Biletul

În spatele hipermarketurilor de la periferia oraşului, se-ntind câmpurile năpădite de pir, maci şi alte buruieni unde primăvara şi vara, cât e ziua de lungă, tărăgănesc în coace şi-n colo, turme mânate de pe margini de câini. În faţa hipermarketurilor, dincolo de parcările spaţioase, se lungeşte o autostradă veche şi ciuruită pe care se scurg în ritmuri sacadate, spre inima ţării, mii de maşini. În acest spaţiu periferic, murdar şi aglomerat, vocea mecanică a difuzorului dirijând activitatea din halele cu mărfuri şi vâjâitul vântului scăpat din zăgazurile blocurilor şi ale building-urilor din oraş, se-mpletesc avid şi nu se întrerup niciodată.

Depărtările presărate cu plopi înalţi şi nuci, cerul schimbător picurat cu coţofene şi ciocârlii, aerul tare amestecat cu gudron şi praf... Panourile publicitare înşirate de-o parte şi de alta a şoselei, imaginile lor decolorate sau strălucitoare: sandale cu talpa groasă, mobile ticsite cu aparate electrice, coşuri şi vaze cu flori artificiale, vane de baie şi gresie, o bucată de mare numită Antalia...

Oi şi capre trec pe câmpurile nelucrate, împrăştiate cu gunoaie, cu ţeste albe de pisici şi câini, cu oase sparte de vaci şi porci. Maşinile trec şi ele spre munţi ori se grăbesc spre oraş. Parcările nu se umplu niciodată suficient, iar noaptea sunt aproape goale.

Lucrez de un timp la McDonald’s-ul de la intrarea pe autostradă. Dar de acolo nu pot vedea toate astea. Deşi sunt atât de aproape. Dar ştiu că sunt acolo. Mi-ar fi plăcut să planez deasupra lor ca o ciocârlie să văd, să simt, să aud. Urme, ratări, deşeuri ale unei strategii de marketing despre care nu se învaţă în cărţile de business. Mi-ar fi plăcut să pot filma transhumanţa aceea periurbană, oile călcând prin cioburi, peturi şi cartoane, caprele ronţăind ambalaje. Un film mizerabilist, de stânga, documentar, ficţiune sau cum vrei tu. Să filmez realitatea şi să o transform astfel în ficţiune. Dincolo de avangardism, de neorelismul italian sau de noul val francez care acum e aşa de vechi şi uitat. Un elefant traversând agale cadrul, de la stânga la dreapta ca şi cum ai citi un roman greoi. Niciun om, niciodată oameni. Doar maşinile, păsările, reclamele şi transhumanţa. Oamenii nu sunt aici. Oamenii nu sunt de aici. Oamenii se ascund în maşini, în fast food-uri, în magazine. Nu apar niciodată pe stradă sau nu se plimbă niciodată pe câmpuri. O maşină se opreşte în faţa casei, priveşte înainte cu farurile aprinse, cere un Cheeseburger, cartofi prăjiţi, o coca cola. Un ceas se-tinde pe fereastră, ia punga de carton, plăteşte. Maşina pleacă şi farurile din spate clipesc roşu-alb-galben.

Întunericul de pe fereastră şi dârele de lumini. Mirosul de McDonald’s. Nu-l mai descriu. E dimineaţă. Mă întorc casă. Aştept autobuzul. E după-amiază. Mă duc la serviciu. E week-end. Colind magazine ca să-mi cumpăr haine. Aş putea avea un sentiment de împlinire. Cumpăr detergent, mâncare, apă plată. Mănânc. Beau. Mă spăl. Aş putea să simt confortul sau o urmă de lux. Aştept să sune telefonul. Nu sună. Televizorul merge încontinuu în sufragerie. Gătesc supă de linte. Gustul acela ar putea fi o împlinire. Telefonul vibrează pe masă printre vasele murdare şi firimituri. Nu răspund. Mă gândesc cu ce să mă îmbrac. Îmi pun haine curate, în maxim trei culori asortate. Până ajung la serviciu înfăţişarea mea poate contează. Sau mă iluzionez? Acolo uniforma contează cu siguranţă mai mult. Aşa ni s-a spus. Măcar cineva crede asta. Găselniţa asta roşie nici pijama, nici halat de femeie de serviciu, nici costum de bucătar, deşi este toate astea la un loc. McDonald’s drive-through. Deschis non-stop. Şi eu cu uniforma mea care-mi permite să mă mişc eficient sunt deschisă non-stop. Muncesc. Aştept autobuzul. Cumpăr haine. Fac curat. Spăl. Calc. Mă uit la filme. Mă plimb prin parc. Aştept să sune telefonul. Gătesc paste bolognese. Dorm. Un elefant traversează agale autostrada spre câmpurile năpădite de pir şi maci.