, fildeş din Japonia...” Da, da şi altceva? „A avut o fată, Sara...” Da, şi altceva? I se spunea de asemenea «Evreul », iar soţiei şi fiicei sale « soţia şi fiica Evreului »”. Da, da şi altceva? „Şi-a pierdut credinţa... Nu mai ştia cine este... Era francez... decorat... Soţia şi fiica sa erau franţuzoaice...” Da, şi altceva? „A luat cuvântul de câteva ori în public, pentru secătuirea rasismului, pentru afirmarea drepturilor omului...” Da, da şi altceva? „A murit într-o cameră de gazare, în afara Franţei... şi soţia sa a murit într-o cameră de gazare, în afara Franţei... şi fata s-a reîntors în Franţa cu mintea rătăcită...”)
Edmond Jabès, Le livre des questions

autumnală

nu mai am timp

chef

loc şi nici stare să mai s c r i u punct


miefrig
mieGREU
nuamlacine
unde, cum, de_ce,

ca să nu mor am dat drumul la televizor
am băgat reşoul un priză şi am dat drumul la aragaz şi la foen şi la muzică şi la internet si la tot ce ar putea face cald, dar nu se face cald
să fie căldură / şi s-a făcut întuneric
să fie iubire / şi s-a făcut ură
să fie_______________________nu a fost

mai mult despre week-end

Am ajuns să povestesc mai mult despre week-end de parcă numai două zile din săptămână ar fi interesante. Săptămâna asta a fost neobişnuită, chiar ciudată pe alocuri şi obositoare la final. Am fost la interviuri, am avut o droaie de treabă la serviciu şi acasă, mi-am stricat şi mi-am reparat calculatorul. Nu am avut timp să citesc cât doream, de pe televizor doar am şters praful. În schimb au intrat în viaţa mea Edmond Jabès, broderiile Richelieu, early music şi tramvaiul 25.
Azi, ca să mă odihnesc şi să ies din stricteţea cotidiană, am flanat prin Bucureşti, prin nişte zone în care sordidul se însoţeşte cu somptuozitatea, ruralul cu urbanul, moartea cu irosirea vieţii, Bacovia cu vrăjitoarea Ramona, şi toate într-un zăngănit de tramvaie se numesc Progresu sau Apărătorii Patriei sau City-Mall sau Plaza Romania. O prietenă şi-a luat garsonieră undeva înspre şoseaua Giurgiului şi azi eram invitată să o vizitez. Iei tramvaiul 25 şi în treizeci şi cinci de minute ajungi. Adică mă uit la ceas şi după treizeci şi cinci de minute cobor? Nu. La a opta staţie de la City-Mall. Aha! Număr una, două, trei şi distrasă de un copil care se juca sau mai mult chinuia cu tandreţea sa un iepure alb cu ochii roşii, am pierdut şirul. Dar am coborât unde trebuia. M-a aşteptat în staţie în costumul periurban bucureştean: sacou, pantaloni de trening, ciorapi albi şi pantofi negri. Văd că te-ai adaptat repede, îi zic în glumă. Am mers pe o stradă brazdată de linii aproape dezafectate de tramvai până în capăt unde sunt câteva blocuri. Aici stau ! Şi plină de entuziasmul proprietăţii mi-a arătat şi sistemul de închidere-deschidere a uşii, şi gresia din baie, şi aragazul nou-nouţ, şi serviciul de cafea, şi tot ce reuşise să adune în ultima lună de când s-a mutat. Iar pe mine m-a încântat bucuria ei că a scăpat de cămin, de demenajarea anuală, de wc-ul de pe hol şi de fiţele colegelor de cameră. Nu am putut sta prea mult însă pentru că mirosea a vopsea şi începuse să mă doară capul. Aşa a început călătoria noastră. Am luat din nou tramvaiul 25 şi am coborât la o staţie care se numea ademenitor-piaristic Muzeul George Bacovia. Dar unde o fi muzeul? În stânga şi în dreapta, străzi neasfaltate, magherniţe, buticuri, „vile” noi din BCA... La o staţie mai sus era de fapt ţinta noastră: cimitirul Bellu. Şi mergem noi ce mergem şi citim pe o plăcută reclama unei vrăjitoare şi pe altă plăcuţă Strada George Bacovia. Singura asfaltată. Şi alte magherniţe, şi alte „vile” noi din BCA, dar şi căsuţe mai vechi şi mai îngrijite; copii jucându-se raţele şi vânătorii, pisici grăbite, un căţel curios... o stradă lungă şi întortocheaţă care aproape că te descurajează să crezi că ai putea găsi o casă memorială. Dar nu sunt genul care să se întoarcă din drum. Până la urmă am găsit-o: casa în care a locuit poetul, între anii 1933-1957. O casă oarecare, distingându-se de vecinele ei doar printr-un steag murdar fluturat la intrare şi o plăcuţă memorială de marmură. Era închis. Drumul înapoi a fost mai relaxat, aflasem ce aveam de aflat, acum mergeam spre cimitir. Nu e ciudată promenada noastră, nu căutam senzaţii, amuşinam doar toamna. Nu am stat mult la Bellu. Am traversat şi am intrat în mall. M-am plictisit să scriu aşa cum mă plictisisem să caut ceva deosebit de îmbrăcat şi să nu găsesc decât moda impurtabilă a verii 2008 cu uşoare accente de lână şi blană artificială. Am luat în final tramvaiul înapoi spre casă, spre casa mea. Pe traseu se construiesc încă două mall-uri: unul pe structura circului foamei din Rahova, altul pe platforma UMEB. Eu am coborât la Plaza. În total sunt patru.
Termin aici pentru că mă grăbesc să mă uit la Fight Club, care va începe în curând la o antenă. Despre mall-uri o să mai vorbesc, nicio grijă.

sfârşit de sâmbătă în Bucureşti

Program încărcat ieri seară : aveam să onorez o invitaţie la petrecerea „burlăciţelor” şi să prind şi „Zilele Bucureştiului”, că doar nu putea lipsi pişcotarul de la un atât de eveniment important pentru oraşul lui. Oraşul nostru implineşte venerabila vârstă de 549 de ani şi încă se ţine bine, ba ne ţine şi pe noi binişor.
Faza cu petrecerea burlăciţelor este foarte amuzantă în felul ei. Se căsătoreşte o prietenă acum în octombrie şi-mi trimite un mail foarte simpatic cum că Mi-a venit si mie rindul... sa ma marit...deci sa petrec ca o burlacita inainte de nunta, drept consecinta va invit la petrecerea mea de burlacite. Ce înseamnă asta ? Înseamnă să ne adunăm şi să petrecem până la ziuă. Cu stripperi ca-n filme? Nu. Mai boem, cu ceai, prăjiturele şi filme siropoase. M-am întrebat toată săptămâna : să mă duuuuc ?... să nu mă duuuuc ?... Mă, mă duc, da’nu stau mult ! Asta e o soluţie de compromis. Onorezi invitaţia, dar o tuleşti repede invocând o scuză oarecare, credibilă totuşi, ca să nu se supere omu’. Nu am vrut să stau toată noaptea pentru că nu e genul meu de întâlnire. Ce să fac eu acolo ? Eu nu sunt burlăciţă. Cum nu eşti ? mă întreabă un prieten. Ce înseamnă burlăciţă ? Păi, burlăciţa e... soţia burlacului, zic. Şi râdem pentru că ştim amândoi că nu mă încadrez. Petrecerea asta e de un misoginism insuportabil. Pentru că „burlacii” vor să petreacă siguri în club, să bea până la ziuă şi să saliveze la picioarele dansatoarelor, femeile trebuie să-şi găsească o preocupare până dimineaţa, să facă un fel de şezătoare. Doar ele nu-or să doarmă, iar ei să-şi facă de cap prin oraş ! E prietena mea din copilărie, ne ştim de fix 21 de ani, cum să-i zic că nu vin. Mi se pare că am fost totuşi ipocrită. Mai bine îi spuneam că nu vin. Şi m-am dus, pe la 8. Credeam că voi fi prima. Dar se strânsese deja lume. Am nimerit tocmai când plecau burlacii aşa că am asistat la sărutul de rămas bun dat pe fugă, cu un picior îndreptat deja spre uşă, adică spre evadare. Apoi a început petrecerea: cafea, vorbe, verighetele, supersitiţii de gravidă, biscuiţi, o reţetă de vinete coapte... Eu am ronţăit câteva fursecuri între timp, am încercat să zic ceva, nu mi-a ieşi decât „păi, da...” şi la 9 am plecat invocând până la urmă adevărul chiar dacă aş fi putut fi bârfită după ce se închidea uşa în spatele meu. La 9:30 ne întâlneam mai mulţi, la Kogălniceanu, ca să mergem la concertul Bryan Adams.



La Kogălniceanu s-a golit autobuzul. Nu te vedeai om cu om. Era puhoi de tineri. Cu alţii ne întâlneam la Parc Izvor, unde erau oameni şi mai mulţi. Ce reper să dai ? Suntem lângă reclama de la Vodafone, noi şi alţi o mie. Suntem la semafor. Care din cele patru? Hai să ne vedem la rotiserie. Care e rotiseria? Până la urmă ne-am găsit. Ne-a luat juma de oră. După 10 minute ne-am pierdut în mulţime. Am rămas cu Dana şi cu Andreea pe iarba uscată din parc, într-un loc mai ferit. În depărtare se auzea ca la radio vocea lui Bryan, acoperită de zgomotul unui elicopter care plana chiar deaspura capetelor noastre. Clădirea Parlamentului luminată la refuz, vânzători de bastoane fosforescente, aglomerări de grupuri de adolescenţi, cărucioare cu bebeluşi, căţei rătăciţi. Te puteai pierde uşor: voi nu sunteţi din grupul meu, a replicat un băiat care s-a trezit singur, ceilalţi cine ştie pe unde rămânând. Mi s-a părut că oamenii erau mult mai relaxaţi şi mai amabili decât în timpul săptămânii. Deşi era greu să te deplasezi în mulţime, nu am fost bruscată sau înghioldită.
Aş fi vrut să mergem la Universitate să vedem proiecţiile pe clădire, dar nu am ajuns decât până la McDonald’s unde era şi acolo plin, dar ne-am găsit totuşi un loc să stam şi să mâncăm îngheţată. Probabil că era miezul nopţii când ne-am întors pe jos, înspre Eroilor pentru că începuseră să bubuie artificiile. Ba le-am şi văzut când am ajuns la intersecţia de la Operă şi până în staţia de autobuz încă se mai zăreau licărind printre copaci.

în găleată

Chiar vă interesează ce am făcut azi? Uite am stat în casă, am ascultat Barcarola în 60 de variante şi am făcut curat. Mi-am pus o basma pe cap ca să nu-mi intre părul în ochi şi am băgat aspiratorul prin toate cotloanele, am şters praful şi am aranjat pe birou că iar mi se strânseseră tot felul de hârtii şi hârtiuţe. Vreţi un subiect de bârfă? Nu mai făcusem curat de vreo lună şi se strânsese praful ca într-o criptă, trei centimetri pe centimetrul pătrat. Ei bine, da, sunt o puturoasă şi o îngălată. Mă complac în dezordine şi isterie. Şi printre astea, am citit un articol despre Qu'est-ce qu'un auteur? pentru că nu am găsit cartea nici până în ziua de azi.
Apropo de articole, mi-a plăcut mult de tot un interviu cu Eugen Negrici din Observator cultural pe care l-am citit joi în autobuz şi iar am uitat să cobor unde trebuie aşa că m-am întors două staţii pe jos.
Acum miroase a curat în cameră, ceea ce vă doresc şi vouă.

Discover Valentin Movtosky!

Azi noapte am visat pisici

Azi noapte am visat pisici. Foarte multe pisici. Pisici în loc de oameni. Pisici care locuiau în aparamentele blocurilor de peste tot ca nişte bătrâne nebune ce se uită toată ziua pe geam, ca nişte femei pe care le zăreşti gătind dincolo de perdeluţele din bucătărie, ca nişte bărbaţi cu burdihane păroase bând bere în sufragerie. O lume ca în Parisul vesel, dar foarte tristă şi grotescă. Incercam să salvez o mâţă căzută de la un balcon şi alergam să cer ajutor. Ca un făcut, toată ziua am întâlnit pisici în drumurile mele. M-am oprit şi le-am mângâiat, şi le-am alintat prostindu-mă şi strâmbându-mă copilăreşte. Dimineaţă, în staţia de autobuz, un bărbat mângâia un câine vagabond alb şi înfomentat, iar eu m-am simţit atât de singură stând dincolo de şosea, aşteptând tramvaiul şi privind scena asta banală şi uşor caraghioasă. După care a venit tramvaiul, am întors spatele, am deschis o carte şi am citit până am ajuns la muzeu, iar la muzeu am intrat într-o maşină de tocat vieţi, din care am ieşit ameţită şi cu o uşoară stare de greaţă, la ora 4 şi ceva. M-am dus la bibliotecă să duc cărţi şi să iau cărţi. Am căutat Michel Foucault „Qu'est-ce qu'un auteur?” toată după-amiaza şi nu am găsit. La litere se lucrează intens. Nu am mai recunoscut nimic din boema facultate care era înainte de ultima vacanţă. Se pun termopane, se schimbă încălzirea centrală, se sparg pereţi, se înlocuiesc uşi... E teribil. Mirose înecăcios a vopsea şi a zid decojit. De la fereastra din podul facultăţii, Bucureştiul se transformă şi el. Macarale dorm în ploaie. Sumbre clădiri comuniste devin capitaliste prin mansardare şi termopanare. Vechi clădiri antebelice devin nou-nouţe prin mansardare şi termopanare. Chiar fereastra de la care care privesc are un coeficient de transfer termic redus de k= 1,5 W/mpK. La parter, printre saci de moloz şi ţevi ruginite, o lumânare şi o vază cu crini încadrau o fotografie sub care se anunţa moartea profesorului Dan Horia Mazilu. În astfel de ocazii, statuia lui Eminescu din hol servea drept catafalc, dar şi ea e îngropată în mortar. M-am întors acasă gândindu-mă la oamenii din maşinile scumpe care fac zilnic acelaşi drum aglomerat, încurcându-se unul pe altul şi minţindu-se că poate acel drum nu e mereu la fel, că e de fapt o frumoasă călătorie în jurul lumii, în jurul lumii strâmte cât un oraş, cât o părere, în jurul lumii strâmte cât o viaţă de om, cât până la pensie, în jurul lumii strâmpte cât o fotografie în care încapi un timp, dar nu timpul. Iar eu, ca şi ei, zbătându-mă zilnic să scap de monotonia şi repetitivitatea asta, inventându-mi iluzii de care apoi ţin cu dinţii, căutând să inventez un elixir al tinereţii fără bătrâneţe şi al vieţii fără de moarte, amăgindu-mă că acesta ar putea fi scrisul, nu fac decât să merg pe aceeaşi cale ca şi ieri, ca şi alaltăieri ca şi întotdeauna, neajungând nicăieri pentru că nu am plecat de niciunde.
Ieri am avut un acces bulimic de lectură. Am citit de ici de colo câte puţin. Încerc o rememorare, nu din laudă, ci din ironie :
capitolul 3 de la Ieremia,
Scrisoare despre câteva impasuri, din Ispita de a exista, a lui Cioran,
câteva paragrafe din Teorema, de Pasolini,
Ultima parte a introducerii la Despre libertate, de Mill,
introducerea la De l'origine de l'oeuvre d'art (version inédite de 1935), de Heidegger,
Psalmul 50.
Am citit fără legătură până am obosit şi m-am culcat. Sunt anorexică şi citesc bulimic.


Iar acum, pentru nostalgia dumneavoastră... Everybody Wants to be a Cat!

citesc cartea. cine are filmul ?

Teorema, de Pasolini



...un fragment care mi-a plăcut mult.

"Nul ne doit comprendre qu'un auteur ne vaut rien, qu'il est anormal, inférieur, que comme un ver il s'étire pour survivre."

şi-am zis una, şi-am zis două...

Am zis că mă retrag în plină glorie, n-a fost să fie.
O să continui să-mi depăn povestea.
Un prieten îmi spunea că mai bine decât să te iroseşti într-un blog e să te iroseşti într-o carte. Nu pot să scriu o carte sau dacă aş reuşi s-o scriu va fi una foarte proteică (poate chiar proteinică), cu schimbări de stil şi subiect foarte ameţitoare.
Dar nu pentru asta sunt aici. Vreau să vă arăt nişte poze de prin Haţeg unde am ajuns aproape din întâmplare sau cum zic unii, a fost norocul prostului.
În uichend s-au organizat zilele oraşului, o serbare din acelea mult gustate de români în ultimul timp unde se adună toţi oamenii în centru şi cască gura la o scenă garnisită cu baloane colorate, cu panglici şi lumini de dicotecă pe care se perindă protipenDADA locală (primar, senator, avocat), coruri de şcoală nouă, formaţiuni de dansuri populare, interpreţi ai cântecului popular românesc, cântăreţe afoane, vreun star prăfuit şi alte cele. Unii ascultă de pe bănci, la un mic, la o friptură, alţii stând bovin în spatele unor lanţuri puse ca să delimiteze trotuarul de şoseau pe care se află scena, alţii plimbându-se prin parc şi mirându-se de expoziţia noastră cărată tocmai de la Bucureşti.
Cum am o fixaţie pentru felul în care se îmbracă oamenii, nu am scăpat ocazia să fotografiez cele mai fantaste combinaţii de haine - poze pe care nu am să le postez, dar pe care le adaug la materialul meu de studiu al obiceiurilor vestimentare contemporane. Şi incredibilele ştendere cu geci din piele de toate culorile...

Am regăsit în Haţeg bicicleta bunicului care i-a fost furată cu puţin înainte de revoluţie şi elefănţelul pe care mă dădeam în parcul Moghioroş, când eram copil.

Şi acum filmul, vă rog !



















FIN

cvkefvwcms,.cmwFI

nu ştiu dacă s-a prins vreunul că mie mi s-a cam luat de scris pe blog. mi se luase de mult, dar acum nu mai am chef de scris nici măcar asta, adică tot ce scriu acum. nu-mi place să scriu pentru alţii despre ce fac azi, nici să arunc un cântec de pe youtube aşa doar să arăt ca mai sunt şi eu pe undeva şi ca ascult rock. si nici pozele gen „eu şi marea”, „eu şi vârful omu” nu-mi plac.
la inceput voiam sa scriu despre evenimentele simandicoase la care particip - de cele mai multe ori în calitate de pişcotar, de multe ori fiind ceva între pişcotar şi organizator şi de cateva ori numărmându-mă printre organizatori (aici se poate face repede conexiunea cu numărându-se printre victime). de fiecare dată simţindu-mă încurcată, nelalocul meu, singură şi cu ochii pe ceas, de s-ar termina odata! am abandonat multe din ideile care mă entuziasmaseră. în unele se pare că încă mai cred pentru că mi se îmtâmplă să strâng materiale de tot felul pentru a le realiza.
şi iată-mă colecţionând revistele 24-fun, şapte seri şi time out pentru că mă interesa modul de evoluţie a reclamei,
iată-mă făcând poze cu haine pentru că vreau să înţeleg de ce oamenii se îmbracă cum se îmbracă,
iată-mă scriindu-mi zilnic jurnalul încercând să pricep ceva din ceea ce sunt şi poate că într-un fel filozofic (acest cuvânt se va pronunţa neutru, dar accentând pe ici pe colo, aşa ca şi cum ai dicta un număr de telefon – nici să nu audă toată lumea, dar nici să nu se înţeleagă cumva greşit) caut un sens, inventând sensuri şi văzând legături acolo unde colcăie cel mai mucilaginos absurd,
iată-mă îmbogăţindu-mă, adunând cu avariţie informaţii, poveşti, fapte, vieţile celorlalţi... şi îngropându-le foarte adânc prin caiete, sertare sau în ungherul unori crieri. uite aşa precum un om de prin Hunedoara, îmbrăcat ca vai de el, care mi-a spus cum a recuperat el de la statul român 12 kg de bani de argint (cocoşei cum li se spune) şi 2 kg de aur pe care îi ţine la bancă.
chiar mi s-a luat.
GATA !

The wheel of fortune took me for a ride

Băi Ţugui, sămoarămama, vindem nişte marijuana ?

...când madame Bovary se îndrăgosti de Don Quijote şi Hamlet fugi în lume cu Sancho Panza doar pentru că cele trei cărţi se găseau una peste alta pe noptieră, Flaubert degeaba mai striga printre copaci că madame Bovary c’est moi, ea îi tot răspundea je suis quijotienne, iar Hamlet întreba ce înseamnă asta? Aşa ceva nu există! se băga în discuţie şi Sancho. De dragul libertăţii lăsaţi persoanjele să-şi caute povestea, şoptea dintr-un fund de lume un om. Cine-i şi ăsta de-şi dă cu părerea, întrebară cu toţii? E Don Miguel, spuse cineva îmbrăcat fără doar şi poate mai elegant decât toţi. Ceva e putred aici! atunci toţi tăcură şi se uitară într-acolo de unde se auzeau bătăi scurte ca un galop al Rosinantei pe pietrele unui drum. Nimeni nu ştiu ce e cu zgomotul acela. Trebuie să precizez că niciunul nu auzise de google cu toate că gâlceava asta şi de la el li se trăgea, dar mai ales de la mine. Însă nici pe mine nu mă cunoşteau şi nici cum se aude o tastatură de laptop HP compaq 6715s nu aveau de unde să ştie

deşert

melancolie de vară (baladă)

a scrie e ca şi cum ai şterge praful, ca şi cum ai spăla, ca şi cum ţi-ai face baie şi apoi te-ai vopsi, ca şi cum ai merge la târg, ca cum ai scutura rufele, ca şi cum ai ţese, ca şi cum ţi-ai face manichiura, ca şi cum te-ai coafa, ca şi cum ţi-ai scurta o rochie, ca şi cum ai cârpi un ciorap, ca şi cum ai pregăti o pomană sau o nuntă, ca şi cum ai tămâia, ca şi cum ai da grăunţe la găini, ca şi cum ai râni la porci sau la vaci, ca şi cum ai găti, ca şi cum ai alege orez, ca şi cum ai bate fasolea, ca şi cum ai pune de mămăligă, ca şi cum ai lega via, ca şi cum ai tunde copacii din livadă, ca şi cum ai zdrobi strugurii în septembrie, ca şi cum ai împuşca păsări pe luncă sau ai pescui, ca şi cum ai scoate apa din fântână şi ai turna-o în jgheab pentru animale, ca şi cum ai aşeza la marginea drumului lădiţele cu roşii şi ceapă şi ai vinde, ca şi cum ai cosi, ca şi cum ai bate gardul în cuie şi ai repara poarta, ca şi cum ai arunca puii de mâţă abia fătaţi, ca şi cum ai culege caisele căzute pe jos şi le-ai curăţa pentru ţuică, ca şi cum ai face chirpici pentru casă, ca şi cum ţi-ai face casă, ca şi cum ai plivi iarba, ca şi cum ai săpa în grădină, ca şi cum ai tăia o găină pentru supă, ca şi cum ai duce scorafa la vier, ca şi cum ai sta de vorbă cu vecinii seara la poartă, ca şi cum ai încerca să prinzi fluturi într-un ciorap vechi al bunicii, ca şi cum ai salva de la moarte puii de mâţă lepădaţi, ca şi cum ai înmormânta albinele înecate în jgheab, ca şi cum ai privi ore întregi cum cresc puii de rândunică, ca şi cum ai juca omul negru a sosit, ca şi cum ai merge la gârlă prin praf târându-ţi sandalele decupate şi făcute papuci, ca şi cum ai scotoci o zi întreagă în pod, ca şi cum ai linge gemul de caise uscat pe cratiţă, ca şi cum ai sparge ceva din neatenţie, ca şi cum te-ai da în leagăn privind cerul la apus, ca şi cum te-ai speria de păianjenul cu cruce meditând în plasa lui din salcâm, ca şi cum ai asculta greierii vara şi ploaia toamna, ca şi cum te-ai da cu săniuţa pe deal, ca şi cum ai mânca bătaie cu nuiaua de alun, ca şi cum ai desena cu creioane tocite, ca şi cum ai învăţa să spui poftim în loc de ce şi nu ai reuşi.

moda străzii

Mai găseşti în unele reviste glossy sau de lifestyle sau de fashion o rubrică denumită chiar aşa, moda străzii, şi în care sunt arătate gagici pozând timid, fără figuri de manechine (adică fără privire-pierdută-buze-întredeschise-braţe-ridicate), cu o atitudine voit neprofesionistă care nu poate masca însă snobismul uneia care se crede importantă doar că şi-a expus în Elle bluza înflorată cumpărată de la vreun magazin cu reduceri din mall.

Cosmina, 21 de ani, se îmbracă după cum simte.
Viviana, 26 de ani, îşi confecţionează singură accesoriile.
Clementina, 19 de ani, adoră sandalele fără toc şi hainele lejere... să zicem.

Genul ăsta de păpuşele de abia scoase din cutie, cu lucruri asortate, stilate şi colorate nu prea vezi pe stradă sau ca să nu extind prea mult, nu întâlneşti în 41.
Dimineaţa, în tramvai vezi tot felul de femei care poartă fie haine modeste luate de la tarabă, fie haine „de firmă” (observ că stilul Zara este în top), fie o combinaţie între astea două. Dar la majoritatea e ceva care distonează: pantofii sau geanta sau accesoriile sau punga de plastic cu Billa ori altă firmă, chiar şi punguţa de carton, pentru cadou, considerată mai nou foarte chic cu flori de tot felul şi/sau cu înscrisuri gen for you, la mulţi ani. De exemplu, am văzut zilele trecute o fată cu o rochie elegantă, lungă până în pământ, plimbându-se agale pe Magheru ca o nimfă şi mâncănd sărăţele dintr-o pungă de Fornetti.
Artificialitatea arătată de revistele de modă este sfâşiată îmediat ce îţi ridici privirea dintre foile cerate şi priveşti puţin în jur. Doamnele care citesc astfel de reviste se entuziasmează şi spun ce mişto e fusta asta, ce simpatică e bluza, ce dulcică tunsoarea are, dar nu se vor înghesui să imite. Nu va putea nimeni să arate ca în revistă chit că acolo e prezentată chiar moda străzii. Ne îmbrăcăm fiecare, aşa cum zicea şi Cosmina, după cum simţim, după cum ne place, după ce haine găsim, după cum sunt preţurile, după cum ne stă bine, după cum ne impune locul de muncă, după cum se poartă (adică după cum se îmbracă şi alţii ca noi). Uneori ne asortăm ţinuta business cu sacoşa de piaţă pentru că venind de la serviciu ne gândim că nu mai e nici pâine, nici roşii şi ce ar fi dacă în seara asta am prăji nişte cârnaţi. Dar nici eleganţa mâncând sărăţele, nici deux pièces-ul cărând un pepene, nu sunt de prost gust sau cel puţin nu le consider eu aşa.
Iată un fel de listă a ceea ce nu-mi place mie la moda străzii: pantalonii trei sferturi, papucii, aurul, metanierul, roşcată sau blondă, telefonul cu breloc, Puma sau Nike. Oi mai fi uitat ceva. Am să încerc să le dezvolt pe fiecare în parte. Mâine cred că voi vorbi despre aur.

Din bg. čudat „minunat“

Ieri m-am tuns. Mă plictiseam în tramvai şi curentul îmi dădea părul în ochi şi devenise un tic să-mi tot aranjez ciuful după urechi aşa că am coborât la piaţă şi am luat-o spre Favorit unde am spus doar „un tuns !” şi coafeza a început să taie placid din vârfuri. „Mai scurt vă rog !” Şi atunci s-a enervat şi a zis „nu e bine aşa?”. „Ba da, dar mai scurt dacă se poate”. Şi a început să mă ciopârţească de nu a mai rămas nimic din buclele mele. Acum arăt ca o femeie căreia i-ar veni bine un tricou cu imprimeul „cea mai bună mămică” pe piept şi cu siglele sponsorilor pe spate.

Azi m-am trezit cu noaptea în cap şi am plecat în oraş. Închis peste tot. Nimeni pe stradă. La bibliotecă am văzut uşa dată de perete şi am intrat. Am stat vreo oră în faţa rafturilor cu literatură română şi am căutat ceva interesant. O doamnă povestea despre o familie de evrei (bineînţeles că evrei, ce alt popor poate fi vorbit într-o bibliotecă), a plecat doamna, a venit un băiat care mi-a cerut timid scara pe care mă tot urcam şi coboram, a împrumutat Asimov şi a dispărut şi el fără să-mi dau seama, apoi bibliotecara mi-a adus scara pe care iar am început să urc şi să cobor. Am citit multe cotoare de carte, începuturi, sfârşituri sau bucăţi de frază în tot acest timp. A ieşit şi bibliotecara, apoi s-a întors. A mai venit una şi a adus nişte cărţi. M-a întrebat ca la mall „căutaţi ceva anume?” şi eu i-am răspuns cu expeditivul „nu, mă uitam doar...” Am ezitat între Luca Piţu şi Mihai Ursachi. M-am hotărât pentru ultimul şi am plecat gândindu-mă că chiar că aş putea fi luată drept ciudată aşa ciuntită la păr cum sunt, cu fusta mea din petice şi cu răbdarea maniacală a căutării unei cărţi din sutele de volume vechi sau noi, româneşti sau străine.

Ciudată. Am auzit-o de patru ori în două zile. O dată din răzbunare, o dată în glumă, o dată urlând, o dată dintr-un exces de sinceritate. Şi câţi or fi gândit-o iară ?

A venit o vecină de prin Franţa unde stă la fică-sa, se pare, ca să aibă grijă de nepot. Eram în bucătărie şi mâncam cu mâna nişte cartofi prajiţi şi un castravete tăiat în patru felii şi frecat cu sare. A intrat şi ea, nu m-a lăsat să mă ridic. Am ezitat câteva secunde: voiam să mă duc s-o pup aşa cum se face, dar eram plină de ulei şi a-ţi unge aproapele pe obraji nu se face. Ne-a adus cafea şi ciocolată. Mama a poftit-o să se aşeze. A început să povestească. Eu am terminat de mâncat, am răsturnat într-o farfurie o altă porţie de cartofi proaspăt făcuţi şi am pus alţii la prăjit, mama s-a oferit să-i dea şi ei, ea a refuzat continuând să povestească despre fata ei, despre copil, despre o mănăstire unde se fac minuni, m-a poftit să mă duc şi eu în vizită pe la ei că o să mă plimbe şi pe la Louvre şi pe la Lourde. Tăceam. Până la urmă a vrut să mănânce şi ea „vreo doi cartofi” că a poftit şi i-a mâncat la fel ca mine, cu mâna, fără furculiţă, şi a mai povestit şi despre ceangăi şi despre fostul ei bărbat, acum director al unui institut - „O să vorbim să-ţi pună şi ţie o pilă”, spuse mama un pic mai târziu, după ce a plecat - , şi despre mâncarea din Franţa... Eu continuam să tac, să învârt cartofii pe foc din când în când, să aduc un serveţel pentru că şi mâinile ei deveniseră unsuroase, să-i pun un pahar cu apă rece. S-a dus şi s-a spălat, a băut apa, m-a mai invitat o dată s-o vizitez la Paris, prin octombrie, şi a plecat să se culce că era foarte obosită după drum. „Vă adusesem şi o sticlă cu whisky, dar s-a spart în geamantan”, au fost ultimele cuvinte pe care le-am auzit când era la uşă.

Bucureştiul e pustiu. Filmele sunt proaste. Din loc în loc pâlcuri de turişti spanioli. Unii fotografiind Ateneul, alţii chipurile sfinţilor şterse din zugrăveala bisericilor. Un cuvânt se rostogoleşte din mulţime fără să spună nimănui nimic: „constantinbrâncoveanu”.

Unde suntem noi aici?

Dimineaţa mă trezesc murdară ca şi cum toată noaptea aş fi umblat prin mâzgă şi neputinţă. Multă apă rece trebuie să cureţe greaţa şi duhorile. Un săpun cu miros ieftin de trandafiri este misticul concret care persistă pe piele ceva timp. Hainele netezite iau forma trupului. Încep uşile să se deschidă şi să se închidă, oamenii să treacă pe lângă mine, cadre cinematografice să se restrângă pe retină şi să dispară.

bucura-te pur si simplu de viata
e frumoasa
si toate au un rost
În fiecare zi cineva îmi aminteşte asta: pe mail-uri, de fiecare dată trimise de altcineva, în cărţi, peste tot. Până şi Cioran mărturisindu-i lui Noica „mă, să n-o spui nimănui, dar îmi place viaţa”.

Din când în când mă întreabă dacă a plecat femeia aia şi când se mai întoarce. Care femeie ? Femeia care a spălat vasele adineauri. Nu a fost nicio femeie. A plecat, a spus.

Desenam floricele pe un post-it în timp ce el îmi explica entuziast ce citise din Goleman până la capitolul 12. După câteva ore, foaia gălbuie cu petale albastre de pe birou era singura amintire din discursul său. Pe seară ne-am întâlnit din nou toţi trei. Pe Goleman nu l-am prea luat în seamă. Iar el încerca să mă convingă că nu se poate să faci înconjurul lumii pe jos. Am mai spus ceva şi despre gândirea pozitivă şi despre partea plină a paharului. Eu priveam un pahar în care plinul zace pe fund, băltind şi limpezindu-se, iar golul, încecând să evadeze dintre pereţii cilindrici, se îneacă în plin.

Când m-am întors am găsit-o întinsă pe jos. Căzuse. Voia să închidă uşa de la balcon. Capotul uşor ridicat, ciorapii trecând de genunchi, prinşi cu elastic căruia îi spune jartele. Încercasem s-o urnesc într-un fel. Du-te şi caută-o pe femeia aia, nu poţi să mă ridici singură ! Ce femeie ? Mă duc la Cristi, îi zic. E departe ? Să încui uşa, auzi !

Cineva mă ajută să mă ridic de jos. Mă simt ridicolă, neputincioasă, obosită, grea. Mă aşază pe pat. Îmi spune ceva. Nu aud. Mâna dreaptă mă doare rău. Am avut-o ruptă mai demult. Tot o căzătură. Lucram la casă. Vopsisem veranda şi mai era de dat cu pensula pe la colţuri, pe la cercevele. M-am dezechilibrat şi am căzut de pe scaun. Durerea mi-a amintit durerea. O fată se uită la mine. Rochia albastră, lungă până la glezne şi ochii mici, speriaţi. Devine ceaţă.

Muntele Carmel

Iulia din iulie

Vara nu pot scrie. De un timp nu fac decât să privesc în gol, să citesc în gol, să ascult în gol. Stau în faţa calculatorului şi aştept o mişcare umană din partea lui. Iar afară, pe străduţa din spatele blocului, cu 600 de watts putere muzicală se strecoară, încă o dată în vara asta, melodia obsesivă pe care cu siguranţă o fredonezi şi tu până la demenţă :
…when the sun goes down I like the way you move movin` all around I like the way… Şi gata. Se aude o uşă de automobil trântindu-se metalic. Atenţia mea se relaxează, iar imagineaţia răbufneşte poetic : aşa se încheie vacanţa, brusc, lăsând hitul verii neterminat. Deschizi portbagajul şi începi să cari în casă bagajele care ţi se par mai multe şi mai grele decât în dimineaţa în care te-ai trezit de la 5 ca să pleci la mare. Atunci coborai patru etaje, acum urci fără chef de despachetat, de spălat, de rearanjat, de ordonat. Ai plecat plin de emoţii şi de nerăbdare. Te întorci plin de imagini amestecate, cu pielea arsă şi cam năclăit. De abia aştepţi să faci o baie, să mănânci ceva şi să te culci. When the sun goes down… When the sun goes down… mâine e luni şi chiar dacă e iulie, concediul s-a terminat. Concediul, nu vacanţa. Vacanţa s-a terminat demult, odată cu copilăria, dar oricât te-ai strădui nu-ţi poţi aminti care era hitul verii aceleia, deşi atunci poate că te obseda şi nu te lăsa să adormi.






Am 21 de „zile lucrătoare” de concediu, adică zile nelucrătoare. E o îngăduinţă care ţi se face şi de care nu poţi profita cum vrei. Mi-am luat 10 zile când am fost în Israel. Atunci am ţinut un clasic jurnal de călătorie, fără stil, scris informativ. Am notat, nu am scris. Până la absurd. Am notat până şi că televizorul din camera de la hotelul din Nazaret se numea Lenco. Chestii de care nu-ţi vei mai aminti în veci sau pe care le uiţi repede. Un ursuleţ pus la uscat pe o fereastră, o femeie care calcă rufe pe un balcon, câţiva palestinieni care stau la o bodegă jucând cărţi, o rulotă în care se vindeau sucuri (ca-n filmul Totul pe gratis) pe drumul dintre Haifa şi Nazaret, pepenii striviţi pe marginea şoselei, pe lângă care am trecut de câteva ori şi i-am văzut veştejindu-se în roz şi verde, cântecul muezinului care mă trezea diminaţa pe la 4 şi care mă adormea la loc ca o legănare... Am promis că voi povesti despre călătoria aceea, nu am prea povestit. Nu pot să scriu vara. Mai mult ca oricând viaţa ţi se deschide înainte: posibilitatea aventurii, tangibilitatea libertăţii, bucuria evadării... Cu fiecare carte pe care o citesc, cu fiecare zi în care nu fac nimic, parcurgând mecanic drumul de casă la muzeu şi invers, cu fiecare rând pe care îl mai scriu, îmi trădez vieţuirea. Am impresia că totul se petrece altundeva, chiar daca acest altundeva e strada din spatele blocului meu. Mă simt în afara vieţii mele, mă văd singură, ratând, lunecând într-o bătrâneţe care deja se instalează în casă printre flacoanele de medicamente ale bunicii, printre cearşafurile ei mirosind a spirt. Acum a ajuns în sufragerie. Cât îi va lua până în camera mea ?

bunasearaandreeabunasearatuturor

Zi minunată în capitală, cu temperaturi suportabile şi maxime ce nu au depăşit treizeci de grade. Ceea ce auzi acum este Jose Mario Branco care mi-a cântat toată ziua, întrerupt de Ozzy Osborne pe la vremea prânzului. Dacă ar fi să definesc ziua de azi cu un singur cuvânt acela ar fi piraterie şi asta pentru că toate s-au învârtit parcă în jurul lui: am învăţat de la un coleg să piratez programe de pe internet, am citit un articol într-un ziar despre piraţii cărţilor în urma căruia m-am ales cu un dex online şi cu descoperirea comorii lui Aladin : http://thepiratebay.org. Primul film descărcat, unul franţuzesc, marca Godard, care se mai găseşte şi la cutie, în mol. Şi dacă tot am ajuns în mol, vreau să-ţi povestesc o anecdotă care s-a petrecut repede-repede, pe scara rulantă. În faţa mea, două fete, trăgându-şi pudic minijupele pe lângă pulpe, lunecau în sus. Şi din senin una zise: pînă la urmă în Franţa a apărut, mă... Ce ? (un ce care aducea mai mult a poftim - surpriză, decât a curiozitate) ...romantismul. Vroiam să-ţi zic... am întrebat-o pe profa mea. Iar eu, cu o treaptă mai jos şi cu un picior de lemn în literatură, îmi repetam în gând biedermeier romantism (cuvinte cheie care mi-au rămas de pe la nu ştiu ce curs). Nu-mi suna deloc franţuzeşte, dar se potrivea oarecum cu situaţia.
Am constatat că aveam toate aceeaşi ţintă : magazinul de lenjerie intimă. La intrare, o vânzătoare dădea informaţii amabile-scuzabile: reveniţi într-o oră, se filmează. Printre vitrine, bobine, sutiene şi camere video am întrezărit o puştoaică în chiloţi şi privirea apatic-visătoare a regizorului. E perioada reducerilor. Am aflat asta în tramvai de la o doamnă nemulţumită că la Leonardo nu a găsit tocmai ce se aştepta. Să nu crezi că îmi povestea mie, vorbea cu o altă doamnă care am uitat cum arăta, poate că ar fi meritat amândouă o scurtă descriere, dar e posibil să fi semănat cu toate doamnele de până în 50 de ani, cu fuste lungi, tricouri şi papuci care nu merg mai mult de două staţii cu tramvaiul, naveta între casă şi piaţă. Într-adevăr sunt reduceri. Era cât pe ce să-mi iau nişte pantaloni gri cu imprimeu ca de pijama, la jumătate de preţ şi o rochie gri cu năsturei de cârpă, dar m-am răzgândit. Poate că mă voi întoarce mâine ca să-mi cumpăr pantofi din piele cu doar 45 lei de la magazinul mai sus contestat. Până una alta nu-mi rămâne decât să-ţi urez o seară bună în continuare. La revedereandreealarevederedoamnelorsidomnilor !

fragment

În ultimii ani a trăit în exil, pe la rude. Se ruga de fiecare în parte să-o ia , s-o ducă la casa ei. Cu cine o să stai acolo? Nu ai pe nimeni. Cum o să te descurci? Mă descurc, pun o femeie. Ştiam că nu-i plac străinii, că vrea să stea singură. Am lăsat-o odată aşa cum voia ea, singură, o săptămână. Am găsit-o murdară, flămândă. Vecinii ziceu că venea la ei mereu să cerşească. Îi lăsasem frigiderul plin cu mâncare: l-am gasit ars. Lăsase uşa deschisă. Nu se atinsese de nimic din el.

A înnebunit după ce a murit bunică-miu. Aşa deodată. N-ai fi crezut că până şi nebunia vine pe neaşteptate ca o vecină care îţi împarte din scovergile pe care tocmai le făcuse. A rămas singură în casă. Nu o mai vizita nimeni din când în când. Buruienile au crescut de peste tot ca în romane, ca pe ziduri romane sau temple greceşti, ca pe tâmplele lui Budha. Nu mai ieşea din casă, de abia dacă se mai dădea jos din pat. Din patul în care murise bunică-miu şi în care poate aşteaptă şi ea să moară. O visam. Îmi zicea mereu: eşti o curviştină, fă, ieşi din casa mea că mi-o spurci. Şi cu toate astea, dintre toţi pe mine mă iubea cel mai tare. Nu am spălat-o niciodată, îmi era silă s-o pieptăm, mirosea a pământ şi simţeam cum putrezesc în ea toţi morţii pe care i-a îngropat fără să-i plângă. Avea un aer aiurit. Tot ceremonialul acela negru.... nu înţelegea nimic. Mă fată, o auzeam cum strigă prin vis, du-te de încuie uşa la casă că întră ţiganii şi fură tot! Hei, curva lumii ce eşti, alungă-l dracu pe golanu ăla şi încuie uşa. O vedeam cu stătea în pat, printre perne şi perniţe făcute pe când era tânără, ghemuită, înrăită, întoarsă în nebunia sa. Toată viaţa i-a plăcut să facă zestre. Avea camerele pline de plăpumi, perne, pături, preşuri, prosoape, scoarţe, cuverturi, macrameuri, milieuri de nici nu aveai pe unde să mai treci. Nu a măritat nicio fată. Le păstrez pe toate pentru tine, o auzeam spunând când încă mai trăia bunicu. După aceea se temea foarte mult că va fi furată. Îi era frică şi de mine. Înjura dacă intrai pe undeva fără ştirea ei. Verifica dacă toate sunt la locul lor apoi se trântea din nou în pat şi zăcea zile întregi.

rugăciunile femeilor

Multe întâmplări din vacanţă vor rămâne nescrise. Şi pentru că unele sunt mai uşor şi mai haios de povestit aşa de la om la om, cu înfloriri pe ici pe colo, cu strâmbături şi modulaţii ale vocii, iar altele sunt mai bine prinse în poze. Sunt (vroiam să scriu un om paradoxal, apoi am şters şi am scris o, vrând să continui femeie paradoxală, dar mi-a sunat ciudat. Nu poţi forma femininul pentru orice. Ceea ce francezii numesc groupe nominal mi s-a părut a fi o construcţie masculină prin excelenţă. Genul feminin fiind doar o convenţie.) paradoxală. Am uitat de ce am zis asta. A, nu mai vreau să scriu, dar iată-mă adunând litere pe tastatura calculatorului. Am o poză pe care am făcut-o repede, repede, între apostrofarea ghidului evreu cum că aş fi indecentă şi femeile care mă dădeau de colo, colo ca să facă la rândul lor poze sau să intre şi mă proptisem în uşă sau să citească nu ştiu ce şi incomodam. Oricum eram incomodă. Şi uşor confuză. Mă intrigase şi ghidul: cum aşa, indecentă? Unde suntem? O odăiţă în care nu încăpeau mai mult de 5 persoane (numai femei, deci ghidul nu a intrat acolo), un paravan făcut dintr-un placaj şi o pânză ieftină, o bucată de catifea albastră şi un aspect general kitsch întregit şi de femeile care stăteau la coadă să pupe albastrul acela înjumătăţit. Mormântul lui David, a venit lămurirea de undeva. Am rămas într-un colţ şi am tras cu un ochi printre paravanul care împărţise camera şi sarcofagul în două. Care parte revine femeilor şi care bărbaţilor? Şi cum de eram indecentă pentru David, iar pentru Iisus nu? Sau sunt indecentă pentru amândoi? Lui Iisus ştiu cum să mă rog, dar lui David cum să mă rog? O femeie începu să cânte Psalmul 50, dar nu a apucat să termine. Nu a fost timp. I-a venit rândul, a pupat şi ea catifeaua şi a ieşit îndemnată în ivrit de o altă femeie în negru spălăcit cam ca lumânăresele de la bisericile noastre, cu glas ceva între cucernic şi isteric. Pereţi înnegriţi şi un scris întortocheat. La ieşire am căutat din ochi uşa pe unde intrau bărbaţii ca să sărute partea lor de albastru. Nu am văzut.

dintre sute de catarge

Nu mai scriu. Toţi s-au băgat în balta asta. Poezia şi-a făcut partid. Mă dau disident. O să nu mai scriu. Nici despre nimic, nici despre urbanitate, nici despre melancolie, nici despre alcoolemie, nici despre tine, nici parodie, nici sodomie, nici un fel de –sofie, nici –logie, nici –ism, nici –escu, nici eu unul, nici tu alta, viaţa a intors lopata, groapa scrisului e gata.

Via Crucis - bazar religios

De la serviciu acasa

Nu vreau să-mi împing frustrările ca pe un cărucior de butelie pe pietrişul acestor pagini.

Când mă supăr rău pe muzeu, ca atunci când îţi vine să-ţi strângi jucăriile şi să pleci, mă duc la un interviu. Ideea că aş putea lucra mai bine în altă parte, mă motivează şi mă vindecă de sila cotidianului şi a irosirii, de faptul că nu pot accepta să lucrez pe un salariu aşa de mic. Mă las interogată de cine ştie ce şef responsabil cu recrutarea într-o multinaţională şi-mi scade avântul de a pleca de la muzeu. Iar întrebarea cheie a interviului e mereu aceeaşi: ce v-ar plăcea să faceţi în viaţă? Răspunsul îi descumpăneşte pe mulţi.
Am un exemplu recent, de săptămâna asta. Dar înainte trebuie să generalizez puţin, n-am ce face: toate interviurile la care am fost erau la firme mari, plasate unde a înţărcat... explicaţia invariabilă primită la telefon: Luaţi metroul până la capăt..., după care urmează partea variabilă: până la staţia Pipera sau Industriilor sau autobuzul cutare până în Băneasa... Multe din aceste căutări de joburi s-au dovedit a fi descoperiri de zone necunoscute ale Bucureştiului, locuri în care nu te-ai duce niciodată pentru că sunt lipsite de parcuri, de muzee, de magazine, mall-uri sau cafenele. Sunt spaţii moarte pentru unii ca mine, pentru alţii sunt locuri de muncă. Spre aceste zone se aglomerează în fiecare dimineaţă tramvaiul sau metroul sau şoselele strâmte ale capitalei. Migraţia de la o periferie la alta, de acasă care înseamnă un apartament în Militari sau Berceni, spre serviciu care înseamnă un birou modern, într-o clădire de sticlă aerisită artificial, în Pipera sau Băneasa, este tot ce-ţi poste oferi Bucureştiul mai bun pentru că la periferie pe de o parte cheltuielile (întreţinere, chirii, alimente...) sunt mai mici, iar pe altă parte salariile sunt mari şi condiţiile de lucru, la standarde occidentale. Aceste zone sunt în continuă dezvoltare, într-un şantier neîntrerupt, de aceea am făcut cale întoarsă astă toamnă, căutând o clădire ca un zgârie nori, cu o firmă cât toate zilele dar spre care ajungeai pe un drum neasfaltat, plin de noroi şi gropi, mai ceva ca în cine ştie ce fund de ţară. Şi fiindcă am imaginaţie bogată, în timp ce ocoleam cu grijă băltoacele, mă vedeam făcând asta zilnic, purtând mereu cu mine o cârpă cu care să-mi şterg încălţările înainte de a intra pe poartă, iar vara, înotând în praful care-ţi intră printre degete şi se lipeşte de sandale.
După cum am spus, la firma aceea nu am mai ajuns, dar am ajuns miercuri, la o altă firmă, la staţia de metrou Industriilor. Am intârziat. Greşeală impardonabilă, ştii cum e cu prima impresie şi mai ales cu faptul că trebuie să demonstrezi de la început că eşti descurcăreţ găsind cu uşurinţă locaţia. Ei, nu. Am coborât cu o staţie mai devreme, la Păcii, pentru că toată lumea coborâse acolo. Se goliseră toate vagoanele. Citeam. Nu auzisem vocea mecanică a femeii-difuzor. Rămăsese trenul gol, iar vocea a continuat să vorbească pentru nimeni: atenţie se închid uşile... urmează staţia Industriilor cu peronul pe partea stângă... A plecat. Peronul s-a golit repede, iar eu am rămas ca fraiera pe un culoar alb, cu coloane pătrăţoase, picurat din loc în loc cu scaune roşii, înnegrite de grafitti şi am continuat să citesc aşteptând următorul metrou.
Afară, un bulevard, un tramvai, clădiri industriale-comuniste, copaci. Cutia de sticlă pe care o căutam era ascunsă în spatele unei foste fabrici de prefabricate şi era de fapt o înşiruire de vreo 5 cutii identice, legate în serie. Ca să intri în astfel de imobile, îţi trebuie cartelă. Aşa poţi vedea tineri care poartă atârnată de gât câte o bucată albă de plastic, ţinând parcă locul cheii optzeciste pe care le-o dădeau părinţii în copilărie şi care le asigură acum, ca şi atunci, intrarea şi ieşirea dintr-un spaţiu al supravieţuirii. Tot cu cartelă mi-a deschis şi fata care mi-a luat interviul. Nu m-am scuzat de întârziere. Am zâmbit uşor nătâng în timp ce mă conducea spre biroul-unde-vom-sta-de-vorbă. O cămăruţă cu pereţi albi, fără ferestre, cu o masă rotundă, cu patru scaune şi un telefon. Pe jos, un fir aiurit de internet. Şi prima întrebare: din ce zonă veniţi? m-a aiurit şi pe mine. O întrebare-clişeu la care poţi da cel puţin trei răspunsuri-clişeu. I-am zis că am venit cu metroul, de la Victoriei. Apoi i-am povestit despre muzeu şi despre ce fac mai exact acolo. M-a întrebat bineînţeles şi ce aş vrea să fac în viaţă. Am zâmbit în sinea mea şi i-am supus că tot asta. Ea mi-a zis că postul este de specialist PR şi că presupune deplasări în ţară cu maşina de serviciu. Cu trenul nu se poate? Ea s-a cocoşat puţin şi a spus cu jumătate de gură: ba se poate. În rest programul este de la 9 la 6 cu pauză de masă de o oră. Priveam pereţii albi şi-i umpleam în gând cu afişe, cu poezii, cu hârtii colorate. Pauza de masă - încă o oră furată zilnic, o felie de libertate care ţi se oferă din timpul tău. Unde să te duci o oră în această zonă de fabrici mici şi mari, noi şi vechi, autohtone sau alogene? Şi iar mă imaginam făcând mereu drumul de acasă la capătul tramvaiului 8, iar din când în când luându-mi bagajul şi maşina de serviciu spre a organiza de una singură conferinţe de presă cu ziariştii din domeniul auto din cine ştie ce oraş al ţării. Iar ultima întrebare m-a surprins la fel ca prima: din ce zonă veniţi? Şi văzându-mă mirată a refolmulat: în ce cartier locuiţi? Mi-a spus că ne vom auzi la un telefon după ce va propune candidatura mea directorului de comunicare. După cum a aplecat din nou capul mi-am dat seama că nu va mai exista niciun telefon. La plecare, am ieşit tot cu cartelă. Am luat tramvaiul aproape gol, un tip s-a aşezat pe scaunul din faţa mea chiar dacă toate celelalte scaune erau libere. A coborât la prima fără să-l bag în seamă. Un domn uşor abţiguit mi-a zis că de ce nu am văzut ce frumos era băiatu’ şi că ce frumos mă privea. Să fi avut io anii voştri... după care mi-a atras atenţia că trebuie să cobor că e capătu’. Luasem tramvaiul în sens invers.

Nu am scris din frustrare tot ce am scris până aici. Pur şi simplu trebuie să-mi amintesc din când în când că munca într-o multinaţională, deşi e bănoasă, nu e de mine. Nu-mi vine să răspund la intrebări-clişeu cu clişee, nu-mi place să vin cu lecţia învăţată şi să adopt un discurs pupincuristic despre firma care m-a sunat pentru interviu: că ce mult mi-aş dori eu să lucrez acolo, că ce mult m-am informat despre ea pe internet şi în presă, nu că nu ar avea un renume care m-ar scuti de efort şi mai ales nu pot să adopt un stil de a trăi şi a gândi atât de artificial, stilul firmei X lider pe piaţa de şaibe sau banca Z care oferă credit cu cea mai avantajoasă dobândă. De aceea scriam zilele trecute că nu locul de muncă ar trebui să mi-l schimb, ci meseia. Dar cum am ajuns să-mi doresc să fac arheologie, veţi vedea în episodul viitor.

Harta sau de aici ar fi trebuit sa inceapa totul

În Madaba pe stradă, o stradă comercială sau poate că toate străzile sunt aşa în acea parte de lume sau e doar o prejudecată, în drum spre o biserică – a câta oare? – deja obosită gândeam obosit încât era să nu iau în seamă nimic, mai ales suvenirurile, o stradă de suveniruri, puteai lua orice sau puteai trece aşa cum am trecut şi eu fără să văd. Alţii mi-au arătat pe urmă tot ce-au cumpărat : brăţări, coliere, brelocuri... Stăteam ca nişte şcolari în bancă şi şuşoteam în timp ce ne vorbea ghidul – un iranian de vreo 78 de ani care părea de 50 şi care, se auzise, femeile bârfeau, că are o mamă în vârstă de 107 ani, ba 102, nici chiar aşa, de la izvorul lui Moise i se trage...

Când ne-am întors, am privit şi eu mai atent magazinele şi aşa am descoperit monede antice cu cercul ros, tocit spre oval, pline de nisip fin, împrăştiate într-o cutie printre biluţe, catarame şi piuneze. Byzantine, five dollars ! Am şters de praf faţa femeii care continua să zâmbească şi după atâtea sute de ani, copilăroasă şi lipsită de griji ca o împărăteasă sau zeiţă ce era. Five dollars ! No, thank you ! Eram decisă. Nu voiam să-mi cumpăr obiecte de care să-mi amintesc uitându-le prin diferite locuri din casă. Ştiu că aş fi putut să mă laud cu o monedă bizantină sau romană sau persană, cu cât mai veche şi mai îndepărtată, cu atât mai interesant, dar uite că nu mă laud. Putea la fel de interesant să fie falsă.

Stăteam în faţa reproducerii unei hărţi din mozaic, în stil romanic, cam din secolul V – VI din câte îmi amintesc. Una dintre cele mai vechi din lume, dacă nu cea mai veche. După ea se ghidau pelerinii. Se opreau la mănăstire, în drum spre vreun loc sfânt, priveau harta şi întrebau: cât mai e până la Ierusalim? Şi cineva, un călugăr poate, răsundea că vreo două nopţi dacă eşti cu calul. Aţipisem la poveştile iordanianului. Cineva râse lângă mine şi-mi spuse să luăm o cafea la următorul popas. Moţăiau mai mulţi. Apoi am intrat, cu bilet, în biserică să vedem celebra hartă orientată est-vest pe paviment. A mai rămas doar un fragment din ea. O mare bucată s-a pierdut din cauza lucrărilor care s-au făcut pentru restaurarea bisericii. E straniu cum de s-au păstrat tocmai Ierusalimul, Iordanul şi Marea Moartă, iar alte oraşe, munţi sau mănăstiri au dispărut. Acestea nu mai sunt în prezent aşa de căutate de pelerini. E posibil ca harta să rămână atâta timp cât vor mai fi pelerini, ca într-o istorisire a lui Borges. Când se va şterge, va fi şi sfârşitul. Vor dispărea şi locurile. Asta nu ne-a mai spus ghidul. Dar e posibil să fie aşa. Vapoarele de pe Marea Moartă, peştii din Iordan, dar mai ales Ierusalimul cu ziduri, cu porţi, cu biserica Sfântului Mormânt şi înscrisuri greceşti ca nişte căi. Să facem drumul invers. Aceasta e prima poveste.

de la cap la cap

Nu mai am chef să scriu pe blog. După două săptămâni nu mai am nici antrenament, nici motivaţie. Şi care e chestia cu scrisul ăsta ? I-am făcut pe unii dependenţi, pe alţii repondenţi, pe mine m-am pus sub un semn de întrebare ca sub un duş şi m-am curăţat şi m-am răcorit. Am rămas datoare cu poveşti din deşert, ştiu. Le voi scrie poate aici, poate cu altă ocazie. Sper să îmi cumpăr un calculator în viitorul apropiat şi să scriu acasă, pentru a nu mai fura din timpul de la muzeu care este foarte preţios şi băţos. De când am venit, mă gândesc să-mi schimb radical meseria. Nu voi mai face altă facultate, Doamne fereşte ! Am să învăţ din mers, greşind şi luând-o de la capăt. Cel mai bine e să faci o meserie despre care nu ai habar. Am să încerc să fac ceea ce îmi doream în copilărie: arheologie. Dacă nu voi reuşi, sunt sigură că îmi voi găsi ceva care să compenseze. (Mă tem că pentru mine scrisul compensează orice).

Închei cu o formulă pe care o aud aporoape zilnic:

Te pup, baftă, ai grijă ce faci !

din nou aici

Am ajuns. Mă simt cam bezmetică. Parcă nu mai sunt sigură nici de limba română. Am poveşti de spus, dar o mai amân puţin ca să-mi revin şi să pot intra într-o stare de nostalgie tocmai bună pentru scris. Până una, alta, uitaţi-vă la nişte poze ca să vă clătiţi ochii.

vacanţa

Lăsând deoparte toate frustrările, viaţa pierdută aiurea, decorticatul fasolei, enumeraţiile aberante şi ciubucul, am decis să plec departe. Am căutat ce am căutat, dar nu prea mult, şi am găsit: Israel. Două săptămâni nu veţi mai auzi de mine, nu voi mai auzi de voi. Impresii, expresii şi compresii după 15 iunie.

Vă salut din zbor !

labirint

Labirintică după-amiază mi-a fost ieri. Cică hai să căutăm strada Petru Rareş că-i acolo un depozit de carte. Iar când eşti pornit pe cumpărat carte întrebi pe oricine întâlneşti în cale (vânzătoare, taximetrist, trecătoare, turist, pierde-vară, navetist, librăreasă) că aveţi idee unde-i strada cutare? Şi umeri se ridică, şi capete se pleacă, şi nu-uri ţâşnesc. Unii, ca să nu spună că nu ştiu, te trimit pe colo, ba de dincolo, sau ajungi la magazinul cutare şi mai intrebi... Hai s-o luăm pe aici, zic şi merg de-amboulea până la capăt de bulevard, ca-n viaţă. Mă, şi ajungem! Să-ţi vină să crezi? Bine, nu chiar acolo. Era un depozit de pe bulevardul Al. I. Cuza. Şi cei de acolo, au fost drăguţi (asta ne-a spus-o mai târziu încasatoarea de la depozitul concurent) şi ne-au explicat cum să ajungem pe strada Petru Rareş. Nu am mai mers mult. Am ajuns la fix, cu jumătate de oră înainte de închidere. Şi să vezi chestie... zeci de rafturi, ca la supermarchet, garnisite cu volume nou-nouţe. Edituri de care nici nu ştiam, titluri nebănuite amestecate cu nume celebre... vraişte. Un dedal de hârtie. Şi nimeni altcineva în afară de noi. Am răscolit printre cărţi, m-am rătăcit printre corpurile metalice de bibilotecă neorânduită, am ales mult şi bine, mai mult A., mai bine eu. Un sfert de oră după ce trebuia să se închidă, la casă, trebuia să mă hotărăsc între Urbancolia şi Amos Oz. Hai, repede, domşoară, că trebuia să închid demult! Şi ghici ce-a rămas? Iar A. mă întreabă la final, după ce şi-a luat vreo 15 titluri şi mai avea bani numai de o carte: Ana Karenina sau Degete mici ? Degete mici, zic. Şi totalul a sărit de 370 de lei. Cu o reducere de 20%. Mai târziu, în 105, cu Amos Oz în mână, am mai deschis un labirint.

45

Motiv de bucurie: l-am întâlnit din nou. Am nimerit tramvaiul norocos. După trei luni de aşteptare cu sufletul la gură, după zile întregi de gânduri şi dor, după ce l-am înlocuit cu mulţi alţii care până la urmă au sfârşit prin a mă enerva îngrozitor, în această dimineaţă l-am regăsit. Îmi plac cămaşa lui albastră, papucii de plastic, negri şi pălăria crem. Dar cel mai mult şi cel mai mult îmi place cum cântă la ţambal, cu mâinile boante, fără degete, numai pumni cu care-şi strâmge beţele şi bolboroseşte versuri neruşinate şi amărui în tramvaiul ce duce la gară. Şi fiindcă se duce înspre gară într-un tramvai ruginit, şi pentru versurile acelea obsecene, şi pentru că nu are degete... l-am văzut personaj într-o carte. Zeul morţilor, un Charon ţambalist, tivilichiu şi infirm. Dacă îi dai un leu, treci. Cobori, el merge mai departe. Dacă viaţa e un drum, probabil că există un alt drum şi în moarte.

41 intre totdeanua si niciodata

De ce am plecat eu azi, cu noaptea-n cap, spre muzeu? Pe un peron pe care aştepta un cartier întreg un răspuns la o întrebare asemănătoare, apoi într-un tramvai doldora de probleme şi de zăpuşeală, prinsă între Shogun şi Pentru totdeanua şi încă o zi, mirosind ca Li spunându-i lui, cu ochi scăpărători, că te iubesc, că vom fi împreună pentru totdeanua şi că e bine... Iar sub Podul Grant, printre linii şi vagoane dezafectate, au răsărit sute de maci. În birou se vorbeşte despre abator, despre doctori, despre trădare. Soarele-mi bate direct din faţă, dar e singura chestie care nu ma deranjează. Ce uşurare că uneori mai dai şi peste niciodată...

Zilele astea

lehamite, nu poezie

pierdere, nu curaj

coşmar, nu dragoste

ruşine

rece

rahat

fotografica

telegondola

Sunt prinsă în cabina cu geamuri albăstrii, ermetic închise şi alunec încet peste clădiri, peste pieţe, peste creştetele atâtor trecători şi mi se pare că sunt un înger caraghios, atârnat de o sârmă şi de un scripete, absent de la gândurile, rugăciunile şi păcatele oamenilor. Într-un borcan albastru suspendat între cer şi mare, între bâlci şi mirific, marea, cerul şi oamenii împart aceeaşi linişte.

săptămânal gratuit de informare

Nu am mai scris de o bună bucată de blog. Nu am mai avut nici gaz, nici răgaz. Azi, după ce a mai ieşit soarele, s-au încărcat şi bateriile. O săptămână întreagă am alergat după filme: Cuşcuş cu chefal, Podul de flori, Piaza rea şi după regizori (recunoaşteţi personajele?).

Joi, am întâlnit în parcul de la Ateneu un mare pişcotar meloman care, după ce mi-a povestit o oră viaţa lui de ieri şi de azi, mi-a facut cadou toate ziarele şi revistele care se dau gratuit prin oraş, spre informarea norodului, şi m-a invitat să văd gratis, a doua zi, spectacolul de balet al Teatrului Imperial Rus - Ocazie unică în viaţă ! Plus că m-a invăţat cum să intru fără bilet la Ateneu şi la Sala Radio.

Vineri am mai pierdut o ocazie unică numită Romeo şi Julieta, dar am câştigat un film documentar la limita artisticului sau un film artistic la limita documentarului, la Studio, unde, flancată de Viorica Bucur pe dreapta şi de Dan Sociu pe stânga, am văzut Podul de flori. Îmi pare rău că am pierdut pişcotăreala de după, dar eram obosită. M-am ales cu un bujor, era să uit, pe care l-am primit la intrare.

Sâmbătă, am făcut poze cu regele - nu cel din ceară, galopând inert prin Piaţa Revoluţiei, ci chiar cu strănepotul lui, candidat şi el, în câţiva ani, la o statuie.

Duminică am recuperat o săptămână de necitit. Azi, o săptămână de nescris.

instalaţie