Lena Constante - Evadarea tăcută

Când sunt tristă, când simt că totul se deşiră şi că nu pot face nimic, când îmi pierd puterea de a mai continua, atunci apar în calea mea marile suferinţe, oamenii care au îndurat multe, cei care au pierdut totul, sfârşiţii. Viaţa nu-mi devine mai uşoară privindu-i pe cei care caută în gunoaie sau care dorm pe/prin gurile de canal ori sub cerul liber, înconjuraţi de câinii vagabonzi. Dimpotrivă, mă întristez şi mai mult negăsind nicio scăpare pentru ei. Dar întâlnindu-i mă smeresc, îmi dau seama că încă nu am de ce mă plânge în mod fundamental şi că nemulţumirile mele sunt mofturi în comparaţie cu ce trăiesc ei.

Sunt câteva săptămâni de când mă chinui să citesc Evadarea tăcută, o carte despre experienţa de închisoare a unei artiste de care cu siguranţă mulţi au uitat. Despre Lena Constante am auzit prima dată cu adevărat atunci când am citit „Surâsul lui Harry”, o carte despre Harry Brauner, scrisă de Irina Nicolau şi de Carmen Huluţă. După aceea am văzut cu alţi ochi tapiseriile mari din muzeu, sub care se înfiripă o etichetă plăpândă cu numele ei. Plăpândă ca şi Lena Constante. Citindu-i mărturiile din închisoare mă cutremur la fiecare pagină. Mai mult de 10 pagini pe zi nu am reuşit să citesc până acum. E mult prea dur ce se întâmplă acolo şi înfiorător de crezut. Noi cei obişnuiţi cu ficţiunea, autenticul ni se pare forţat. Cuvintele ei mă lasă mută. Poate că povestindu-ţi suferinţa devii indecent. E greu să asculţi poveşti de genul ăsta. E mai demn şi mai discret să scrii despre ele. Cine citeşte, citeşte. Important este să nu uităm. Pentru că se ştie, se tot spune şi din păcate nu se ţine seama de asta: cine uită trecutul, e nevoit să-l repete.

Mă gândeam să copiez un fragment din carte unde autoarea istoriseşte despre una din torturile la care a fost supusă, însă am ales să citez alt fragment, mult mai concludent despre ce înseamnă să nu ai cu cine vorbi după. Lăsând la o parte faptul că timp de 12 ani a fost condamnată la tortură, tăcere şi singurătate, în libertate i-a fost greu să găsească urechi pentru povestea ea. Poveste e blând spus, dar...

Să povesteşti zi de zi, oră de oră, viaţa de închisoare este cu neputinţă. Poate chiar plicticos pentru cititor. Zece pagini pentru zece zile de tortură este şi aşa prea mult. Doisprezece ani mai târziu eram liberă. Vedeam tot felul de oameni. Oamenii aceia ştiau că tocmai ieşisem din închisoare. Nici măcar unul nu a avut răbdarea – sau curajul – să mă asculte mai îndelung. Aveau cu toţii aceeaşi „părere” pentru a mă întrerupe. Mila lor! Mila lor ipocrită. Pentru a-mi astupa gura pretindeau, pe rând, că aceste amintiri mi-ar fi dăunătoare. „Trebuie să uiţi” – era una din frazele lor tip. Nimeni nu voia să se încarce nici măcar cu una din amintirile mele. Ea ar putea să dăuneze importantului mecanism al bunei lor digestii.A doua frază tip era de un egoism făţiş. „Voi, de o parte a gratiilor, noi, de cealaltă, eram atunci cu toţii la închisoare”. Nu aveai ce răspunde. La asemenea cuvinte, răspunsul amuţeşte.

Cartea asta mi se pare mult mai puternică decât Leagănul respiraţiei. Herta Müller a mers pe firul istorisirilor celorlalţi – mama ei, Oskar Pastior – şi s-a lăsat în braţele imaginaţiei şi poeziei. Lena Constante nu are poezie, e frustă, dar jenată. Ştie că urechile noastre burgheze nu sunt pregătite să absoarbă orori, că experienţa ei pare neverosimilă şi inumanitatea pe care o descrie la fiecare paragraf pare greu de acceptat, de aceea îşi îndulceşte pe alocuri discursul, cu jenă, nu cu milă, din respect, dar fără să ascundă adevărul.

Mă întreb dacă voi reuşi să duc până la capăt această carte. Lena a reuşit să iasă vie dintr-o situaţie penibilă care a durat ani. Iar ani însemnă luni, săptămâni, zile, ore, clipe de durere, de singurătate, de frică şi uneori de disperare. 

Imaginea aceasta cred că e o captură din filmul lui Thomas Ciulei, Nebunia capetelor, care va rula miercuri, 2 martie, la NCRR.