De la serviciu acasa

Nu vreau să-mi împing frustrările ca pe un cărucior de butelie pe pietrişul acestor pagini.

Când mă supăr rău pe muzeu, ca atunci când îţi vine să-ţi strângi jucăriile şi să pleci, mă duc la un interviu. Ideea că aş putea lucra mai bine în altă parte, mă motivează şi mă vindecă de sila cotidianului şi a irosirii, de faptul că nu pot accepta să lucrez pe un salariu aşa de mic. Mă las interogată de cine ştie ce şef responsabil cu recrutarea într-o multinaţională şi-mi scade avântul de a pleca de la muzeu. Iar întrebarea cheie a interviului e mereu aceeaşi: ce v-ar plăcea să faceţi în viaţă? Răspunsul îi descumpăneşte pe mulţi.
Am un exemplu recent, de săptămâna asta. Dar înainte trebuie să generalizez puţin, n-am ce face: toate interviurile la care am fost erau la firme mari, plasate unde a înţărcat... explicaţia invariabilă primită la telefon: Luaţi metroul până la capăt..., după care urmează partea variabilă: până la staţia Pipera sau Industriilor sau autobuzul cutare până în Băneasa... Multe din aceste căutări de joburi s-au dovedit a fi descoperiri de zone necunoscute ale Bucureştiului, locuri în care nu te-ai duce niciodată pentru că sunt lipsite de parcuri, de muzee, de magazine, mall-uri sau cafenele. Sunt spaţii moarte pentru unii ca mine, pentru alţii sunt locuri de muncă. Spre aceste zone se aglomerează în fiecare dimineaţă tramvaiul sau metroul sau şoselele strâmte ale capitalei. Migraţia de la o periferie la alta, de acasă care înseamnă un apartament în Militari sau Berceni, spre serviciu care înseamnă un birou modern, într-o clădire de sticlă aerisită artificial, în Pipera sau Băneasa, este tot ce-ţi poste oferi Bucureştiul mai bun pentru că la periferie pe de o parte cheltuielile (întreţinere, chirii, alimente...) sunt mai mici, iar pe altă parte salariile sunt mari şi condiţiile de lucru, la standarde occidentale. Aceste zone sunt în continuă dezvoltare, într-un şantier neîntrerupt, de aceea am făcut cale întoarsă astă toamnă, căutând o clădire ca un zgârie nori, cu o firmă cât toate zilele dar spre care ajungeai pe un drum neasfaltat, plin de noroi şi gropi, mai ceva ca în cine ştie ce fund de ţară. Şi fiindcă am imaginaţie bogată, în timp ce ocoleam cu grijă băltoacele, mă vedeam făcând asta zilnic, purtând mereu cu mine o cârpă cu care să-mi şterg încălţările înainte de a intra pe poartă, iar vara, înotând în praful care-ţi intră printre degete şi se lipeşte de sandale.
După cum am spus, la firma aceea nu am mai ajuns, dar am ajuns miercuri, la o altă firmă, la staţia de metrou Industriilor. Am intârziat. Greşeală impardonabilă, ştii cum e cu prima impresie şi mai ales cu faptul că trebuie să demonstrezi de la început că eşti descurcăreţ găsind cu uşurinţă locaţia. Ei, nu. Am coborât cu o staţie mai devreme, la Păcii, pentru că toată lumea coborâse acolo. Se goliseră toate vagoanele. Citeam. Nu auzisem vocea mecanică a femeii-difuzor. Rămăsese trenul gol, iar vocea a continuat să vorbească pentru nimeni: atenţie se închid uşile... urmează staţia Industriilor cu peronul pe partea stângă... A plecat. Peronul s-a golit repede, iar eu am rămas ca fraiera pe un culoar alb, cu coloane pătrăţoase, picurat din loc în loc cu scaune roşii, înnegrite de grafitti şi am continuat să citesc aşteptând următorul metrou.
Afară, un bulevard, un tramvai, clădiri industriale-comuniste, copaci. Cutia de sticlă pe care o căutam era ascunsă în spatele unei foste fabrici de prefabricate şi era de fapt o înşiruire de vreo 5 cutii identice, legate în serie. Ca să intri în astfel de imobile, îţi trebuie cartelă. Aşa poţi vedea tineri care poartă atârnată de gât câte o bucată albă de plastic, ţinând parcă locul cheii optzeciste pe care le-o dădeau părinţii în copilărie şi care le asigură acum, ca şi atunci, intrarea şi ieşirea dintr-un spaţiu al supravieţuirii. Tot cu cartelă mi-a deschis şi fata care mi-a luat interviul. Nu m-am scuzat de întârziere. Am zâmbit uşor nătâng în timp ce mă conducea spre biroul-unde-vom-sta-de-vorbă. O cămăruţă cu pereţi albi, fără ferestre, cu o masă rotundă, cu patru scaune şi un telefon. Pe jos, un fir aiurit de internet. Şi prima întrebare: din ce zonă veniţi? m-a aiurit şi pe mine. O întrebare-clişeu la care poţi da cel puţin trei răspunsuri-clişeu. I-am zis că am venit cu metroul, de la Victoriei. Apoi i-am povestit despre muzeu şi despre ce fac mai exact acolo. M-a întrebat bineînţeles şi ce aş vrea să fac în viaţă. Am zâmbit în sinea mea şi i-am supus că tot asta. Ea mi-a zis că postul este de specialist PR şi că presupune deplasări în ţară cu maşina de serviciu. Cu trenul nu se poate? Ea s-a cocoşat puţin şi a spus cu jumătate de gură: ba se poate. În rest programul este de la 9 la 6 cu pauză de masă de o oră. Priveam pereţii albi şi-i umpleam în gând cu afişe, cu poezii, cu hârtii colorate. Pauza de masă - încă o oră furată zilnic, o felie de libertate care ţi se oferă din timpul tău. Unde să te duci o oră în această zonă de fabrici mici şi mari, noi şi vechi, autohtone sau alogene? Şi iar mă imaginam făcând mereu drumul de acasă la capătul tramvaiului 8, iar din când în când luându-mi bagajul şi maşina de serviciu spre a organiza de una singură conferinţe de presă cu ziariştii din domeniul auto din cine ştie ce oraş al ţării. Iar ultima întrebare m-a surprins la fel ca prima: din ce zonă veniţi? Şi văzându-mă mirată a refolmulat: în ce cartier locuiţi? Mi-a spus că ne vom auzi la un telefon după ce va propune candidatura mea directorului de comunicare. După cum a aplecat din nou capul mi-am dat seama că nu va mai exista niciun telefon. La plecare, am ieşit tot cu cartelă. Am luat tramvaiul aproape gol, un tip s-a aşezat pe scaunul din faţa mea chiar dacă toate celelalte scaune erau libere. A coborât la prima fără să-l bag în seamă. Un domn uşor abţiguit mi-a zis că de ce nu am văzut ce frumos era băiatu’ şi că ce frumos mă privea. Să fi avut io anii voştri... după care mi-a atras atenţia că trebuie să cobor că e capătu’. Luasem tramvaiul în sens invers.

Nu am scris din frustrare tot ce am scris până aici. Pur şi simplu trebuie să-mi amintesc din când în când că munca într-o multinaţională, deşi e bănoasă, nu e de mine. Nu-mi vine să răspund la intrebări-clişeu cu clişee, nu-mi place să vin cu lecţia învăţată şi să adopt un discurs pupincuristic despre firma care m-a sunat pentru interviu: că ce mult mi-aş dori eu să lucrez acolo, că ce mult m-am informat despre ea pe internet şi în presă, nu că nu ar avea un renume care m-ar scuti de efort şi mai ales nu pot să adopt un stil de a trăi şi a gândi atât de artificial, stilul firmei X lider pe piaţa de şaibe sau banca Z care oferă credit cu cea mai avantajoasă dobândă. De aceea scriam zilele trecute că nu locul de muncă ar trebui să mi-l schimb, ci meseia. Dar cum am ajuns să-mi doresc să fac arheologie, veţi vedea în episodul viitor.