la sosire

Ne-am întins lucrurile cam peste tot prin cameră. Nu pot să zic că arătam chiar bine, da' mă rog, noi nu prea luam seama la asta. Oboseala ne făcea să părem din altă lume. Soarele nici măcar nu apusese. Nu era trecut de ora 5 probabil. Este încă devreme, spuse aşa ca să mai uşureze tăcerea care coagula aerul dintre noi. Devreme pentru ce? Şi ne zbăteam deja într-o conversaţie. Ezitanţi. Puteai să spui că suntem băuţi. La anumite mişcări îmi tremurau mâinile. Nu puteam face nimic. Stăteam pe fotoliul cu braţele cam slinoase, care ocupa un spaţiu destul de mare din cămăruţa aceea pe care o închiriasem la cabană. Îmi fixasem privirea pe o crenguţă ofilită şi cam cheală de brad bătută în cuie undeva pe peretele de lângă uşă şi pe care atârnau un globuleţ albastru, un clopoţel auriu şi câţiva centimetri de beteală argintie. De cum intrasem acolo am simţit căldura mirosind a răşină, iar la oboseală s-a mai adăugat şi o nostalgie învăluită în remuşcare. Auzeam apa la baie. Uşa închisă, deschizându-se. Camera adormită pentru câteva minute, trezindu-se. Este încă devreme. Am putea să ne odihnim puţin după care să mergem să ne plimbăm prin oraş... Trolerul, ruscacul, încă două genţi, plasa galbenă cu ultimele cumpărături dintr-un supermarket rămăseseră aşa cum le lăsasem la sosire, care pe unde s-au nimerit. Aş fi vrut să mă descalţ, de fapt asta ar fi trebuit să-o fac la intrare, aşa cum se obişnuieşte pe la noi, dar uitasem. Încă nu am reuşit să mă descalţ... am zâmbit şi am ridicat un pic capul pentru a-i privi în treacăt părul şi ochii şi nasul şi tot ce poţi cuprinde în două secunde dintr-un om pe care doar îl auzi că se mişcă la nici un metru de tine. Dar cuvintele mele s-au pierdut ca şi cum nici nu ar fi fost spuse, poate doar gândite simultan de amândoi, idee fără sens şi fără corp. M-am aplecat încet să-mi caut şireturile. Covorul, odată verzui, era decolorat şi pătat din loc în loc şi părea invizibil, ca şi cum ai călca pe aer sau pe nimic. Nici nu-mi mai aminteam să fi călcat pe ceva, cu toate că mă mişcasem prin cameră, de-mi lăsasem şi bagajele şi hainele şi abia apoi mă aşezasem în fotoliu. Mănuşa mea neagră, căzută pe jos, părea ca o urmă seacă lăsată de o palmă pe acel nimic. Se apropie plutind de fotoliu, o ridică de jos, o aruncă pe pat peste celelalte lucruri, se aplecă din nou şi mâinile lui îmi desfăcură cu câteva gesturi vioaie şireturile bine înnodate de dimineaţă şi mă descălţară.