Ne plimbăm pe stradă şi vorbim. Te cert că-i judeci pe alţii. Pe cei care vin la tine să se plângă: dezamăgiţii, trădaţii, abuzaţii şi dezabuzaţii. Şi eu te judec astfel. Tocmai m-am lepădat de lemnul galben al biroului de la care trimit zilnic mii de mesaje în eter. Dac-aş putea să-mi închipui câţi mă iau în seamă, câţi mă aruncă la gunoi! Acum e mult mai bine aşa. M-am relaxat. Şi cu moliciunea asta pot să iert, să uit, să-nţeleg. Ştii că uitând de toată inventica, de 4S, de FB, de CD, de LCD, de toate literele astea care credem că ne spun ceva important, ştergându-le pur şi simplu din carnea care au devenit, ne putem privi sufletul aşa cum în nopţile geroase şi senine de decembrie putem vedea mai multe stele ca vara?
Ne plimbăm printre clădirile de sticlă în care oamenii de sticlă scriu cuvinte de sticlă pentru un viitor de sticlă. Lor li se pare că totul este transparent. Că pot vedea adevărul, că în palme ţin dreptatea şi în buzunare siguranţa zilei de mâine. Noi, privindu-i în treacăt de dincolo de geamuri, avem impresia că ei undeva au greşit şi că nu pot percepe fisura aceea care va transforma totul în cioburi la cea mai fragilă atingere. Dar noi suntem nişte deziluzionaţi şi poate că vedem totul ca nişte deziluzionaţi.
Ne plimbăm prin oraşul acesta şi visăm pustiuri, mări nesfârşite şi nisip. Ispite, tăceri, şi împăcări.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu