duminică, 7 iulie 2013

Microb

E atât de trist totul şi nici măcar nu pot să scot un poem din asta.
Dar cel puţin e curat în cameră, iar în frigider am supă. Şi cred că asta are a face cu progresul.
„Ai putea să uiţi totul şi să o iei de la capăt”.
Să uiţi – acest imperativ al timpului.
El e cu praful, el cu şuvoaiele, el cu focul...
Uitare şi distrugere e acelaşi lucru. Să nu-ţi mai aminteşti de unde ai plecat şi să realizezi că n-ai ştiut niciodată încotro te duci.
În mijlocul patului scrii, visezi, plângi, încerci să uiţi. Eşti în mijlocul unei călătorii, în mijlocul lumii, în mijlocul sistemului solar, în mijlocul universului. Eşti în miezul tuturor lucrurilor. Şi suferi. De parcă ar avea vreo importanţă.
Aici, în vârful patului totul pare atât de grav.
Aici, în genunea universului, totul e – nici măcar ridicol – insesizabil, ca un microb de care nimeni nu se sinchiseşte.


Un comentariu:

Rodica spunea...

în mijlocul patului, seara...noaptea...