Iulia din iulie

Vara nu pot scrie. De un timp nu fac decât să privesc în gol, să citesc în gol, să ascult în gol. Stau în faţa calculatorului şi aştept o mişcare umană din partea lui. Iar afară, pe străduţa din spatele blocului, cu 600 de watts putere muzicală se strecoară, încă o dată în vara asta, melodia obsesivă pe care cu siguranţă o fredonezi şi tu până la demenţă :
…when the sun goes down I like the way you move movin` all around I like the way… Şi gata. Se aude o uşă de automobil trântindu-se metalic. Atenţia mea se relaxează, iar imagineaţia răbufneşte poetic : aşa se încheie vacanţa, brusc, lăsând hitul verii neterminat. Deschizi portbagajul şi începi să cari în casă bagajele care ţi se par mai multe şi mai grele decât în dimineaţa în care te-ai trezit de la 5 ca să pleci la mare. Atunci coborai patru etaje, acum urci fără chef de despachetat, de spălat, de rearanjat, de ordonat. Ai plecat plin de emoţii şi de nerăbdare. Te întorci plin de imagini amestecate, cu pielea arsă şi cam năclăit. De abia aştepţi să faci o baie, să mănânci ceva şi să te culci. When the sun goes down… When the sun goes down… mâine e luni şi chiar dacă e iulie, concediul s-a terminat. Concediul, nu vacanţa. Vacanţa s-a terminat demult, odată cu copilăria, dar oricât te-ai strădui nu-ţi poţi aminti care era hitul verii aceleia, deşi atunci poate că te obseda şi nu te lăsa să adormi.






Am 21 de „zile lucrătoare” de concediu, adică zile nelucrătoare. E o îngăduinţă care ţi se face şi de care nu poţi profita cum vrei. Mi-am luat 10 zile când am fost în Israel. Atunci am ţinut un clasic jurnal de călătorie, fără stil, scris informativ. Am notat, nu am scris. Până la absurd. Am notat până şi că televizorul din camera de la hotelul din Nazaret se numea Lenco. Chestii de care nu-ţi vei mai aminti în veci sau pe care le uiţi repede. Un ursuleţ pus la uscat pe o fereastră, o femeie care calcă rufe pe un balcon, câţiva palestinieni care stau la o bodegă jucând cărţi, o rulotă în care se vindeau sucuri (ca-n filmul Totul pe gratis) pe drumul dintre Haifa şi Nazaret, pepenii striviţi pe marginea şoselei, pe lângă care am trecut de câteva ori şi i-am văzut veştejindu-se în roz şi verde, cântecul muezinului care mă trezea diminaţa pe la 4 şi care mă adormea la loc ca o legănare... Am promis că voi povesti despre călătoria aceea, nu am prea povestit. Nu pot să scriu vara. Mai mult ca oricând viaţa ţi se deschide înainte: posibilitatea aventurii, tangibilitatea libertăţii, bucuria evadării... Cu fiecare carte pe care o citesc, cu fiecare zi în care nu fac nimic, parcurgând mecanic drumul de casă la muzeu şi invers, cu fiecare rând pe care îl mai scriu, îmi trădez vieţuirea. Am impresia că totul se petrece altundeva, chiar daca acest altundeva e strada din spatele blocului meu. Mă simt în afara vieţii mele, mă văd singură, ratând, lunecând într-o bătrâneţe care deja se instalează în casă printre flacoanele de medicamente ale bunicii, printre cearşafurile ei mirosind a spirt. Acum a ajuns în sufragerie. Cât îi va lua până în camera mea ?