Azi noapte am visat pisici

Azi noapte am visat pisici. Foarte multe pisici. Pisici în loc de oameni. Pisici care locuiau în aparamentele blocurilor de peste tot ca nişte bătrâne nebune ce se uită toată ziua pe geam, ca nişte femei pe care le zăreşti gătind dincolo de perdeluţele din bucătărie, ca nişte bărbaţi cu burdihane păroase bând bere în sufragerie. O lume ca în Parisul vesel, dar foarte tristă şi grotescă. Incercam să salvez o mâţă căzută de la un balcon şi alergam să cer ajutor. Ca un făcut, toată ziua am întâlnit pisici în drumurile mele. M-am oprit şi le-am mângâiat, şi le-am alintat prostindu-mă şi strâmbându-mă copilăreşte. Dimineaţă, în staţia de autobuz, un bărbat mângâia un câine vagabond alb şi înfomentat, iar eu m-am simţit atât de singură stând dincolo de şosea, aşteptând tramvaiul şi privind scena asta banală şi uşor caraghioasă. După care a venit tramvaiul, am întors spatele, am deschis o carte şi am citit până am ajuns la muzeu, iar la muzeu am intrat într-o maşină de tocat vieţi, din care am ieşit ameţită şi cu o uşoară stare de greaţă, la ora 4 şi ceva. M-am dus la bibliotecă să duc cărţi şi să iau cărţi. Am căutat Michel Foucault „Qu'est-ce qu'un auteur?” toată după-amiaza şi nu am găsit. La litere se lucrează intens. Nu am mai recunoscut nimic din boema facultate care era înainte de ultima vacanţă. Se pun termopane, se schimbă încălzirea centrală, se sparg pereţi, se înlocuiesc uşi... E teribil. Mirose înecăcios a vopsea şi a zid decojit. De la fereastra din podul facultăţii, Bucureştiul se transformă şi el. Macarale dorm în ploaie. Sumbre clădiri comuniste devin capitaliste prin mansardare şi termopanare. Vechi clădiri antebelice devin nou-nouţe prin mansardare şi termopanare. Chiar fereastra de la care care privesc are un coeficient de transfer termic redus de k= 1,5 W/mpK. La parter, printre saci de moloz şi ţevi ruginite, o lumânare şi o vază cu crini încadrau o fotografie sub care se anunţa moartea profesorului Dan Horia Mazilu. În astfel de ocazii, statuia lui Eminescu din hol servea drept catafalc, dar şi ea e îngropată în mortar. M-am întors acasă gândindu-mă la oamenii din maşinile scumpe care fac zilnic acelaşi drum aglomerat, încurcându-se unul pe altul şi minţindu-se că poate acel drum nu e mereu la fel, că e de fapt o frumoasă călătorie în jurul lumii, în jurul lumii strâmte cât un oraş, cât o părere, în jurul lumii strâmte cât o viaţă de om, cât până la pensie, în jurul lumii strâmpte cât o fotografie în care încapi un timp, dar nu timpul. Iar eu, ca şi ei, zbătându-mă zilnic să scap de monotonia şi repetitivitatea asta, inventându-mi iluzii de care apoi ţin cu dinţii, căutând să inventez un elixir al tinereţii fără bătrâneţe şi al vieţii fără de moarte, amăgindu-mă că acesta ar putea fi scrisul, nu fac decât să merg pe aceeaşi cale ca şi ieri, ca şi alaltăieri ca şi întotdeauna, neajungând nicăieri pentru că nu am plecat de niciunde.
Ieri am avut un acces bulimic de lectură. Am citit de ici de colo câte puţin. Încerc o rememorare, nu din laudă, ci din ironie :
capitolul 3 de la Ieremia,
Scrisoare despre câteva impasuri, din Ispita de a exista, a lui Cioran,
câteva paragrafe din Teorema, de Pasolini,
Ultima parte a introducerii la Despre libertate, de Mill,
introducerea la De l'origine de l'oeuvre d'art (version inédite de 1935), de Heidegger,
Psalmul 50.
Am citit fără legătură până am obosit şi m-am culcat. Sunt anorexică şi citesc bulimic.


Iar acum, pentru nostalgia dumneavoastră... Everybody Wants to be a Cat!