nimic altceva

Am mai puţin de jumătate de oră ca să scriu chestia asta. Încerc să fac abstracţie, unul intră altul iese... ceilalţi. Şi cele câteva întrebări pe care le auzi zilnic de la toţi oamenii pe care îi vezi. Şi acelaşi răspuns pe care-l dau aşa cum aş merge de fiecare dată pe acelaşi drum, călcând peste paşii mei de ieri, de alaltăieri, de anul trecut. Dintre toate, cel mai uşor e zâmbetul. Mi-l desenez pe faţă, încă de dimineaţă, aşa cum alte femei îşi desenează cu ruj conturul buzelor, iar cu creion dermatograf, ochi migdalaţi. Zâmbetul meu tâmp, uşor miştocăresc, la limita senzualităţii feminine, destul de bine mascat încât să nu pară nici ipocrit, nici enervant-superior, mai degrabă dându-mi un aer de femeie prostuţă, imatură, cu capul în nori şi în care nu poţi avea încredere. Încă un sfert de oră... Nu ştiu ce să mai scriu. Nu ştiu nici ce să mai fac de acum încolo. Am impresia că sunt la un capăt de rând, că am pus punct după o idee. Nu pare a fi ultima frază. Oare cum îşi dă seama un romancier că se află la ultima fraza a romanului său? Acum gândeşti: mă, asta vrea să se sinucidă ! Nu te speria ! Mai am zece minute şi între timp am răspuns şi la telefon, am băut suc de portocale şi am încercat să înţeleg ce vreau eu să fac cu textul ăsta. Şi ştiu: vreau să-mi exorcizez toată supărarea care s-a acumulat azi şi pe care nici glumele bărbatului frumos din tramvai, nici lalelele pastelate ale florăresei de la Miciurin, nici muzica ce se aude de afară, nici cuvintele frumoase care mi s-au adresat azi, nici nimic altceva nu o pot înlătura. Voaim, deci, încă de la început, să pun punct.