vineri, 22 aprilie 2011

Modelul

Spune-mi ce să fac cu mâinile. Cum să te privesc. Sau să nu te privesc. Aşează-mă aşa cum vrei, cum îmi şade bine, cum au încremenit Venerele pe divane şi preoţii în odăjdii de sute de ani. Vreau să văd apoi ce vezi tu la mine. Vreau să simt cum mă simţi tu pe mine. Fiecare tuşă recreându-mă pentru veşnicie. Spune-mi din ce ţâşneşte frumosul. Şi cum poate oare să ajungă de la mine la tine şi apoi să plece de la noi, să se înstrăineze prin secole, prin camere cu miros de ciuperci sau prin muzee. O privire de câteva ore pierdută pentru veşnicie în iureşul artei cu a mare sau cu a mic sau de mână sau de tipar. Vorbeşte-mi pentru a nu mă mai simţi stânjenită, pentru a nu mai fi eu modelul, ci doar culoare şi umbră. Transformă-mă în brusture, în coţofană, în stâncă roasă de valuri. Eu floarea. Eu pasărea. Eu marea. Eu femeia.

Tu mai ştii, Otilia, când te-am văzut prima dată în după-amiaza aceea. Venisei să ne aduci pâine caldă, mie şi soţiei mele. Ne pregăteam să mergem la masă, la părintele stareţ. M-am mirat când a bătut cineva la uşă. Nu aşteptam pe nimeni, nu cunoşteam pe nimeni în afară de părintele, dar ştiam că el nu va intra niciodată în chilia aceea pe care ne-o pusese la dispoziţie pentru o vară. Venisem din capitală ca să am linişte, ca să pot picta singur. Nu aşteptam pe nimeni. Nimeni nu ştia unde plecasem în vacanţă. Perdeaua de dantelă de la uşă se întunecase în locul în care stăteai tu. Tu, bătaia în uşa. Tu, surpriza. Tu, indiscreta. Tu, copila de nici 9 ani, fragilă şi nedumerită, ai rostit pe nerăsuflate: m-a trimis mama să vă aduc pâine proaspătă de la Buzău. Şi soţia mea a zis: intră. Şi s-a bucurat pentru pâine şi pentru că-i intrase un copil în casă. Nu aveam copii pe atunci. Ne-ai mai spus că staţi în camera de vizavi, tu şi părinţii tăi. Te-am întrebat cum te cheamă. Când mi-ai spus Otilia... Otilia! Şi pe soţia mea tot Otilia o cheamă. M-am prezentat şi eu. Nu cred să fi reţinut numele meu, este? Mai ţii tu minte toate astea? Mai ţii minte că nu am avut ce să-ţi dăm. Nici bomboane, nici ciocolată, nici jucării. Nimic din ce s-ar putea bucura un copil. M-am simţit stânjenit. Am propus ca în schimb să-ţi fac portretul. Soţia mea a spus grăbeşte-te, ne aşteptă părintele. Începuse deja să se aranjeze. Te-am aşezat pe un scăunel în faţa mea. Te-am rugat să stai nemişcată. Otilia se îmbrăca. Îşi trăgea ciorapii. Te-am desenat repede, cum mă rugase. Dar pentru că te mişcai tot timpul, începusem să-mi pierd răbdarea. O priveai cum se machiază în oglindă. Îţi fura privirea. Te preocupa mai mult decât ceea ce făceam eu. Erai pe cale să ai un portret făcut de un mare pictor şi ţie nici nu-ţi păsa. Ai terminat? Eu sunt gata. Să mergem! Şi te-am dus până la uşa camerei voastre. I-am dat desenul acela tatălui tău. I-am mulţumit. Avem 37 de ani atunci. Otilia avea 39. Dar în seara aceea, pentru prima dată am privit-o copil. Te-am privit copil şi te-am desenat copil. Te desenasem de mii de ori la toate vârstele pe care le-am trăit împreună, de la 19 ani. Îmi dorisem atât de mult să te fi cunoscut copil. Mai ai tu oare desenul acela?

Sărută-mă cu urechea, cu obrazul, cu palma, cu unghiile. Fă să-mi curgă prin vene acuarele. Pune culoare acolo unde e vrajbă, acolo unde nu te iubesc. Umple cu verde, cu violet, cu ocru nemulţumirea, nepotrivirea, despărţirea. Ascunde-mi în umbre sfiala, minciuna, uitarea. Corpul meu a îmbătrânit şi nu mai susţine estetica pânzei pe care de ani de zile-l pictezi. Nu mai sunt eu sprinţara, eu vesela, eu teribila. Să nu-mi mai cauţi faţa netedă, privirea luminoasă, neastâmpărul. Sunt bătrână în faţa oglinzii, în faţa visului, sunt încă tânără, sunt încă modelul.

Mă întorceam de la facultate într-o seară. E drept că mai zăbovisem cu câţiva colegi într-un bar. Era încă devreme pentru noi. Nu ştiu de ce am plecat aşa fără să anunţ. Gândeam oare că tinereţea nu trebuie să dea explicaţii sau pentru că stăteam departe de centru pe atunci şi probabil că nu aveam bani de taxi, am fugit ca să mai prind un troleu înainte de 11 noaptea. În troleibuz era puţină lumea, dar m-am aşezat lângă tine. Ţii minte, Otilia? Ştiam că eşti tu cu toate că nu te mai văzusem niciodată la vârsta aceea. Erai bătrână. Erai ca o bunică neajutorată şi singură. Şi parcă ştiam tot ce trăisei, parcă aş fi putut să-mi amintesc toată viaţa ta, doar privindu-te. Mi-am zis: mâine când mă voi revedea cu Otilia îi voi spune că am întâlnit-o aseară în troleibuz. Te-am văzut aseară Otilia, aveai 80 de ani şi nu m-ai recunoscut.

Pictează-mi pe trup culori baroce. Pielea cu ambră şi sidef. Ochii cu lapislazuli. Părul de carneol. Sânii de opal şi hiacint. Ascunde-mă între flori şi nimfe, între fauni şi mirt, între aripi şi plete.

Ce înseamnă să însemni ceva, Otilia? În lumina acestui soare de aprilie cu care nu se va mai întâlni nimeni niciodată, eu te privesc. Aşa cum în grădinile Luxembourg, Rubens o privea pe Maria de Medici împreună cu tot alaiul ei de cardinali, ducese, naiade şi zeiţe. Aşa cum în jurnalul lui, Delacroix a scris de zeci de ori despre Rubens după ce îi privea tablourile din Paris, din Anvers... Pe oriunde călătorea, îl căuta pe el. Te voi duce odată la Louvre să-ţi arăt sala imensă unde, pe-o parte şi pe alta, sunt numai tablourile acelea cu Maria şi istoria vieţii ei spusă pentru cine are timp să aştepte şi să vadă. Sunt mii de tablouri la Louvre, Otilia. Pictori din toate epocile, din toate civilizaţiile. Mii de ani în urma noastră. Sunt mii de ani înainte de Tizian. Sunt sute până la Delacroix. Sunt oameni care au fost, priviri care numai acolo mai mărturisesc. Femei mereu frumoase. Bărbaţi mereu curajoşi. Şi aceeaşi luptă cu timpul, cu dispariţia, cu neantul. Unii au plătit bani grei pentru portretele acelea, însă numele lor au fost uitate. Au rămas semnătura artistului într-un colţ şi culorile lui. Să nu te sperie valurile de turişti care vor trece pe lângă noi. Ne vom aşeza pe-o bancă şi-mi vei povesti despre Maria, iar eu despre Rubens. El avea 45 de ani. Ea avea 47.

3 comentarii:

Anonim spunea...

Textul asta chiar imi place f mult!
Dana

lecitina spunea...

durabilitatea (continuitatea?) gandurilor frumoase in calatoria lor prin timp(uri) e un gand incurajator :)

Anonim spunea...

yo kid, you're crazy. fain. fata frumoasa, cinste cui te-a sarutat :)