Melancolie (de neluat în seamă)

Sunt zile din astea când toate mi se par fără rost, când îmi pierd minţile prin tramvaie citind cărţi pe care de cele mai multe ori nu le înţeleg. Urcă şi coboară unii şi alţii şi nu-i cunosc, nu mă cunosc. Nu-i văd, nu mă văd. În inutil ne mişcăm cu toţii, mergem pe loc aşa cum în videoclip-ul de la REM, stăm pe o scenă ieftină şi oraşul alunecă greoi şi zgomotos pe lângă noi.

Scriu şi a scrie îmi pare a fi cel mai inutil dintre toate inutilităţile vieţii. În fraza următoare îmi amintesc de unul, de un beţiv, care s-a urcat în 385, la Ghencea, când a dat ninsoarea aia mare, anul ăsta. Era beat mort, dar tot mai bea dintr-o sticlă de cola nu ştiu ce substanţă şi vorbea singur: mâine-l mai am pe-al lui Nicu Păun. I-a murit maică-sa lu’Nicu Păun... Sapi greu, pământu-i îngheţat. Merit şi eu un rachiu... mai lua o duşcă şi zicea că-i gropar în Ghencea. De 20 de ani sapă gropi. Iar eu parcă-l vedeam pe Trevor Peacock în Hamlet (cel din 1991, cu Mel Gibson) cum sapă ani în şir aceeaşi groapă şi dă mereu de acelaşi craniu de clovn, propriul său craniu. Acum când mă gândesc la omul acela a cărui meserie e de a privi mereu în jos, atent la fiecare palmă de pământ, înconjurat de cruci de beton, am impresia că de fapt eu sunt cel care sapă, că fiecare zi pe care-o trăiesc este o lopată de ţărână aruncată de-o parte până când se termină totul, iar din tot ce ai muncit rămâne un hău pe care singur ţi l-ai pregătit.