Unde suntem noi aici?

Dimineaţa mă trezesc murdară ca şi cum toată noaptea aş fi umblat prin mâzgă şi neputinţă. Multă apă rece trebuie să cureţe greaţa şi duhorile. Un săpun cu miros ieftin de trandafiri este misticul concret care persistă pe piele ceva timp. Hainele netezite iau forma trupului. Încep uşile să se deschidă şi să se închidă, oamenii să treacă pe lângă mine, cadre cinematografice să se restrângă pe retină şi să dispară.

bucura-te pur si simplu de viata
e frumoasa
si toate au un rost
În fiecare zi cineva îmi aminteşte asta: pe mail-uri, de fiecare dată trimise de altcineva, în cărţi, peste tot. Până şi Cioran mărturisindu-i lui Noica „mă, să n-o spui nimănui, dar îmi place viaţa”.

Din când în când mă întreabă dacă a plecat femeia aia şi când se mai întoarce. Care femeie ? Femeia care a spălat vasele adineauri. Nu a fost nicio femeie. A plecat, a spus.

Desenam floricele pe un post-it în timp ce el îmi explica entuziast ce citise din Goleman până la capitolul 12. După câteva ore, foaia gălbuie cu petale albastre de pe birou era singura amintire din discursul său. Pe seară ne-am întâlnit din nou toţi trei. Pe Goleman nu l-am prea luat în seamă. Iar el încerca să mă convingă că nu se poate să faci înconjurul lumii pe jos. Am mai spus ceva şi despre gândirea pozitivă şi despre partea plină a paharului. Eu priveam un pahar în care plinul zace pe fund, băltind şi limpezindu-se, iar golul, încecând să evadeze dintre pereţii cilindrici, se îneacă în plin.

Când m-am întors am găsit-o întinsă pe jos. Căzuse. Voia să închidă uşa de la balcon. Capotul uşor ridicat, ciorapii trecând de genunchi, prinşi cu elastic căruia îi spune jartele. Încercasem s-o urnesc într-un fel. Du-te şi caută-o pe femeia aia, nu poţi să mă ridici singură ! Ce femeie ? Mă duc la Cristi, îi zic. E departe ? Să încui uşa, auzi !

Cineva mă ajută să mă ridic de jos. Mă simt ridicolă, neputincioasă, obosită, grea. Mă aşază pe pat. Îmi spune ceva. Nu aud. Mâna dreaptă mă doare rău. Am avut-o ruptă mai demult. Tot o căzătură. Lucram la casă. Vopsisem veranda şi mai era de dat cu pensula pe la colţuri, pe la cercevele. M-am dezechilibrat şi am căzut de pe scaun. Durerea mi-a amintit durerea. O fată se uită la mine. Rochia albastră, lungă până la glezne şi ochii mici, speriaţi. Devine ceaţă.