Pe picior de plecare

Ca să mai acopăr din neliniştea plecării, m-am dus azi la film. Pe o ploaie care de obicei mă determină să stau acasă, am fost la Eu când vreau să fluier, fluier. În sala de cinematograf s-a auzit tot timpul picurând din tavan, iar lumea a fost cam răruţă şi zgribulită. În acelaşi loc, la aceeaşi oră, tot duminica, la Poliţist, adjectiv, sala a fost destul de plină, iar la Concertul, a fost înghesuială. Mă aşteptam să nu mai prind loc azi, după atâta mediatizare câtă i s-a făcut filmului ăsta şi regizorului Florin Şerban apărut de nicăieri direct cu un urs de argint în braţe. Dar uite că au fost locuri pe alese. O sală aerisită, care la final a devenit chiar rece.
Însă nu succesul de la Berlinale m-a stârnit să văd filmul, ci titlul însuşi. Mi se pare a fi un titlu puternic, iar repetat de câteva ori începe să te enerveze sau mai bine, să te provoace, să te stârnească. Pare o chemare la luptă, o invocare dintr-un dans ritual, pare scornit de o lume primitivă. Este unul din titlurile acelea care există şi independent de film. Întâlnite foarte rar în cinematografie, excelează în literatură. Există cărţi cu un titlu superb pe care ţi-e teamă să le citeşti pentru că subiectul ar putea să te dezamăgească. Cam aşa se întâmplă şi cu Eu când vreau să fluier, fluier. Se pare că Florin Şerban a stat mult în dubiu dacă să păstreze sau nu titlul piesei de teatru a Andreei Vălean după care s-a făcut filmul. Iar acesta nu este de fapt decât continuarea unei întrebări deschise dintr-un chestionar care se aplica deţinuţilor în penitenciar: Eu când vreau...
Pe undeva este adevărat că poţi percepe un film după impresia cu care ai rămas după ultimul film văzut. Adică dacă ultimul film văzut a fost Avatar, Eu când vreau să fluier, fluier ţi se poate părea prăfuit. Dacă îl vezi după Un Prophète, parcă nu e cu totul pierdut.
Per ansamblu mi-a plăcut, nu pot zice că am dat banii degeaba. Ce nu mi-a plăcut este mai uşor de spus: interpretarea Clarei Vodă – s-a străduit, dar numai din părul blond nevopsit la rădăcină, din afişarea ostentativă a unghiilor carmin şi din haine strâmte nu poţi face o mamă denaturată sau „o curvă” aşa cum o numeşte Silviu. Din gesturi, din voce, Clara Vodă juca o femeie cu facultate, nu o îngrijitoare la un hotel. I-a scăpat un amănunt esenţial: se întâmplă frecvent ca un român care stă o vreme în Italia să împrumute accentul italienesc. Or mama lui Silviu stătuse acolo 8 ani şi se întorsese vorbind o română curată, de Bucureşti, nici măcar de Brăila de unde era de fel şi unde se mai simte dialectul moldovenesc. Cum ar fi fost un astfel de personaj dacă ar fi fost jucat bine? Nu ni s-ar fi părut ridicol decât poate la început sau chiar deloc. În paranteza fie spus nu cred că nu am ajuns să studiem prea bine limba română vorbită de emigranţi. Ce grozăvii am putea descoperi! Ce savoare lingvistică!... Am încheiat paranteza.
Peste alte neplăceri legate de acest film pot trece mai uşor:
interpretarea copilului, fratele cel mic al lui Silviu e scuzabilă;
filmatul cu camera pe umăr, care a ajuns o marcă a noului val al cinematografiei româneşti, nici asta nu e prea grav, încă nu s-a perimat de tot;
Mihai Constantin citind prea teatral procesul verbal sau actul acela de încarcerare a lui Silviu;
penultima scenă care aducea puţin cu Coffee and Cigarette de Jim Jarmusch, mi se pare frustrant de săracă. Dialoguri proaste. Poate că actriţa principală e vinovată, poate scenariul. Nu ştiu.
coloana sonoră se încadrează şi din nou merge pe firul noului val: muzică uşoară, muzică ţigănească, vechituri cu iz nostalgic, anii 80.
ce mi-a plăcut în cele din urmă? Jocul actorilor secundari, deţinuţii, neprofesionişti care erau chiar mai naturali decât cei profesionişti încurcaţi sau obsedaţi de camera de filmat, după caz.
locul unde s-a filmat a fost bine găsit: un fost CAP sau cam aşa ceva, cu camere salubre, folosite vara pentru muncitorii cu ziua.
lipsa de dicţie a lui George Pistereanu care m-a făcut să fiu foarte atentă ca să pot înţelege, iar pe alocuri am intuit ce spunea.
scena finală, nesângeroasă, nemelodramatică, o predarea demnă, cu mâinile la ceafă. O ceafă mult prea filmată. Şi dacă ceafa era personajul principal până la urmă?