Acum că am pus dulceaţa la foc şi o las să-şi vadă
de treaba ei vreo oră, poate mai mult, avem şi noi timp să povestim. Îţi
spuneam zilele trecute de prietena mea, Gina, care locuieşte singură de câţiva
ani într-un apartament cu două camere din Militari. De la ea am reţeta. Ne-am
întâlnit în Billa înainte de Anul Nou când tocmai îşi cumpărase o plasă de
portocale, zahăr şi lămâi ca să facă dulceaţă. Mi-a zis că acum sunt ieftine
portocalele şi că ei îi place foarte mult dulceaţa şi îi aminteşte de mătuşa care
a crescut-o, dar nu mai ştiu cum o cheamă, mi-a zis ea, dar am uitat şi oricum
nu contează. Se bucura că mă vede şi m-a întrebat dacă nu vreau cumva să stăm
la un ceai la Mc-ul de vizavi. Am acceptat. Ne-am târât fiecare până acolo plasele
cu ce-am cumpărat şi ne-am aşezat la o masă. S-a oferit să se ducă ea să ia
ceaiul. A venit ţinând tava aceea de plastic pe care erau două pahare de carton,
două pliculeţe de Lipton şi zahăr. Trebuie să ştii că mie nu-mi prea place
ceaiul şi nici obiceiul ăsta de a ţi-l prepara singur, dar la Mc asta-i şi
ideea: trebuie să faci totul singur. Dar nu am putut să spun nu pentru că nici
de cafea nu aveam chef la ora aia şi altceva cald nu ştiu ce aş fi putut lua,
plus că Mc-ul este singurul local din zonă. Ne-am scufundat pliculeţele în
paharele cu apă caldă şi am tăcut. Uneori simt că nu am subiecte de conversaţie
cu fata asta. Ea era stânjenită, poate că se aştepta să încep eu să vorbesc aşa
că m-am gândit că aş putea afla reţeta de la ea. I-am spus că nu am mai
făcut niciodată dulceaţă de portocale şi, din câte îmi amintesc, nici nu am
mâncat vreodată şi tare aş dori să învăţ, dacă nu e greu. Şi Gina s-a
bucurat că mă interesează şi a început să-mi dicteze. Am notat-o în telefonul
mobil. Vrei să ţi-o dau şi ţie? Până îţi cauţi ceva de scris, eu mă duc să mai
amestec în cratiţă.
Bun!... Se ia un kil de portocale mari. Se decojesc
şi se taie cubuleţe. Se pune un kil de zahăr pe foc să se lichefieze într-un
vas cu fundul gros după ce ai adăugat şi zeama de la o portocală şi o ceaşcă cu
apă. Amesteci bine până obţii un sirop în care adaugi portocalele şi apoi
aştepţi să se fiarbă la foc mic. Hai cu mine la bucătărie să vezi cum s-a făcut
de când vorbim noi!
Gina zicea că trebuie să le mai amestec din când
în când şi după ce compoziţia asta devine arămie să adaug şi zeama de la o
lămâie. Cred că acum ar cam fi momentul, nu?
După ce mi-a dictat reţeta m-a întrebat dacă am
planuri de Revelion. I-am spus că mă duc la nişte prieteni, că noi îl petrecem
împreună de câţiva ani încoace. Cred că se aştepta să-i întorc întrebarea aşa
că am întrebat-o la rândul meu. Mi-a zis că ea nu pleacă nicăieri pentru că
nu-i plac Revelioanele, ci stă acasă, se uită la filme până oboseşte şi se
culcă mai devreme sau mai târziu, când i se face somn. Când încep artificiile
se duce să se uite pe geam. Oricum e prea gălăgie ca să mai înţeleagă ceva din
film. Iar artificiile sunt frumoase şi o bucură. Apoi mi-a spus că pe ea nu o
sună nimeni dacă nu sună ea. Anul trecut chiar nu a mai dat niciun mesaj şi nu
a sunat pe nimeni şi a constatat că singurul mesaj pe care l-a primit a fost de
la Vodafone. Îmi părea rău că nici eu nu îi scrisesem, dar de obicei nu trimit
sms-uri de Anul Nou, dar cel puţin mai primesc urări de bine din acelea care se trimit la vraf. Şi oricum nu le dau o aşa de mare importanţă pentru
că fac parte din arsenalul Anului Nou. Pentru oamenii singuri se pare că asta
contează mai mult. Şi sărbătorile astea care se petrec pe principiul „la un
semn toţi odată bateţi din palme, strigaţi hoho-haha, săriţi într-un picior şi
acasă cu voi că mâine începeţi serviciul”! Poate că le pare rău că nu pot
striga şi sări alături de cei mulţi.
Cred că s-a făcut. Îi opresc focul şi o las puţin
să se răcească.
Aş fi vrut să o invit să petreacă Revelionul cu
noi, dar nu am făcut-o. Nu ştiu de ce. Poate că îmi imaginam că nu-i va fi bine
printre oameni care se cunosc de mult timp şi care-şi povestesc chestii pe care
nu le înţelege şi se va simţi şi mai prost decât dacă ar fi stat la filme la ea
acasă. Nu ştiu. Poate că am fost eu rea. Mai fac din astea. Uite, de exemplu,
ieri în tramvai, o fată tot trăgea de breteaua de la geantă care i se
înfăşurase în glugă şi nu mai putea să o desfacă şi m-am tot uitat la ea cum se
chinuie şi nu am schiţat niciun gest cu toate că o puteam ajuta. Până la urmă
s-a descurcat singură.
Şi Gina e atât de singură, iar de sărbători
oamenii singuri par şi mai singuri. Ea cumpără compulsiv şi intră în vorbă cu
vânzătoarele, le pune tot felul de întrebări complicate la care probabil că ele
nici nu s-au gândit vreodată. Uneori nu primeşte niciun răspuns şi crede că e
din vina ei, că nu se poate integra, că e nesuferită sau mai ştiu eu ce. Maia,
vară-mea care e farmacistă, mi-a spus odată că e foarte greu să lucrezi cu
publicul sau cu clienţii. Ei vin nemulţumiţi. Asta e felul lor de a fi când
apasă pe clanţă. E greu să-i mulţumeşti pe toţi. Unii vin nervoşi şi pleacă şi
mai nervoşi. Frustrările lor se transmit şi dincolo de tejghea. Nu ai observat
că vânzătoarele în vârstă sunt mai apatice şi monosilabice, că au aceeaşi faţă
şi dacă le zâmbeşti, şi dacă urli la ele (bine, nu e cazul meu)?
Cred că e timpul să pun dulceaţa în borcane.
Trebuie să caut un polonic.
După aceea mi-a spus că nu are cu cine schimba o
vorbă toată ziua şi că în mintea ei caută tot felul de lipsuri pentru a avea un
pretext ca să iasă din casă şi să se ducă la un magazin, eventual mai
îndepărtat şi la care nu a mai fost şi apoi să înceapă să o întrebe pe
vânzătoare dacă are cremă de faţă cu gălbenele, iar ea să zică „de care doriţi,
de zi sau de noapte?”, iar Gina să întrebe care este diferenţa, iar vânzătoare
să spună „crema de zi este pentru zi, iar crema de noapte este pentru noapte”,
iar Gina să zâmbească, iar vânzătoarea să nu zâmbească, dar să întrebe din nou
de care cremă să-i dea, iar pentru un om singur dilema de zi sau de noapte este
chiar ceva din care simte că nu mai poate scăpa, dar vânzătoarea nu are chef de
încă un client în magazin care să stea ca un popândău, mai ales dacă ea tocmai
şi-a făcut o cafea pe care vrea să o bea în linişte, şi îi zice „mai bine luaţi
de zi, că ziua e mai lungă decât noaptea” şi Gina se gândeşte că da, are
dreptate, până şi iarna ziua e mai lungă decât noaptea, iar de Revelion e cea mai
lungă zi din an, deci o să ia o cremă de gălbenele pentru zi şi o să se dea şi
noaptea cu ea.
Mă uitam la ceasul de pe ecranul mobilului. Vorbisem deja de o oră şi mă cam
grăbeam. Aveam de făcut blatul pentru tort şi nu mai ştiu acum ce, îmi
terminasem şi ceaiul. Ea mai avea puţin. Băuse mai încet ca să stăm mai mult sau poate că nici ea nu se dădea în vânt după ceai. I-am spus „mergem?” şi a zis „da” şi a mai luat o gură din lichidul acela oribil, apoi a aruncat totul la pubelă. Mi s-a părut că ăsta era un fel de a-i da singurătăţii cu tava în
cap. Sau aşa aş fi vrut eu să pară.
Hai să-ţi pun nişte dulceaţă pe o farfurioară şi
să-mi spui dacă ţi-a plăcut. Pentru mine este prima dată când mănânc dulceaţă
de portocale, dar cred că ţi-am mai zis deja asta. Când eram copil, bunica îşi
servea cu dulceaţă musafirii care veneau după-amiaza la ea ca să o vadă. Cred
că e un gest care s-a pierdut. De dragul ei, am să fac şi eu la fel. Pe cine o mai veni pe la mine, am să-l tratez cu dulceaţă de portocale. Are
în ea, pe lângă ingredientele pe care ţi le-am dictat, şi puţin din
singurătatea Ginei, şi puţin din melancolia mea.
Imaginea e de pe www.colnicuisine.fr
