jurnal de pişcotar

GER

2012-02-04T11:49:00.000+02:00

Aici, în nord, cuvinte precum ger, îngheţ, zăpadă sau viscol ne sperie mai mult decât fenomenele în sine. E de ajuns ca frumoasa în mini de la meteo să le pronunţe fie moale, fie apăsat, ca toată lumea să intre în panică. Mamele pun imediat mâna pe telefon ca să-şi cheme copiii acasă sau să-i acopere cu sfaturi practice pe care le reproduc de la ştirile de la ora 8. Vestea se răspândeşte în câteva minute şi disperarea îi scoate din casă, în frig pe toţi. Se reped la cel mai apropiat supermarket şi încep să umple căruţurile cu existenţă. Pachete care-au zăcut pe rafturi zile întregi îşi găsesc în sfârşit menirea pe banda de casă. În câteva minute rafturile sunt goale, cozile sunt înfiorătoare, iar vocea frumoasei de la meteo pătrunde cristalin în fiece ureche. În miez de noapte e alb şi e linişte. Înlocuim cuvintele cu whisky.

în cadrul îndepărtat

2012-01-21T11:36:00.000+02:00

Cum ţi s-a pus tristeţea pe faţă ca fulgii primei zăpezi

Pornind de la definitiv şi dorind totul, rătăcind printre provizoriu

Ajungând nicăieri

Înţelegând că mai există o scăpare în tăcere, în sugrumarea strigătului

Te târăşti – nădejde albă

Te gândeşti că poate a pornit cineva să te caute aşa cum ar fi putut la fel de bine să stea acum în fotoliu cu un ziar în mână

în pat uitându-se la un film

Oare tu eşti actorul care merge şi merge în cadrul îndepărtat neluat în seamă nici măcar de zeloşii nimicitori de simboluri

Pentru că da, nu faci parte dintre ei şi nu au cum să te recunoască

Şi oricât nu ai vrea să accepţi – înţelege! Oriunde ai fi e un capăt şi sunt mai multe opriri decât drumuri şi mai multă singurătate decât oameni

Aşteptarea

2012-01-07T14:03:00.001+02:00

Bunicul a crezut că va muri în secolul 20, de aceea a pus un cioplitor să-i scrie pe crucea de la mormânt, sub numele lui – Petre Barbu, adică – 1912-19... Urmaşii lui trebuiau să plătească cioplitorul ca să completeze şi anul morţii. Bunicul a murit în 2004. Cioplitorul se numea Marin. Nu locuia în oraş, iar când trebuia să aştepte rata ca să se întoarcă în satul lui, trăgea la bunicul, nu la gară, şi-i povestea tot ce s-a mai întâmplat pe la ei. Casa bunicilor mei era aproape de gară de aceea era ca o sală de aşteptare pentru rudele şi cunoscuţii lor. Iar aceştia erau destui. Mereu în curte aştepta cineva rata sau trenul. Aşteptau şi câteva ceasuri aşa că bunica punea tacâmuri la masă şi pentru ei. Într-un fel toată lumea aştepta ceva pe băncuţa din faţa casei. Unii aşteptau să vină trenul, alţii aşteptau la probă – bunicul era croitor, unii aşteptau farfurioara cu dulceaţă şi sporovăiala de după, alţii să-i vândă lui nea Petrică – bunicul, zahărul sau peştele pescuit pe baltă. Eu aşteptam de multe ori să se întoarcă mama şi tata de la Bucureşti ori să vină verişoarele mele cu trenul de 10:30, ca să ne jucăm.

Bunicul nu aştepta niciodată nimic. Doar bunica mai zicea uneori că dacă e să moară unul dintre noi – ea sau bunicul – să avem cu ce-l îngropa aşa că se pregătea neîncetat pentru asta. Cred că şi pregătirile de moarte sunt un fel de aşteptare chiar dacă toată lumea ştie că moartea vine pe nepregătite şi oricum vine, nu e nicio şansă sau nenoroc – alegerea rămâne la latitudinea fiecăruia – să i se anulează cursa aşa cum se mai întâmpla uneori cu rata sau chiar cu trenul.

Poate că bunica devenise aşa de precaută şi pentru că zilnic, înainte de prânz, pe stradă noastră trecea spre cimitir un convoi cu câte un mort în sunetul tânguitor al clopotului de la biserică şi în urletul sfâşietor al claxonului de la camionul cu remorcă în care era cărat mortul. Atunci bunică mă trimitea să mă interesez la vecina Ţăruşoaia, care participa din oficiu la toate înmormântările, cine e mortul. Oricum venea ea şi singură după-amiază ca să povestească cine a mai fost la parastas şi ce s-a dat de mâncare, însă bunica era curioasă, voia să ştie din timp.

Rareori bunica ieşea în oraş ca să viziteze pe cineva sau ca să facă cumpărături, dar pentru moarte s-a dus. A cumpărat prosoape, a luat ace cu gămălie şi ace de siguranţă, panglică neagră pentru doliu şi pânză albă din care l-a pus pe bunicul să croiască şi să coasă cearşafuri şi feţe de pernă, a ales fulgii de la găinile pe care le tăia pentru supă şi a umplut perne, a dat comandă la o femeie de macate de lână de pus în remorcă, a căutat haine noi pentru ea şi bunicul şi le-a adunat pe toate într-o ladă mare de lemn, iar apoi a aruncat o mână de naftalină peste ele. Înainte de Paşte le aerisea în grădină, la soare, se uita dacă lipseşte sau dacă mai era nevoie de ceva şi împrospăta naftalina.

Lada de lemn i-a făcut-o tâmplarul care a adus şi cele două coşciuge în bătătură. Era prin anii ¢80 şi nu apăruse moda occidentală a sicrielor lăcuite, cu mânere şi cu un crucifix pe capac, ci o căruţă a oprit la poartă şi trei bărbaţi au descărcat două cutii simple, cu capace trapezoidale, din lemn alb, cam grosolan lucrate. Când să ridice capacul unuia, pentru a-i cerceta mai bine lucrătura, bunicul s-a îngălbenit la faţă, dar nu şi-a pierdut cumpătul. Lângă el, cei trei râdeau pe îmbufnate de gluma celui de-al patrulea tovarăş al lor – probabil chiar tâmplarul, dar asta nu am cum să ştiu – care stătea întins cu braţele pe piept, făcând pe mortul, în sicriul mirosind a lemn proaspăt şi răcoros.

Cele două coşciuge au ajuns în pod aşteptând-şi ziua de folosinţă. Până atunci, bunica punea leuşteanul şi menta la uscat pe capacele lor, pisicile îşi fătau puii la adăpostul încăpătoarelor scânduri din fundul cărora se auzeau delicate chiţăituri sau erau cumplite sperietori pentru cei slabi de înger care mai urcau în pod după ceapa sau usturoiul agăţate de grindă şi dădeau cu ochii de ele.

va urma

Zahăr

2012-01-06T19:08:00.002+02:00

Mi-am amintit de tine cum prindeai fluturi albi în iarba de pe marginea drumului în timp ce bunicul culegea din şanţ sfecla căzută din remorcile care treceau toată vara, una după alta, spre fabrica de zahăr. Aveai o plasă făcută din ciorapul rupt al unei mătuşe. Avea o găleată ruginită în care aduna câteva sfecle pe care apoi le toca mărunt cu un toporaş şi le arunca la găini. Se auzea toc-toc-toc toporul pe fundul de lemn de pe prispa magaziei şi găinile dădeau fuga, înnebunite, alergând cu capul înainte şi cu aripile uşor ridicate ca şi cum ar fi vrut să-şi ia zborul. Dar găinile nu zboară niciodată. Nici dacă le arunci de sus de tot, din pod, nici dacă privesc porumbeii care vin să le ciugulească boabele de porumb din teică.

Bunicul se întorcea cu găleata plină cu sfeclă, dar fluturii nu se lăsau niciodată prinşi sau nu voiai să-i prinzi, ci mai degrabă preferai să-i urmăreşti, să le priveşti aripile delicate şi trompa subţire cu care cotrobăiau prin flori. Plasa ta din ciorap era mereu goală.

Fluturii şi albinele străvezii din florile de lucernă sau din trandafirii din gradină. Muştele de pe caisele căzute sub pom. Viespile plutind în ulucele cu apă. Ţânţarii de noapte. Păianjenul cu cruce pe marginea pânzei întinse la straşina casei. Broasca râioasă ţopăind în întuneric. De toate mi-am amintit ca fiind vara, ca fiind copilăria mea. Fiecare loc are o copilărie a lui aşa cum fiecare om are un loc al lui. Pe acela îl caută, pe acela ar vrea să-l păstreze neschimbat. Un loc care să rămână mereu în timpul copilăriei, un loc al copilului care i-a căutat fluturii şi i-a răscolit iarba.

Mi-am amintit de bunica strângând fructele, spălându-le, curăţându-le şi punându-le la foc cu zahăr. Iar zahărul îl avea de la un vecin care lucra la fabrică, unul Vlădeanu. Îl aducea în nişte săculeţi cilindrici legaţi în jurul taliei, direct pe piele, sub cămaşă. Îi dezlega de faţă cu noi, ridicându-şi cămaşa. Le desfăcea legătura de la gât şi deşerta zahărul în tas, ca să fie cântărit. Zahărul alb curgea ca o zăpadă caldă. Îmi venea să bag mâinile în el ca să-l cern printre degete, ca să-l păstrez în pumn şi să-l ronţăi apoi ca pe cel mai fin cofet.

Niciodată nu s-a gândit cineva că zahărul era de furat. Săculeţii erau cusuţi de bunicul la maşina sa Singer din 1889. Bunicul era croitor. Maşina o cumpărase la mâna a doua, în tinereţe. Nu se stricase niciodată. Aşteptam să facă 100 de ani. Şi maşina, şi bunicul. Maşina de cusut era cu 23 de ani mai în etate ca bunicul, aşa zice el.

Remorcile cu sfeclă se duceau spre fabrică, se duceau, dar nu se mai întorceau. Se auzeau toată ziua huruind pe stradă. Iar alimentarele erau mereu goale. Nu se găseşte nimic, aşa spunea bunicul când se întorcea de la piaţă.

Bunica făcea dulceaţă. Fructe avea în grădină: caise, vişine, gutui, prune. Zahărul îl cumpăra de la vecinul care lucra la fabrică. Altă cale nu era.

Dulceaţa era pentru musafiri, pentru întins pe pâine – gustarea de după-amiază a nepoţilor, pentru clătite şi ce rămânea, cea veche, era pentru ţuică. Musafirii veneau toată ziua, vecinii din jur sau oameni din cealaltă parte a oraşului. Strigau madam Barbu! Intrau în curte şi bunica – madam Barbu – le dădea dulceaţă şi apă rece de la fântână. Veneau să stea de vorbă, să spună ce se mai auzea prin oraş, cine s-a mai căsătorit, cine a mai căzut la pat, cine a mai murit, cine a mai fugit... Şşşş...! Madam Buzea, Ţăruşoaia, doamna Vasilache, Iezeanca, moş Pătrunjel, coana preoteasă, Sanda frizeriţa, Lucreţia, tanti Cati, nenea Zaharia, Tecuceanu cu bicicleta pe care o proptea de gard... Când unul, când altul. Dulceaţă era, apă în puţ de asemenea. Fluturii albi zburau în jurul nostru.

va urma

Paturile

2012-01-05T16:31:00.004+02:00

Şase paturi în patru camere erau în casa bunicilor. Şi erau zile (şi nopţi), mai ales vara, în care şase nu erau de ajuns, dar şi zile (şi nopţi), mai ales iarna, când numai unul era ocupat. Iar acela era o dormeză mai mare pe care încăpeau bunica şi bunicul, unul la un capăt, şi altul la celălalt capăt, plus vreo douăzeci de perne de toate dimensiunile şi culorile. În patul acela a murit bunicul la 92 de ani. În patul acela a zăcut bunică-mea câţiva ani. De murit, a murit în alt pat, cu toate că ar fi preferat să moară şi ea tot acolo.

Copii fiind, eu şi verişoarele mele, ne tolăneam, ţopăiam şi ne zbenguiam în toate paturile din casă. Uneori dormeam câte două în pat, alteori câte trei. Eram mici şi aveam destul loc într-unul din paturile acelea mari. Cu toate că puteam dormi şi singure, dar era vacanţă şi vară şi aveam o grămadă de jocuri de jucat de nu ne mai săturam nici noaptea. Stăteam câte trei, patru în mijlocul patului şi jucam fazan, bunicul stă pe prispă, macao sau tabinet. Bunicul somnoros venea să ne stingă lumina şi să ne trimită la culcare. Şi întinse sub pătură încă mai povesteam şi ne chicoteam până târziu. Uneori adormeam cu lacrimi în ochi de râs de atâtea glume ce spuneam sau de plâns, de la nuiaua pe care o primeam fiecare peste picioare ca să ne potolim. Ştiau o grămadă de cântece şi de bancuri cu Bulă, verişoarele mele. Eram eu, Ana, Sanda şi Mara. Toate cam de aceeaşi vârstă. Eu eram cu puţin mai mare decât ele, dar ştiam mai puţine jocuri şi cântece. Nu aveam prieteni la bloc aşa cum aveau ele, de aceea eram absolut uimită că pot exista versuri precum „Coana Miţa Biciclista”, dar şi cântece mai triste precum

toamna când se scutură salcâmii
au plecat cazacii la război
şi-au lăsat buchete albe-n gară,
dragoste şi-ntoarcere-napoi

...cântec pe care l-am auzit de curând, în varianta sa originară, în filmul rusesc Zboară cocorii şi m-a uimit şi întristat ca şi atunci când eram copil şi-l cânta Sanda, în timp ce ne dădeam în leagăn – şi acela un fel de pat în care mai şi aţipeam uneori.

Şi pentru că niciodată în casa unui om gospodar, iar bunicul era un astfel de om, nu prisoseşte nimic, în magazia de cereale, în timp ce mă jucam de-a v-aţi ascunselea printre saci cu făină şi mălai, am mai descoperit un pat proptit de perete, în picioare, ca să ocupe mai puţin loc, dar şi ca să nu-şi facă şoarecii cuib în el. Părea un tobogan tapiţat. Şi era gata, gata să-l folosesc ca atare, dacă nu ar fi ţipat bunică-mea la mine şi nu mi-ar fi explicat că acela era „un pat de dat de pomană, după moartea mea sau a lui bunică-tu”. Oricum era prea abrupt ca să fie tobogan.

Aşa era bunică-mea – toată copilăria mea s-a pregătit de moarte. Şi-a comandat până şi coşciuge pentru ea şi bunicul. Era prin anii '80 şi nu apăruse moda occidentală a sicrielor lăcuite, cu mânere şi cu un crucifix pe capac, ci o căruţă a oprit la poartă şi a descărcat în bătătură două cutii simple, cu capace trapezoidale, din lemn alb, cam grosolan lucrate. Când să ridice capacul unuia dintre coşciuge, bunicul a descoperit... Dar nu am să scriu despre asta acum. E întâmplare amuzantă despre care voi scrie cu altă ocazie împreună cu alte câteva cel puţin la fel de haioase pe acelaşi subiect.

va urma

Revelion

2011-12-31T12:03:00.001+02:00

Acum, la capătul anului, ne ocupăm de maioneză, de săpunul nou de la baie, de prosoapele curate şi de exactitatea agendelor.

Frigiderul e plin cu sucuri şi cu piftie.

Telecomanda îşi aşteaptă saltul mortal în timp.

Un bici ancestral pocneşte-n depărtare. Un cofetar bătrân se-ndrăgosteşte de femeia care vinde artificii în piaţă.

Printre cei 50 de invitaţi, singurătatea se strecoară pe nesimţite ca o pisică având o coadă lungă cât un fir al Ariadnei deşirat prin toate ungherele.

La noapte dragostea va scânteia în mii de steluţe colorate, iar asta este cea mai frumoasă iluzie.

Deziluzionaţii

2011-12-17T10:09:00.001+02:00

Ne plimbăm pe stradă şi vorbim. Te cert că-i judeci pe alţii. Pe cei care vin la tine să se plângă: dezamăgiţii, trădaţii, abuzaţii şi dezabuzaţii. Şi eu te judec astfel. Tocmai m-am lepădat de lemnul galben al biroului de la care trimit zilnic mii de mesaje în eter. Dac-aş putea să-mi închipui câţi mă iau în seamă, câţi mă aruncă la gunoi! Acum e mult mai bine aşa. M-am relaxat. Şi cu moliciunea asta pot să iert, să uit, să-nţeleg. Ştii că uitând de toată inventica, de 4S, de FB, de CD, de LCD, de toate literele astea care credem că ne spun ceva important, ştergându-le pur şi simplu din carnea care au devenit, ne putem privi sufletul aşa cum în nopţile geroase şi senine de decembrie putem vedea mai multe stele ca vara?

Ne plimbăm printre clădirile de sticlă în care oamenii de sticlă scriu cuvinte de sticlă pentru un viitor de sticlă. Lor li se pare că totul este transparent. Că pot vedea adevărul, că în palme ţin dreptatea şi în buzunare siguranţa zilei de mâine. Noi, privindu-i în treacăt de dincolo de geamuri, avem impresia că ei undeva au greşit şi că nu pot percepe fisura aceea care va transforma totul în cioburi la cea mai fragilă atingere. Dar noi suntem nişte deziluzionaţi şi poate că vedem totul ca nişte deziluzionaţi.

Ne plimbăm prin oraşul acesta şi visăm pustiuri, mări nesfârşite şi nisip. Ispite, tăceri, şi împăcări.

Nostalgii de decembrie

2011-12-13T20:34:00.003+02:00

Cum să nu scrii când în cameră e cald, iar de afară se aude Moş Crăciun cu plete dalbe cântat la trompetă, trombon şi tamburină. O colindă care îmi stârneşte nostalgia anilor de liceu când, înainte de vacanţa de iarnă, îl zdrăngăneam şi eu la chitară până aducea cât de cât a melodie.

Cum să nu scrii când o zi întreagă ai făcut faţă agitaţiei de dinainte de sărbători cu şirurile interminabile de maşini, cu claxoanele isterice, cu tramvaiele aglomerate, cu mulţimile de oameni dezorientaţi de atâtea oferte, cu clasica lor listă de cumpărături în buzunar, în care porcul mistic e împărţit pe elemente anatomice ca un puzzle incomplet.

Cum să nu scrii când pisica se joacă prin casă alergând o mingiuţă roşie ca în reclamele la Whiskas şi pentru tine asta însemnă pace şi îmbătrânire. O zi care se topeşte ca toate celelalte pentru că aparent e ca toate celelalte numai că dacă scrii puţin despre ea, poate că va mai exista şi ea încă puţin şi nu va dispărea de tot în neantul netrăirii universale.

Mi-am privit, azi, mâna stângă cu degetele strângând ţeava portocalie a troleului. Încreţituri şi zbârcituri, pielea uscată şi rozalie, unghiile pătrate tăiate din carne. Am uitat să mi le dau cu lac săptămâna asta. Pe aceeaşi bară, o altă mână stângă, albă, cu pielea netedă, cu unghiile lungi, violet. Din copilărie am obiceiul de a-mi privi mâinile. Atunci, iarna, erau micuţe şi roşii de la zăpada pe care o roteam ca să fac oameni cu ochi de carbune. În adolescenţă le aveam mai mereu crăpate de ger. Vara erau grăsuţe şi fine. Îmi priveam mâinile şi îmi ziceam că nu vor fi mult timp aşa frumoase. Citisem într-o revistă de-ale uneia din verişoarele mele mai mari, că vârsta femeilor se cunoaşte după mâini, nu neapărat după faţă, şi erau acolo nişte sfaturi cum să-ţi îngrijeşti mâinile ca să arate mai tinere. Nu le-am urmat, le-am uitat repede. Mai ţin minte doar nişte mişcări de masaj facial pe care le mai fac uneori, dar nu regulat. Se pare că nu am crezut niciodată în cosmetică, deşi mereu m-am interesat de ea. Îmi plăcea să-mi privesc verişoarele machiindu-se, dar eu nu am nicio trusă de machiaj. Am primit odată una, pe care i-am dat-o unei prietene. Pentru o femeie genul ăsta de mărturisiri cred că sunt mai scandaloase decât dacă şi-ar povesti fanteziile sau experienţele erotice. Încep eu însămi să mă simt şocată de penuria mea de smacuri. Poate că de Anul Nou ar trebui să mă machiez şi, aşa cum unii îşi propun să se lase de fumat, eu să-mi propun să mă apuc de machiat.

Probabil că am ajuns să scriu despre cosmeticale pentru că sărbătorile astea din decembrie mă întristează şi mă fac să mă gândesc mai mult la trecerea timpului, la îmbătrânire, la uitare. M-aş lăsa dusă de tăvălugul cumpărăturilor şi al cadourilor, de luminile de pe bulevarde, de bradul din Cişmigiu, de vinul fiert, castanele coapte şi kurtos kalacs, de acadelele şi turta dulce, de fulgii de zăpadă proiectaţi pe clădirea părăsită a Primăriei Bucureşti, de roşu şi auriu. Toate astea acoperind tristeţea trecerii timpului cu o glazură de caramel sau marţipan. Şi ce contează dacă nu mai ninge! Asta este elementul de originalitate al acestui an. Poate că peste vreo douăzeci de ani va fi cald şi vom împodobi brazii în mânecă scurtă şi-l vom aştepta pe Moş Crăciun în slipi ca australienii.

Imaginea asta a Crăciunului australian m-a cam blocat în visare. Poate că la ei nu e cine ştie ce. E Moşul care vine pe schiuri acvatice care ne face cu mâna din televizor, la ştirile din 25 decembrie. Şi oricum nu e singura ţară din lume unde acum e vară. Dar nu-mi pot imagina cadourile fără ger. Bradul fără nea. Liniştea străzilor fără zăpada care o adânceşte şi mai mult şi care te face să te simţi la capătul lumii chiar dacă te plimbi în mijlocul ei. Colindele la gura sobei... Toate astea dispar încet, încet, odată cu nămeţii, cu "gerul cumplit" şi cu "drumul greu".

zilele morselor

2011-12-04T10:12:00.002+02:00

în zilele morselor nedumerirea ne pica din cer

ca şi răgazul, de altfel

precum totul se completează sau se compensează

dimineaţa aşteptam ca soarele să-şi termine cafeaua

noi, în casele noastre strâmte, ne încălzeam ibricul de două, trei ori

televizorul mergea cu desene animate şi ne întrebam

eram ca plopii desfrunziţi şi înalţi, îndoindu-ne

eram ca ramurile lor ascuţite şi albe, ezitând

cine ne putea auzi, cine ne putea contrazice

dincolo de soarele care scânteia într-o vreme care nu-i aparţinea

inoportun într-o viaţă inoportună

zgomotos într-o lume taciturnă

lăsam totul aşa cum era şi ieşeam

era deja seară, el dispăruse deja

oraşul ne aştepta cu bere ieftină şi cu răceală

pătrundeam prin beciurile lui umede

mâncam prima oară în acea zi

ne strecuram bileţele în buzunare

adulmecam parfumurile oamenilor pe care-i iubeam

totul devenea uşor şi suportabil

şi atunci reuşeam să-aţipim

cu capul pe braţul de pâslă al amăgirii

copilării 2

2011-11-23T21:10:00.000+02:00

Tot aici despre frici:
copilariamuzeultaranului.blogspot.com

tramvai telefon seara

2011-11-16T21:01:00.000+02:00

cum e seara tramvaiul trecând pe pod

oameni în trening

dungi lungi flurescent vorbind la telefoane

şiruri de becuri peste râul secat

clădiri scânteie ca diamantele

niciodată nu vei ştii ce porţi, ce mănânci, ce este cu tramvaiul acesta

pe şine de la un capăt la altul în fiecare zi

mii de kilometri pe loc

niciodată nu vei ajunge în altă parte

acolo unde ghetele tale au fost cusute, unde telefonul acela asamblat

alţi oameni, alte tramvaie, aceleaşi haine, aceleaşi telefoane

şi drumul de la un capăt la altul în fiecare zi

noi toţi miliarde de nepricopsiţi visând diamante

Noiembrie

2011-11-04T13:21:00.000+02:00

Trec prin toamnă târşâind, în halat şi pijama. Frunze galbene mi se lipesc de talpa papucilor. Picioarele-mi sunt reci şi degetele încreţite. Noiembrie, lună cu speranţele arse, cu gândurile scrum. Un pas înainte şi mă apropii de nicăieri. Un copac triumfând în moarte. Păsări pierdute-n văzduh. Nebună, îşi zic grăbiţii întorşi de la piaţă şi saci grei cără în spate şi sacoşe mari în mâinile lor bătrâne, printre blocurile de beton. Cazematele lor calde. Salvare, uitare şi scop. Bolnavă, spun văzându-mi halatul bordo. Cerşetore, ghicindu-mi buzunarele goale. La fiecare adiere frunzele cad, vorbele cad, soarele se sparge în ceaţă. Acum este timpul să nu mai ajung.

parfumul

2011-09-27T18:13:00.000+03:00

Toată ziua m-a urmărit un parfum. Şi asta a fost toată ziua. Sunt zile când nu mă urmăreşte nimic, iar firea mea este de a nu urmări pe nimeni niciodată.

Sunt zile când pot dansa şi simt atunci că dansul este firea mea, că sunt mai talentată decât Isadora sau Salomeea.

Sunt zile când pot scrie şi atunci scriu şi simt că scrisul este firea mea.

Sunt zile când cunosc toate limbile lumii şi pot vorbi fluent cu orice străin. Atunci simt că şi cuvintele sunt firea mea.

Uneori apare trecutul. Se furişează pe sub ochelari şi-mi face cu mâna. O gară este aproape şi din câteva în câteva minute un tren pleacă, un tren vine.

Partea bună este că se lucrează la timp. Nişte fizicieni îl întorc pe toate feţele şi el se lasă. Şi cu mine se joacă aşa ca un pisoi care se ascunde printre multele perne din pat şi apoi deodată sare. Şi iar dispare, şi iar sare. Ce nebunie!

Pisicul

2011-08-28T18:03:00.002+03:00

Delicat Efendi Gălbenuş Mişu Pisu-Pisi Oskar Bre Nastratin Întâiul

Din zori şi până-n seară

2011-08-06T22:19:00.001+03:00

Grădina

2011-08-01T21:14:00.003+03:00

Vine un moment în viaţa unui om, poate pe la 30 şi ceva de ani, poate mai târziu, când stând pe întuneric, în fotoliul din sufragerie, ca un urangutan în mijlocul unei păduri tropicale din Sumatra, îşi zice „şi acum ce?”.

Ai casă, ai credite, ai serviciu bun, ai un trecut cât de cât, un viitor conturat statistic - aici nu insist - ai călătorit, e drept că ai cam ratat la capitolul familie, căci altfel ai fi spus că ai şi copii. Bine, copiii nu sunt obligatorii sau poate sunt. Dar e cam dureros să te gândeşti la asta aşa că să trecem la ceva concret.

Emilia are 34 de ani, a lucrat de 10 ani pe ici, pe colo până a găsit job-ul la bancă unde câştigă bine, are casa ei luată în rate. E drept că mai are 15 ani de plătit la ea, dar acum trec. Timpul trece repede şi asta o înspăimântă cel mai tare. E divorţată sau, mă rog, a avut o relaţie de 4 ani cu unul, nici nu merită amintit, care într-o zi a venit şi mai pe departe, mai drept în faţă i-a zis că hai să ne despărţim o vreme. Ea: ai pe cineva. Da. Pe cine? O fată de liceu. O minoră? De când asta? De vreo două luni. Şi apoi totul s-a desfăşurat pe repede înainte: el şi-a strâns lucrurile, ce nu a apucat să ia, ea le-a aruncat la ghenă. Nu a vrut să păstreze nimic de la el. Nici măcar micile cadouri. Nici nu-i prea făcea cadouri, acum a realizat. Poate că nici nu i-a păsat de la început de ea. Păstrase nişte ambalaje. Nişte cutii. Nicio bijuterie. Nicio floare uscată. Asta-i bine că nu s-ar fi apucat să scuture şi cărţile. Nu-i cumpăra flori nici de ziua ei, cică avea alergie. De aceea în casă nu aveau ghivece sau vaze. Şi cu toate astea la flori uscate se gândise cu furie şi cu nostalgie pentru că în copilărie descoperise prin cărţile din bibliotecă nişte garoafe presate. Erau florile pe care i le dăruise tata mamei în tinereţea lor. Pentru ea asta era tandreţe. Dar timpurile se mai schimbă, nu?

Într-o săptămână a văruit. Şi-a luat altă uşă la intrare. Mai că nu a schimbat şi mobila. După un parazit trebuie să dezinfectezi, şi-a zis. Iar apoi trebuie să pleci ca să laşi casa să se odihnească şi să te odihneşti şi tu, să uiţi, să plângi fără să te vadă nimeni. O vreme, până când se mai aşează amintirile şi gândurile. Dar nu prea mult totuşi pentru că serviciul nu te aşteaptă. În limita concediului de odihnă, hai şi puţin medical sau fără plată, trebuie să-ţi revii repede şi să continui mai departe. Este nevoie de femei puternice!

Era octombrie. A plecat la Roma. Ştia italiana. Nu s-ar fi simţit pierdută cu totul. În plus cine nu ştie că italienii sunt frumoşi. Dar frumoşii aceia nu au făcut-o să-şi schimbe proaspetele păreri despre bărbaţi. Şi-a zis că n-o să mai aibă de-a face cu bărbaţii cel puţin o vreme. După două săptămâni se întorsese deja acasă. Văzuse toate obiectivele din mini-ghidul turistic. Se pierduse pe străduţe. Rătăcise pe bulevarde. Mâncase îngheţată până a durut-o în gât. Colosseumul, Panteonul, Columna lui Traian, Arcul lui Constantin, Bocca della Verità. Şi zeci de Palazzo, şi de Villa, şi de Piazza, şi de Fontana, şi bineînţeles Vaticanul şi coada cosmopolită de la Capela Sixtină. Toate au făcut-o să nu se mai gândească la ceapa aia degerată, la facocerul ăla spinos, la gândacul ăla de bucătărie, la...

Era, la urma urmei, o femeie liberă, tânără, plină de viaţă şi se putea descurca foarte bine şi singură. Ce se schimbase în viaţa ei? Tot ea făcea piaţa, tot ea gătea, tot ea spăla, tot ea călca, tot ea plătea facturile, tot ea verifica noaptea dacă a încuiat uşa... Dar de data asta numai pentru ea.

La serviciu, după o vreme cine a putut, a observat că Emilia era cam aspră cu colegii şi, mai grav, cu clienţii bărbaţi. Diana Bădescu, şefa, a chemat-o în sala de meeting şi luând-o cu binişorul, dar şi cu câteva reguli de comunicare, a încercat să-i schimbe comportamentul într-unul profi şi disciplinat. Zâmbete, politeţuri, amabilităţi! Să lăsăm la uşă viaţa noastră particulară. Clientul nostru... Şi tot tacâmul capitalist îmbrăcat în şerveţelul apretat al umanităţii învăţate din cărţile de management. Emiliei i-a trebuit o noapte întreagă de reflecţii, de despicat firul în patru, de mestecat în gol şi de dialoguri imaginare ca să poată să-şi revină după conversaţia cu şefa. Se simţea ameninţată. Îi era teamă de concediere. Cum se va descurca cu rata? Dar dimineaţă îşi dădu seama că dracu¢ nu era aşa de negru şi că de fapt tot ceea ce trebuia să facă era să nu se mai arate aşa de acră cu clienţii, să mai zâmbească şi ea puţin şi să aibă răbdare.

Şi azi aşa şi mâine tot aşa, şi week-end-urile la cinema, la mall după haine noi, la teatru cu colegii când cineva cumpăra un rând întreg ca să meargă cu toţii, în turmă, un fel de team building necesar de unde nu putea să se eschiveze oricât ar fi vrut.

Şi a venit primăvara. Şi-a dat seama că trecuse iarna fără să aibă pe nimeni lângă ea ca s-o încălzească, dar parcă nu a fost chiar o iarnă aspră. Într-o sâmbătă îşi vizită părinţii la ţară, nu departe de capitală, la vreo 50 de kilometri. Nu se mai văzuseră de la ziua ei, din februarie. Îi vizita din ce în ce mai rar. După ce termina cu zâmbetele obligatorii şi cu conturile clienţilor, nu mai avea chef nici de prieteni, nici de rude. O mai suna pe mama, seara, ca să-i mai povestească una, alta. În rest, stătea pe întuneric în sufragerie şi rememora. Ce a vrut ea de la viaţă? Ce vrea acum? Îşi făcea o listă cu realizări. Şi Roma se afla pe lista aia. Era mândră că după o coadă destul de descurajatoare a intrat să vadă, chiar şi pentru câteva minute, pictura lui Michelangelo. Cât de mult i-a plăcut în copilărie filmul Agonie şi extaz! Cu lista de nerealizări era ceva mai greu. Să-l pună pe el în capul listei? Oare este bărbatul cea mai importantă realizare a unei femei? Sau copiii? Ori poate cariera? Sau măcar florile presate? Erau întrebări care rămâneau mereu fără răspunsuri. Probabil că îi era teamă să şi-le dea.

Era martie. Maxi-taxi-ul a oprit în staţie. Pe stradă nu trecea nimeni. De fiecare dată când se ducea acolo avea o stare de nelinişte. Casa aceea fusese a bunicilor. După ce a murit bunica, în urmă cu câţiva ani, părinţii ei au decis să se mute acolo. Au renovat-o, au desţelenit pământul din grădină, au tuns pomii. Când se întorcea acolo parcă revenea în copilărie. Strada, casa, grădina aveau aerul acela de vacanţă, de libertate deplină şi de siguranţă. Şi dacă era aşa, de ce nu venea mai des? Poate că ar trebui să vin mai des, îşi zise.

Era soare şi cer albastru şi pomii înmuguriţi. Tata trebăluia prin grădină. Cât de mult îmbătrânise în ultima vreme! Şi mama gătea. Şi totul în jur părea învăluit în melancolie pentru că toate acelea se petreceau în timpul vieţii lor de oameni singuri, dar păreau cu toate astea atemporale. Parcă se petreceau de când lumea, iar respiraţia lor era respiraţia bunicilor şi a străbunicilor, a tuturor oamenilor de până atunci care au trăit în locul acela şi despre care ştia puţine poveşti şi tocmai pentru că erau puţine îi stârnea tristeţe. Erau câteva istorisiri care s-au păstrat din gură în gură. Ce zi oare din viaţa mea va fi povestită mai departe de cineva, se întrebă Emilia în timp ce-l privea pe tata săpând ca să pună cartofi. Îşi aminti cum bunica îi spuse că bunicul se ducea la piaţă să vândă legume. Şi-l imagina cum se apleacă să arunce cartoful încreţit în groapa pe care o săpase. Şi tata a spus: ia găleata aia şi vino după mine! Şi până la prânz au pus împreună cartofi. Iar în jur era linişte. El săpa uşor cocoşat. Îl vedea cum oboseşte, dar nu se lăsa. Hai să ne oprim, îi spuse, ai obosit. Nu zicea nimic. Săpa mai departe. Şi toată imaginea asta cu plantatul cartofilor, în care intrase aproape fără să vrea, o făcu să se gândească la o pictură despre care citise, dar pe care nu o văzuse niciodată. Van Gogh? Citise în liceu o carte despre viaţa lui. Şi cultivatorii de cartofi putea fi o pictură de Van Gogh. Ştii tată, aşa cum stăm noi aici şi plantăm cartofi putem fi o pictură de Van Gogh. Apoi se gândi că bunicii ei au fost ţărani, că au săpat şi plantat an de an tot felul de legume şi de flori în pământul acela, dar nu au ştiut niciodată de Van Gogh şi nici măcar de Michelangelo.

A doua zi o dureau muşchii spatelui şi braţele. Făcuse febră musculară, dar se simţea mândră de durerea aceea. Îl ajutase pe tata şi făcuse ceea ce strămoşii ei făcuseră toată viaţa lor. Şi din acea zi se decise: se va apuca de grădinărit. Mai întâi îl va mai ajuta pe tata ca să poată să-o înveţe cum să sape, cum să semene, cum şi când să planteze răsaduri şi toate cele. Apoi îl va ruga să-i dea şi ei o bucată de grădină şi-şi va planta ce va dori ea acolo. Poate chiar nişte garoafe. Încă de luni se duse prin librării şi anticariate să caute cărţi de grădinărit. Cumpără câteva în limba engleză şi un album de Van Gogh. Şi printre autoportrete, peisaje şi flori, da, a găsit şi Cultivatorii de cartofi.

copilării

2011-07-29T21:27:00.000+03:00

Da la 1 iunie încoace ne copilărim la MŢR cu un proiect de maturitate: Childhood. Remains and Heritage.

Colecţionăm obiecte, vom organiza ateliere de memorie orală pentru copii şi vârstnici, vom facem expoziţii tematice, iar la final vrem să realizăm un muzeu virtual al copilăriei.

Împreună cu câţiva voluntari, colegii mei s-au apucat să facă teren, să descopere colecţii de jucării, să înregistreze istorii legate de copilărie şi să scrie.

Şi pentru că săptămâna trecută mi-am văzut nepoţeii jucându-se de-a v-aţi ascunselea, am brodit şi eu un text uşor nostalgic.

De citit aici: copilariamuzeultaranului.blogspot.com.

Maşina de îngheţată

2011-07-24T19:28:00.000+03:00

Şi la voi acolo e vară, şi poate chiar caniculă, nu-i aşa? Şi pe la voi trece oare în fiecare după-amiază maşina de îngheţată? Se aude de departe mai întâi o melodie ca de flaşnetă sau ca de cutie muzicală. La început credeam că a sosit circul. Când se apropie se aude şi mai tare ca o bucurie, ca o speranţă care se împlineşte. Şi de fiecare dată iau o cupă pentru mine şi una pentru tine, dar o mănânc tot eu, şi pentru tine. Şi tu poate că faci la fel. Mâncăm şi cupa noastră şi cupa celuilalt. O cupă pentru aproape şi una pentru departe. Prima dată când s-a oprit maşina în poartă – melodia era ca o nelinişte – o femeie grăsulie îmbrăcată în alb a spus:

Îngheţată de casă cu lapte proaspăt!

Am alergat în curte, după bani, şi am spus repede că e îngheţată proaspătă cu lapte de casă, luăm? Dar nu a răspuns nimeni aşa că mai întâi am cerut o cupă şi m-am gândit că dacă i se mai face poftă cuiva şi am mai cerut una. Şi de fiecare dată când vine maşina de îngheţată fac aşa. Poate că odată şi odată va vrea cineva a doua cupă. Poate că odată şi odată te vei nimeri aici şi vom mânca fiecare cupa sa, care va fi numai cupa pentru aproape, iar cupa pentru departe va rămâne altcuiva.

fantastica zi de iulie a unui muzeu secular

2011-07-20T15:04:00.000+03:00

lui R.

previous, next, previous, next, previous, next, previous, next, previous, next

la doi kilometri de aici e sufletul tău prăpădit

care mă aşteaptă. în spate port o tablă cu multe cuvinte ordonate pe ea

şi ca să reuşeşti în viaţă trebuie să scrii negru pe alb

luni, marţi, miercuri, joi, vineri şi câteodată în week-end

să scrii concediu, template şi mail

timp plat şi măi

până la tine mai am câţiva paşi

nu te văd

încă un call şi aproape că te ajung

next, next, next, next, next

la pas

2011-07-19T18:15:00.002+03:00

Un încet al paşilor pechinezului în urma stăpânei sale
Un încet al fumului ieşind din ţigară
Un încet al picăturii lunecând pe obraz
Un încet al picioarelor strâmbe şi al bastonului
Un încet al bătrânei cu nume de floare
Un încet al norocului ce se iveşte pe cale
Un încet al visului
Un încet al întâmplării
Un încet al vindecării
Un încet al vorbei pe buzele tale

plaf

2011-07-16T10:34:00.002+03:00

E atâta nimic în jur încât canicula se plictiseşte navigând pe internet.

solstice

2011-06-27T23:14:00.000+03:00

Din Sulina

2011-06-02T20:48:00.001+03:00

I shot the bird...

But I didn't shoot no dolphin, oh no! Oh!

Visite du musée imaginaire de Charles Baudelaire

2011-04-28T15:51:00.002+03:00

Visite du musée imaginaire de Charles Baudelaire

Vezi mai multe video din cultura

Modelul

2011-04-22T13:08:00.006+03:00

Spune-mi ce să fac cu mâinile. Cum să te privesc. Sau să nu te privesc. Aşează-mă aşa cum vrei, cum îmi şade bine, cum au încremenit Venerele pe divane şi preoţii în odăjdii de sute de ani. Vreau să văd apoi ce vezi tu la mine. Vreau să simt cum mă simţi tu pe mine. Fiecare tuşă recreându-mă pentru veşnicie. Spune-mi din ce ţâşneşte frumosul. Şi cum poate oare să ajungă de la mine la tine şi apoi să plece de la noi, să se înstrăineze prin secole, prin camere cu miros de ciuperci sau prin muzee. O privire de câteva ore pierdută pentru veşnicie în iureşul artei cu a mare sau cu a mic sau de mână sau de tipar. Vorbeşte-mi pentru a nu mă mai simţi stânjenită, pentru a nu mai fi eu modelul, ci doar culoare şi umbră. Transformă-mă în brusture, în coţofană, în stâncă roasă de valuri. Eu floarea. Eu pasărea. Eu marea. Eu femeia.

Tu mai ştii, Otilia, când te-am văzut prima dată în după-amiaza aceea. Venisei să ne aduci pâine caldă, mie şi soţiei mele. Noi ne pregăteam să mergem la masă, la părintele stareţ. M-am mirat că a bătut cineva la uşă. Nu aşteptam pe nimeni, nu cunoşteam pe nimeni în afară de părintele, dar ştiam că el nu va intra niciodată în chilia aceea pe care ne-o pusese la dispoziţie pentru o vară. Venisem din capitală ca să am linişte, ca să pot picta singur. Nu aşteptam pe nimeni. Nimeni nu ştia unde plecasem în vacanţă. Perdeaua de dantelă de la uşă se întunecase în locul în care stăteai tu. Tu, bătaia în uşa. Tu, surpriza. Tu, indiscreta. Tu, copila de nici 9 ani, fragilă şi nedumerită, ai rostit pe nerăsuflate: m-a trimis mama să vă aduc pâine proaspătă de la Buzău. Şi soţia mea a zis: intră. Şi s-a bucurat pentru pâine şi pentru că-i intrase un copil în casă. Nu aveam copii pe atunci. Ne-ai mai spus că staţi în camera de vizavi, tu şi părinţii tăi. Te-am întrebat cum te cheamă. Când mi-ai spus Otilia... Otilia! Şi pe soţia mea tot Otilia o cheamă. M-am prezentat şi eu. Nu cred să fi reţinut numele meu, este? Mai ţii tu minte toate astea? Mai ţii minte că nu am avut ce să-ţi dăm. Nici bomboane, nici ciocolată, nici jucării. Nimic din ce s-ar putea bucura un copil. M-am simţit stânjenit. Am propus ca în schimb să-ţi fac portretul. Soţia mea a spus grăbeşte-te, ne aşteptă părintele. Începuse deja să se aranjeze. Te-am aşezat pe un scăunel în faţa mea. Te-am rugat să stai nemişcată. Otilia se îmbrăca. Îşi trăgea ciorapii. Te-am desenat repede, cum mă rugase. Dar pentru că te mişcai tot timpul, începusem să-mi pierd răbdarea. O priveai cum se machiază în oglindă. Îţi fura privirea. Te preocupa mai mult decât ceea ce făceam eu. Erai pe cale să ai un portret făcut de un mare pictor şi ţie nici nu-ţi păsa. Ai terminat? Eu sunt gata. Să mergem! Şi te-am dus până la uşa camerei voastre. I-am dat desenul acela tatălui tău. I-am mulţumit. Avem 37 de ani atunci. Otilia avea 39. Dar în seara aceea, pentru prima dată am privit-o copil. Te-am privit copil şi te-am desenat copil. Te desenasem de mii de ori la toate vârstele pe care le-am trăit împreună, de la 19 ani. Îmi dorisem atât de mult să te fi cunoscut copil. Mai ai tu oare desenul acela?

Sărută-mă cu urechea, cu obrazul, cu palma, cu unghiile. Fă să-mi curgă prin vene acuarele. Pune culoare acolo unde e vrajbă, acolo unde nu te iubesc. Umple cu verde, cu violet, cu ocru nemulţumirea, nepotrivirea, despărţirea. Ascunde-mi în umbre sfiala, minciuna, uitarea. Corpul meu a îmbătrânit şi nu mai susţine estetica pânzei pe care de ani de zile-l pictezi. Nu mai sunt eu sprinţara, eu vesela, eu teribila. Să nu-mi mai cauţi faţa netedă, privirea luminoasă, neastâmpărul. Sunt bătrână în faţa oglinzii, în faţa visului, sunt încă tânără, sunt încă modelul.

Mă întorceam de la facultate într-o seară. E drept că mai zăbovisem cu câţiva colegi într-un bar. Era încă devreme pentru noi. Nu ştiu de ce am plecat aşa fără să anunţ. Gândeam oare că tinereţea nu trebuie să dea explicaţii sau pentru că stăteam departe de centru pe atunci şi probabil că nu aveam bani de taxi, am fugit ca să mai prind un troleu înainte de 11 noaptea. În troleibuz era puţină lumea, dar m-am aşezat lângă tine. Ţii minte, Otilia? Ştiam că eşti tu cu toate că nu te mai văzusem niciodată la vârsta aceea. Erai bătrână. Erai ca o bunică neajutorată şi singură. Şi parcă ştiam tot ce trăisei, parcă aş fi putut să-mi amintesc toată viaţa ta, doar privindu-te. Mi-am zis: mâine când mă voi revedea cu Otilia îi voi spune că am întâlnit-o aseară în troleibuz. Te-am văzut aseară Otilia, aveai 80 de ani şi nu m-ai recunoscut.

Pictează-mi pe trup culori baroce. Pielea cu ambră şi sidef. Ochii cu lapislazuli. Părul de carneol. Sânii de opal şi hiacint. Ascunde-mă între flori şi nimfe, între fauni şi mirt, între aripi şi plete.

Ce înseamnă să însemni ceva, Otilia? În lumina acestui soare de aprilie cu care nu se va mai întâlni nimeni niciodată, eu te privesc. Aşa cum în grădinile Luxembourg, Rubens o privea pe Maria de Medici împreună cu tot alaiul ei de cardinali, ducese, naiade şi zeiţe. Aşa cum în jurnalul lui, Delacroix a scris de zeci de ori despre Rubens după ce îi privea tablourile din Paris, din Anvers... Pe oriunde călătorea, îl căuta pe el. Te voi duce odată la Louvre să-ţi arăt sala imensă unde, pe-o parte şi pe alta, sunt numai tablourile acelea cu Maria şi istoria vieţii ei spusă pentru cine arte timp să aştepte şi să vadă. Sunt mii de tablouri la Louvre, Otilia. Pictori din toate epocile, din toate civilizaţiile. Mii de ani în urma noastră. Sunt mii de ani înainte de Tizian. Sunt sute până la Delacroix. Sunt oameni care au fost, priviri care numai acolo mai mărturisesc. Femei mereu frumoase. Bărbaţi mereu curajoşi. Şi aceeaşi luptă cu timpul, cu dispariţia, cu neantul. Unii au plătit bani grei pentru portretele acelea, însă numele lor au fost uitate. Au rămas semnătura artistului într-un colţ şi culorile lui. Să nu te sperie valurile de turişti care vor trece pe lângă noi. Ne vom aşeza pe-o bancă şi-mi vei povesti despre Maria, iar eu despre Rubens. El avea 45 de ani. Ea avea 47.

Gilda

2011-04-13T07:25:00.000+03:00

Într-un week-end Ştefan a întâlnit-o pe Gilda şi de atunci nu s-a mai despărţit de ea. I-a plăcut cum arăta în reclame şi s-a dus să şi-o ia. Nimic mai simplu în lumea noastră. Îţi place ceva, îţi iei. Dacă e prea costisitoare plăcerea ta, visezi la ea până apare alta mai ieftină. Ştefan petrece zilnic câteva zeci de minute în trafic. Şi ca să nu se plictisească, se uită la toate reclamele care-i ies în cale. Le citeşte cu atenţie, se întreabă ca la ora de literatură: ce-a vrut să spună în propoziţie? Automobilul şi l-a luat aşa. Citise pe un mare ecran luminos că e la reducere noul model şi l-a luat în leasing chiar în săptămâna aceea. Bineînţeles că tot în week-end. În principiu sâmbăta este ziua de cumpărături. De cumpărături importante, că nimicurile săptămânale care se găsesc la grămadă în supermarketuri, le cumpără mai degrabă duminică seara, când nu e aşa de aglomerat. Ştefan are oroare de aglomeraţie şi de gălăgie. Mai bine stă toată ziua în casă la calculator, se joacă un joc, caută reclame la automobile pe internet, iar seara se duce să-şi umple frigiderul şi dulapul din baie cu ce e nevoie.

Şi cu Gilda a fost cam tot aşa. Se schimbaseră reclamele la Keya şi peste tot prin oraş vara era întâmpinată cu mese, scaune, paturi, umbrele, prosoape... Şi Gilda... Părea o nepotrivire în toată adunătura aceea de mobile şi bigudiuri, dar a fost o revelaţie. Iar numele îl pronunţase o săptămână întreagă şi de abia aştepta să se facă sâmbătă ca să dea o fugă până la Keya. Iar când a strâns-o în braţe pentru prima dată, era încă aprilie, s-a simţit uşor şi fragil ca un băieţel de 5 ani. Mirosea aşa cum spera să miroasă, a lână, a cauciuc şi a altceva. A ceva ce mirosise demult, în casa bunicilor. Probabil că era o substanţă specială de tratare a lânii, nu ştia. Gilda era ceea ce-i lipsise de ani de zile. Când era copil avusese una la fel ca ea. O plimba peste tot. Nu pleca fără ea nicăieri. Dacă se întâmpla să uite mama să o pună în bagaje, era teroare. Se apuca pe plâns şi nu se mai oprea. Dida, dida, striga şi plângea. Cu dida dormea. Îşi îndesa nasul în ea şi adormea numaidecât. Acum dida se întoarse. Dida era Gilda. Acum viaţa i se părea mult mai interesantă. Şi parcă îi găsea şi un sens. Acum ştia că destinul a fost acela care i-a scos în cale o reclamă genială la noua colecţie de pături primăvară-vară.

La Keya un model de pat poartă numele Stefan, însă acesta nu apare în nicio reclamă.

Minciunelele

2011-04-12T07:04:00.003+03:00

Sunt mare amatoare de minciunele sau de gogoşele jurnalistice, de articolaşe în care marii intelectuali ai ţării sau vedetele culturale se coboară la nivelul nostru şi ne spun în trei rânduri de ce merită să citim o carte pe care ei n-au citit-o sau să vedem un film. După numărul de like-uri pe Facebook îmi dau seama că sunt mulţi cei ca mine, cititori de reviste şi săptămânale cu fason, care se iluzionează că sunt de partea ok a vieţii culturale.

Aceste gospodine harnice care coc minciunele în reviste uşurele, mai pun în tigaie şi câte o gogoaşă uriaşă ori înfuriată livrată prin revistele literare pentru cititorii mai pretenţioşi sau mai nesătui, dotaţi cu un stomac bun pentru a digera recenzii făcute după prefaţă.

Şi nu aş avea nimic cu ei dacă gogoşelele lor, chiar şi după reţetă, le-ar ieşi dulci şi vanilate, însă de multe ori sunt fade sau răscoapte.

Sau poate că nu m-am aşezat eu în faţa gogoşeriei potrivite.

EM vs H&M

2011-04-09T17:14:00.001+03:00

Două evenimente au dezgheţat Bucureştiul în această primăvară. Primul, în ordine cronologică, a fost deschiderea unui lanţ de magazine foarte cunoscut amatorilor de shopping în străinătate. Al doilea, este centenarul Cioran.

Mash-uri de zeci de metri şi sute de citylight-uri au îmbrăcat bulevarde şi imobile la sfârşitul lunii martie. Plete blonde, rochii lungi şi înflorate, bluze vaporoase şi pantaloni scurţi au înţolit oraşul din centru la periferie mai ales prin zonele unde nu era el prea curat. Faţade întregi de clădiri istorice au fost învelite cu totul în pânzeturile publicitare. Femei gigant privind lasciv de la înălţime mulţimea şifonată şi grăbită trecând fără încetare pe străzile ce li se întindeau prăfuite la picioare. Promiteau preţuri accesibile şi haine de calitate. Mii de bucureşteni s-au îmbulzit să vadă marea minune promisă în zi de post. La câteva zile de la deschidere, obişnuitele pungi cu mâncarea pentru serviciu a călătorilor RATB purtau sigla H&M.

Nişte mash-uri, câteva citylight-uri, sute de stencil-uri şi un zid desenat toate marca Dan Perjovschi au însemnat Bucureştiul cu puţină cultură, cu ocazia împlinirii a 100 de ani de la naşterea lui Cioran. Femeile pastelate din reclamele H&M. sunt acum concurate de omuleţii lui Perjovschi străbătuţi de un cinism à la Cioran. Pe faţada Universităţii de Arhitectură, pe bulevardul I. C. Brătianu – chiar în piaţeta aceea de lângă spitalul Colţea care pun pariu că nu ştiţi că se numeşte Piaţa Emil Cioran, în staţiile de autobuze ori la metrou, ne scrie Cioran. Pe trotuare, din loc în loc, îi călcăm în picioare profilul stilizat, ajuns o linie puţin strâmbă.

Într-o ţară în care promovarea evenimentelor sau instituţiilor culturale este aproape nulă, proiectul iniţiat de Institutul Francez din Bucureşti, „Cioran în stradă de Dan Perjovschi” mai scutură puţin florile oraşului acum în aprilie. Chiar de aveţi obiceiul să mergeţi cu nasul pe sus sau dimpotrivă, cu privirea-n pământ, Cioran va fi acolo, subţire ca o dungă de creion, şi vă va vorbi. E nebunul care strigă-n deşert. E filozoful din agora pe care vin toţi să-l asculte. E o reclamă din care lipseşte cifra preţului. E un happening pe care îl înţelegem sau nu. E o mâzgăleală. E o vorbă înţeleaptă. E neobişnuit. E un moft. E pentru elite. E pentru toată lumea. E ceva.

La scurt timp după aceea

2011-03-06T11:35:00.000+02:00

La scurt timp după aceea am făcut expoziţia. Veneau oameni de pretutindeni. Cel mai mult contau fularele lor. Li se înfăşurau în jurul gâtului ca la câine. Cincizeci. O sută. O mie. Fiecare cu povestea lui şi cu rasa lui. Mai jos arabii protestau. Milioane de ghutra spărgeau noaptea ecranele televizoarelor mute. Femeile lor purtau toate inelul lui Gyges pe degetul mare. Aceasta le-a fost scăparea. Uneori îngerii le mai priveau, dar asta nu a avut nicio importanţă pentru nimeni până la urmă. Noi priveam pe cer şi vedeam stoluri de păsări. E primăvară, spuneam. Se întorc păsările din ţările calde. Seara şi dimineaţa, mii de păsări. Cu un etaj mai jos ei priveau cum zburau gloanţe. E primăvară, spuneau. S-a întors războiul. Seara şi dimineaţa, mii de gloanţe.

Lena Constante - Evadarea tăcută

2011-02-25T17:13:00.001+02:00

Când sunt tristă, când simt că totul se deşiră şi că nu pot face nimic, când îmi pierd puterea de a mai continua, atunci apar în calea mea marile suferinţe, oamenii care au îndurat multe, cei care au pierdut totul, sfârşiţii. Viaţa nu-mi devine mai uşoară privindu-i pe cei care caută în gunoaie sau care dorm pe/prin gurile de canal ori sub cerul liber, înconjuraţi de câinii vagabonzi. Dimpotrivă, mă întristez şi mai mult negăsind nicio scăpare pentru ei. Dar întâlnindu-i mă smeresc, îmi dau seama că încă nu am de ce mă plânge în mod fundamental şi că nemulţumirile mele sunt mofturi în comparaţie cu ce trăiesc ei.

Sunt câteva săptămâni de când mă chinui să citesc Evadarea tăcută, o carte despre experienţa de închisoare a unei artiste de care cu siguranţă mulţi au uitat. Despre Lena Constante am auzit prima dată cu adevărat atunci când am citit „Surâsul lui Harry”, o carte despre Harry Brauner, scrisă de Irina Nicolau şi de Carmen Huluţă. După aceea am văzut cu alţi ochi tapiseriile mari din muzeu, sub care se înfiripă o etichetă plăpândă cu numele ei. Plăpândă ca şi Lena Constante. Citindu-i mărturiile din închisoare mă cutremur la fiecare pagină. Mai mult de 10 pagini pe zi nu am reuşit să citesc până acum. E mult prea dur ce se întâmplă acolo şi înfiorător de crezut. Noi cei obişnuiţi cu ficţiunea, autenticul ni se pare forţat. Cuvintele ei mă lasă mută. Poate că povestindu-ţi suferinţa devii indecent. E greu să asculţi poveşti de genul ăsta. E mai demn şi mai discret să scrii despre ele. Cine citeşte, citeşte. Important este să nu uităm. Pentru că se ştie, se tot spune şi din păcate nu se ţine seama de asta: cine uită trecutul, e nevoit să-l repete.

Mă gândeam să copiez un fragment din carte unde autoarea istoriseşte despre una din torturile la care a fost supusă, însă am ales să citez alt fragment, mult mai concludent despre ce înseamnă să nu ai cu cine vorbi după. Lăsând la o parte faptul că timp de 12 ani a fost condamnată la tortură, tăcere şi singurătate, în libertate i-a fost greu să găsească urechi pentru povestea ea. Poveste e blând spus, dar...

Să povesteşti zi de zi, oră de oră, viaţa de închisoare este cu neputinţă. Poate chiar plicticos pentru cititor. Zece pagini pentru zece zile de tortură este şi aşa prea mult. Doisprezece ani mai târziu eram liberă. Vedeam tot felul de oameni. Oamenii aceia ştiau că tocmai ieşisem din închisoare. Nici măcar unul nu a avut răbdarea – sau curajul – să mă asculte mai îndelung. Aveau cu toţii aceeaşi „părere” pentru a mă întrerupe. Mila lor! Mila lor ipocrită. Pentru a-mi astupa gura pretindeau, pe rând, că aceste amintiri mi-ar fi dăunătoare. „Trebuie să uiţi” – era una din frazele lor tip. Nimeni nu voia să se încarce nici măcar cu una din amintirile mele. Ea ar putea să dăuneze importantului mecanism al bunei lor digestii.A doua frază tip era de un egoism făţiş. „Voi, de o parte a gratiilor, noi, de cealaltă, eram atunci cu toţii la închisoare”. Nu aveai ce răspunde. La asemenea cuvinte, răspunsul amuţeşte.

Cartea asta mi se pare mult mai puternică decât Leagănul respiraţiei. Herta Müller a mers pe firul istorisirilor celorlalţi – mama ei, Oskar Pastior – şi s-a lăsat în braţele imaginaţiei şi poeziei. Lena Constante nu are poezie, e frustă, dar jenată. Ştie că urechile noastre burgheze nu sunt pregătite să absoarbă orori, că experienţa ei pare neverosimilă şi inumanitatea pe care o descrie la fiecare paragraf pare greu de acceptat, de aceea îşi îndulceşte pe alocuri discursul, cu jenă, nu cu milă, din respect, dar fără să ascundă adevărul.

Mă întreb dacă voi reuşi să duc până la capăt această carte. Lena a reuşit să iasă vie dintr-o situaţie penibilă care a durat ani. Iar ani însemnă luni, săptămâni, zile, ore, clipe de durere, de singurătate, de frică şi uneori de disperare.

Imaginea aceasta cred că e o captură din filmul lui Thomas Ciulei, Nebunia capetelor, care va rula miercuri, 2 martie, la NCRR.

Vreme frumoasă, vremuri prăfoase

2011-02-13T14:50:00.001+02:00

Sâmbătă, 12 februarie.

Vreme de primăvară cu ghiocei şi vânt rebel. La 11 fix era întâlnirea din Piaţa Matache. Am luat-o pe jos de la staţia Berzei până la destinaţie. Casele în care intrasem să facem poze acum câteva săptămâni, erau dărâmate deja. Un bloc aştepta resemnat bucurându-se de ultimele raze care-i mai netezeau scăfârlia bătrână. Zilele astea-i va veni şi lui rândul. Oamenii s-au mutat din zonă. Strada era mult mai calmă decât ultima oară când am trecut pe acolo. Trecători răzleţi. Maşini, e adevărat, destul de dese, dar traficul începe să scadă destul de vizibil. Din loc în loc camioane şi excavatoare încărcau molozul sau, mai bine zis, cărau casele fărâmiţate şi le duceau departe, eliberând locul. Vântul răsfira praful pe stradă creând o imagine de western – de sat părăsit după ce a fost atacat de indieni.

Când am ajuns la Matache se strânseseră puţini oameni. Mă aşteptam să participe la protest mai multă lume. Ştiam că societatea civilă e slabă, laşă şi se implică greu, dar de data asta am văzut-o cu ochii mei. Speram să fie doar o prejudecată de om neinformat.

Nu a trecut mult şi mica adunare de artişti, arhitecţi şi nostalgici a fost înconjurată de poliţişti, negri şi bine făcuţi în contrast cu grupul de tineri uscăţivi şi verzi. Unii veniseră cu copiii la desenat faţada pieţei după natură. Alţii veniseră să facă fotografii. Nu era ceva mai paşnic, mai flower power, ca acea adunătură pricăjită şi puţin speriată de namilele venite să menţină, chipurile, ordinea publică.

Nu am putut să nu mă întreb cum se poate ca o mână de artişti să fie înconjurată de un lanţ de poliţişti într-o piaţă publică unde cred eu că toată lumea are dreptul să se adune şi să vorbească sau să deseneze. Oare ce-ar fi Parisul dacă şi-ar scoate pe străzi toată poliţia pentru a-i împrăştia şi amenda pe toţi cei care ocupă spaţiile publice din jurul catedralelor, bisericilor sau monumentelor istorice?

Umbla vorba în grup că poliţia ar urma să ne amendeze pentru staţionare. Aberant! Aşa se explică oare de ce bucureştenii nu locuiesc spaţiile publice? Oare edilii nu amplasează bănci în acele zone, tocmai pentru a nu-i stimula pe oameni la adunări mai mari de, să zic, 5 persoane?

După vreo două ore de făcut corp comun cu oamenii din piaţa, am plecat înspre casă oprindu-mă să mai fotografiez pe ici, pe colo. Cam atât a meritat Piaţa Matache?

Walk of Fame-ul

2011-02-12T15:18:00.003+02:00

Walk of Fame, cel original, cel hollywoodian, a apărut ca idee la începutul anilor ¢50, iar primele 8 stele au fost dezvelite în martie 1960. Se spune că prima stea a fost a actriţei Joanne Woodward.

După 51 de ani, ideea aceasta a traversat oceanul, a luat-o cătinel spre est şi iată, Bucureştiul are şi el din ianuarie, un Walk of Fame al său micuţ, drăguţ şi nou nouţ. Prima stea i-a fost rezervată celebrităţii noastre locale, acest John Wayne al cinematografiei româneşti, locvacele Florin Piersic. Dacă circul acesta i se potriveşte întru câtva lui Florin Piersic, nu înţeleg cum un domn precum Victor Rebengiuc poate să participe la o festivitate de acest gen. Dacă a făcut-o totuşi, cred că s-a descurcat onorabil. Joi, în necunoscuta Piaţă a Timpului – un nume care l-a primit probabil peste noapte – s-au adunat televiziuni, artişti şi niscaiva gură-cască pentru a-l aniversa pe maiestrul care, îmbrăcat modest, cu şapcă şi trenci a spus câteva cuvinte, a dat interviuri şi a primit felicitări de la prietenii de-o viaţă şi de la cei câţiva admiratori prezenţi la faţa locului. Şapca şi atitudinea de bunic ieşit la plimbare au salvat onoarea acestui eveniment care plana la limita kitschului.

Se pare că banii pentru acest gen de proiect vin de la un magazin proaspăt renovat de pe bulevard, sclipind şi el de ecrane publicitare à l'Américaine, care şi-a plasat promenada înstelată chiar la uşa de la intrare, în loc de covoraş tradiţional de şters pe picioare. Evident că toate acest fast imitativ este, mai mult PR decât mecenat: poate că lumea va intra şi în magazin, dacă tot vine să vadă steluţele cinemaului autohton, iar snobii vor cumpăra, bucuroşi fiind că se asociază unui brand care apreciază cultura nu numai mercantilismul.

Iniţiativa de a ne venera valorile încă din timpul vieţii este de luat în considerare, mai ales când ne gândim că la noi mai mult se desface decât se face, mai mult se critică decât se laudă sau mai mult se îngroapă decât se dezgroapă. Însă modul din care alegem să o facem este condamnabil. Nu se găseau oare alte modalităţi originale, simpatice şi totodată pertinente de a-i pomeni pe cei care au adus un plus culturii române? S-au oprit ideile la deja perimatele simboluri de peste ocean? Nu cred că putem miza doar pe celebritatea şi atractivitatea turistică a bulevardului de la Hollywood. Dacă e pe aşa ar trebui să inaugurăm o Statuie miniaturală a Libertăţii pe Dâmboviţa sau un Big Ben mai mititel în Piaţa Unirii. Pentru că, nu-i aşa, dacă nu putem să ne folosim de propriile idei pentru a face oraşul mai frumos şi mai vizitabil, atunci să copiem reţetele de succes ale altora. Iar aceste reţete, adaptate la bucătăria noastră, evident că-şi pierd din gust, ba ne arată şi ridicoli în ochii celor care şi aşa ne cred o cultură minoră, cu valori minore, nesemnificative pe plan internaţional.

Te pup! Pa, pa!

2011-02-09T18:04:00.000+02:00

Mi se întâmplă să primesc, din când în când, câte un telefon de la o persoană necunoscută – în 99% din cazuri, tânără de sex feminin – care să mă abordeze frontal, prietenos şi înţepat turuitor cam aşa:

- Bună, I-ana! Sunt Cutărica de la Myxw. Am numărul tău de la H-ana. Uite de ce te-am sunat...

Şi fără să mă lase să-i răspund la salut, îmi povesteşte care e situaţia, ce vrea de la mine şi mă roagă să o ajut. De cele mai multe ori îmi cere să o pun în legătură cu o persoană la care nu poate ajunge altfel: artist, director, globtrotter, coleg de la muzeu etc. După cum ştiţi, sistemul Pile-Cunoştinţe-Relaţii durează de câteva sute de ani şi mai are viaţă lungă înainte. Dar asta-i altă mâncare de peşte.

Mereu în rolul de „relaţie”, de „cunoştinţă” sau de persoană de legătură perplexă, eu trebuie să mă adun în timp ce ea turuie pentru că, după ce va tăcea, va trebui să spun şi eu ceva. Iar eu, încurcată şi bine crescută în durerosul stil tradiţional, cu greu o pot tutui, cu greu îi pot spune pe singurul nume cu care mi s-a prezentat, pe numele mic. Dar până la urmă îmi iese, ne înţelegem, „o rezolv” după care, mulţumită, Cutărica încheie cu şi mai perplexul: „Te pup! Pa, pa!”.

O relaţie de prietenie, de familiaritate şi de te-ştiu-de-când-lumea, care mă minunează ori de câte ori se repetă şi care mă face să-mi pun întrebări cu privire la propriul comportament. Profesionistele din PR poate ştiu ele mai bine.

fragmente fără titlu

2011-02-05T09:35:00.000+02:00

În graba coborârii din troleu, călcă drept într-o băltoacă în care sferele mici de ploaie se transformau în cercuri mari, concentrice. Nu mai deschise umbrela. Până la gura blocului nu mai era mult. Şi oricum rucsacul greu îi apăsa pe umăr, amorţindu-i mâna dreaptă până la cot şi schimbându-l pe umărul celălalt, mâna stângă. Îşi căută cheile în buzunar, împinse uşa zoită de mizerii incerte, urcă, luă liftul şi descuie uşa de la apartamentul acela în care stătea cu chirie împreună cu Adina. Nu se obişnuise încă cu mirosul lui. Mirosul ei nu-l cuprinsese încă. Nu mirosea a acasă. Era ceva străin şi vechi, erau viaţa şi timpul altcuiva. Despre proprietar nu ştia mare lucru. Poate că trăise o vreme acolo. Poate că luase apartamentul de nou, când se căsătorise, cu vreo douăzeci sau treizeci de ani înainte. Acolo era ascunsă toată istoria sa, rămasă în puţinele vestigii casnice din debara, din balcon şi din cele două camere. Dar din ele nu putea ghici mare lucru. Nu putea şti dacă existase o femeie acolo care a plecat sau a murit. Se gândea cu groază că ar fi murit cineva într-una din acele camere şi aşa triste, şi aşa morbide, mereu întunecate de copacii din grădină, care spre etajul doi se îndesesc cel mai tare. Un nuc, un tei, un plop. Nicunul dintre ei, însă, nu-i aminteau de acasă. Nici măcar nucul. Nici măcar teiul. Nu se putea lega de nimic din ce era acum în jurul ei, din ce alcătuia viaţă ei de studentă în Bucureşti. Eşti bucureşteancă, îi spunea tata, iar mama se îngrijea să nu-i lipsească nimic. Greutatea rucsacului însemna această grijă a ei: borcanele cu ciorbă, cu zacuscă, cu murături, cu dulceaţă. Borcane, zeci de borcane care se adunau goale, în debara, pentru următoarea umplere de la toamnă. Se pierdeau printre lucrurile proprietarului: nişte scule, un ceas vechi cu cuc, o lanternă mare, un manual de mecanică auto, apoi un ciocan de schintzel, o râşniţă, o maşină de tocat, o piuliţă, o strecurătoare, o răzătoare ruginită. Se mai folosea şi ea din când în când de ele. Dar înainte de a le folosi, le studia fiecare urmă care ar fi putut să-i spună ceva frumos sau să o îngreţoşeze. Le folosea cu urmele lor cu tot, cu viaţa celuilalt ciobită, pătată sau încrustată în ele. Poate că le lăsase special acolo ca să le întrebuinţeze ea pentru că lui nu-i mai erau de folos, pentru că îşi luase altele noi. Erau gunoaiele celuilalt, care îţi sunt utile atunci când stai undeva unde nu e la tine şi unde îţi va fi greu să faci să devină la tine mai ales atunci când vii cu mai nimic dintr-un loc în care aveai totul, inclusiv amintiri.

Desfăcu rucsacul îşi puse pe masa din bucătărie obişnuitele borcane învelite de mama în ziar. O caserolă cu ouă. Un chec. Îi mai dăduseră şi nişte bani, nu mulţi, pentru ce-o avea nevoie. Dădu drumul la radio şi o voce plăcută de femeie se auzi lângă ea vorbindu-i despre implanturi, despre inimă, despre cord deschis, despre cardiaci. O expertă..., spuse ea cu voce tare, puţin iritată, schimbând postul dintr-o rotaţie cu câteva grade a butonului negru care făcu să tacă experta şi o altă voce să ţipe un cântec la modă în acel an. Şi odată cu cântecul, starea îi se schimbă repede. A început să aranjeze iute „mâncarea de ţară”, asta era formula Adinei, în dulap, în frigider şi în debara, după care s-a dezbrăcat, şi-a pus bluza şi ciorapii în coşul de rufe pentru spălat, iar blugii pe un scaun din camera sa. S-a îmbrăcat în lucrurile de casă. La radio melodia se schimbase deja. Se văzu dansând în bucătărie, în timp ce aranja în dulap farfuriile uscate pe marginea chiuvetei, fredonând Take my Breath Away.

Adina s-a întors mai târziu. Era trecut de unsprezece. A intrat ca o pisică, aproape că nu a făcut zgomot, doar un zornăit scurt de chei, un ţăcănit de yală, iar uşa nici nu s-a mai auzit deschizându-se şi închizându-se. Simona citea. A stins veioza şi a început să pândească sunetele. Aproape că nu respira. Îşi concentra auzul la maxim. Putea fi altcineva, dar nu, o recunoscu pe Adina după mişcările fine pe care le făcea. Era fantomatică, mai ales când se întorcea noaptea şi ca să nu deranjeze umbla cu grijă. Doar obiectele pe care le atingea făceau zgomot: întrerupătorul, apa la baie, clanţa. Simona nu s-a ridicat din pat, ci a continuat să asculte şi să-şi imagineze mişcările Adinei prin casă. Ar fi putut să o întâmpine, să vorbească ceva, poate chiar să-i ţină companie la masă. Aşa ar fi scutit-o şi pe ea de efortul de a-şi controla propriile zgomote. Adina era probabil acum foarte concentrată la sunete, la propriile mişcări, probabil că o dureau muşchii de atâta încordare, probabil strângea din ochi când un zgomot i se părea tare. Simona se simţea obosită, nu avea chef să vadă pe nimeni, iar a vorbi cu cineva era un efort mult prea mare, ca şi cum ar fi fost sculată din pat şi ar fi fost obligată să urce un munte, aşa în pijama cum se afla, aşa în ploaie, cum era afară.

Dimineaţa o trezi maşina de gunoi. Trecea indiscret o dată la câteva zile cu huruituri, zdrăngănituri şi sforăituri. Adina se trezise şi ea, se fâţâia între baie şi bucătărie fără să-i mai pese dacă o deranja sau nu pe Simona. I-ar fi plăcut probabil să stea împreună să bea cafeaua şi să-şi povestească week-endul şi chiar să plece împreună la facultate. Simona însă rămase în pat continuând să asculte zgomotele de afară şi din casă: maşina de gunoi îndepărtându-se, Adina zdrăngănind vasele, apa de la baie susurând prin ţevi, uşa deschizându-se şi închizându-se, yala ţăcănind ca în ajun. Era într-o stare de somnolenţă, între visare şi trezire, ceva care o făcea să se simtă grea în patul acela străin în care numai cearşafurile erau ale ei şi aveau mirosul de acasă, de apret şi de săpun de trandafiri. Nu avea niciun chef să se ducă la cursul de la ora 8. Era peste puterile ei să se concentreze la literatura medievală franceză atât de dimineaţă. Toate personajele acelea bizare despre care i se povestea şi despre care mai auzise şi de prin filme, nu o atrăgeau cu nimic. Profesorul vorbea monoton şi încet. Cei câţiva studenţi care se încumetau să stea în amfiteatru, răspândiţi care mai prin faţă, care mai prin spate, arătau adormiţi şi distraţi. Parcă totul era în zadar, parcă omul acela în costum gri ar fi vorbit într-un borcan, nici el nu auzea probabil ce spunea. Odată s-a întâmplat chiar să încurce apostolii între ei. Oare se prinse cineva? Simona de atunci nu se mai putea trezi dimineaţa ca să meargă la curs. Nu mai putea. Se simţea un butuc greu, necioplit şi murind. Avea 19 ani. Şi simţea că murea. În casă era din nou linişte, dar nu mai putea dormi. S-ar fi dat jos din pat, să se spele şi să se ducă la bucătărie, dar se temea ca nu cumva să găsească ori în baie, ori în bucătărie, un monstru care să o înşface şi să o înghită cu totul. Era ceva de care îi era foarte groază, erau dispariţia, disiparea, inexistenţa, pustiul, urâtul din „a-i fi urât”, dar şi din „a ţine de urât”.

O usturau ochii şi îi simţea vâscoşi, de aceea a trebuit să se spele mai mult pe faţă, frecându-se bine cu săpun şi clătindu-se cu apă rece. Robinetul fâsâia iute, împroşcând picături de apă în jur, udându-i pijamaua pe poale şi ciorapii.

Pasta de dinţi ustură, săpunul ustură, apa în ochi ustură, apa în nas ustură, prosopul ustură. Toată igiena asta cu care m-am obişnuit de mică... Atunci plângeam, nu puteam suporta apa rece, nici pasta de dinţi, iar de săpun mi-era atât de groază, credeam că e otrăvit şi că mă va ucide dacă-mi intră-n gură aşa că ţineam buzele strânse. Şi acum, când mă spăl pe faţă, am buzele strânse şi-mi ţin respiraţia. Mama era blândă când mă ajuta să mă spăl şi să mă şterg cu prosopul. Bunica mă freca în ură. Ţipam, iar ea se răzbuna şi mai tare, mă trăgea de mâini, apăsa şervetul pe piele, parcă ar fi încercat să mă sufoce. Dar nu simţeam ură, credeam că aşa e ea, mai puternică, pentru că era mai bătrână, pentru că mai crescuse şi alţi copii: patru ai ei, un frate mai mic, trei nepoţi. Se săturase probabil de copii, de mofturile lor, de bâjbâielile lor, de neputinţa lor. Şi după ce creşteau o lăsau singură. Şi eu am lăsat-o singură. Acum e singură acolo, la ţară, în casa aceea care se macină încet, pe o stradă în care vecinii ceilalţi s-au mutat sau au murit. Ea e singură acolo, eu sunt singură aici. De fiecare dată când mă spăl pe faţă mă gândesc la ea şi când mă şterg, mă frec cu prosopul până mi se-nroşeşte pielea. Oare se mai gândeşte la mine? În ce moment al zile s-o gândi la mine? Ce-am însemnat pentru ea, dincolo de încă un copil de crescut?

Linişte. Linişte. Li niş te. Liiii niiiiş te!

Simonei îi e teamă să intre în bucătărie dimineaţa. De cum trece pe hol, muşchii i se contractă, pielea gâtului începe să ardă. Îşi ia inima în dinţi şi străbate în şosete holul lung pe care se înşiruie uşile dormitorului, sufrageriei şi bucătăriei, iar în capăt de tot uşa de la intrare care este mereu uşa de intrare şi niciodată uşa de ieşire. Îi era teamă că în bucătărie se ascundea un monstru, ceva între aligator şi păianjen, între şarpe şi şobolan, între viezure şi somn, între ninja şi broască, între gândac şi căpcăun, între câine şi caracatiţă, între liliac şi limax, între rechin şi paiaţă. Un monstru rece şi urât mirositor, care aşteaptă în tăcere să-o sfâşâie.

Cafeaua se fierbe. Ibricul e al ei, aragazul e al proprietarului. Domnul Fănică. Domnul Ciuntu. Domnul Fănică Ciuntu. Un anonim, „un om cumsecade” – cum spune tata – cu care se întâlneşte în faţa blocului, în prima miercuri din fiecare lună ca să-i dea banii de chirie. Şi atât. Nu vine niciodată să vadă ce face. Nu urcă. Nu o întreabă prea multe. Doar un „cum merge cu şcoala, e bine?” Fără să aştepte răspuns. Ia banii şi pleacă. Discret. Uşor jenat sau încurcat. Da, cumsecade...

Pentru a-i mai trece de urât, pentru a face mai prietenos spaţiul acela rece cu gresia decolorată şi ciobită şi pentru că şi acasă radioul stătea în bucătărie, aici, tot în bucătărie l-a aşezat. Asculta în timp ce-şi făcea cafeaua, în timp ce spăla vasele, în timp ce gătea. Muzica se auzea întruna şi ştirile din oră în oră şi reclamele din când în când. Din copilărie a ascultat la radio. Melodiile triste se dădeau când pleca mama la serviciu şi o lăsa cu bunica. Melodiile vesele erau când se duceau la mare, în concediu. Cotele apelor Dunării erau înainte de prânz. Atunci punea bunica de mămăligă. Atunci venea foamea, pe Dunăre, pe la Baziaş. Trecea prin Bechet şi prin mai multe locuri pe care le urmărea cu curiozitate şi cu sufletul la gură pronunţate rar, pentru că la un moment dat ajungea şi acolo, la Hârşova, unde bunica învârtea mămăliga în ceaun, iar apoi se ducea spre Galaţi, acasă, la ai ei.

Îşi bea cafeaua dintr-o cană cu trandafiri galbeni aşa cum se împărţeau vara la Moşi şi pe care o avea de la Ţăruşoaia, o vecină a bunicii, o bătrână uscăţivă care, rămasă văduva, s-a înconjurat de pisici şi, pentru a le da să mănânce, străbătea satul, din vecini în vecini, poate s-o căpătui cu ceva. Bunica o trimitea la ea cu clătite sau scovergi calde, iar ea le aducea buruieni de leac, greu de găsit. I-a dat cana pentru că îi plăcuse Simonei foarte mult şi Ţăruşoaia o plăcea pe ea foarte mult. Era copil, oamenilor le era mai uşor să fie generoşi cu ea. De atunci cana aceea era cana ei preferată. În ea îi punea bunica lapte dimineaţa, în ea îi turna mama ceaiul când era răcită, cu ea bea apă, din ea sorbea acum cafeaua fierbinte şi se gândea că acolo, în bucătăria aceea străină, singură şi nedumerită, era ca un animal ascuns în miezul unei păduri, neştiut de nimeni. Pentru ai ei, ea era la Bucureşti. Pentru colegii şi profesorii de la facultate, ea era absentă. Pentru oricine altcineva, ea nici măcar nu exista.

Toată această linişte, toată această singurătate şi toată această străinătate o paralizau. Stătea pe scaunul din bucătărie, în faţa cănii de cafea, în faţa radioului care ciripea şi bombănea, şi nu putea găsi niciun impuls care să o facă să se ridice de acolo şi să se ducă la cursuri sau în oraş ori să se apuce de citit. Deşi ar fi putut să facă cu uşurinţă orice, nu reuşea.

Acolo, departe de ai ei, ascunsă de toţi şi de toate, ca un suveran care ascultă din turnul castelului murmurul mulţimii. Acolo, ca într-o vizuină săpată în praf. Acolo, în miezul uitării de sine şi de lume, în miezul singurătăţii, în miezul abandonului. Acolo, într-o bucătărie sordidă şi străină dintr-un bloc vechi şi gri ascuns printre alte mii de blocuri gri. Acolo încerca să creadă că e liberă. „Ai toată viaţa înainte”, îi zicea bunica. Sunt tânără, am toată viaţa înainte, îşi repeta şi ea. Şi ce avea să facă cu toată această viaţă, cu tot acest înainte? Citea, învăţa, încerca să-şi facă prieteni, descoperea oraşul încet, încet, gătea, făcea piaţa, se maturiza. Şi îi era teamă. Aşa cum un atlet se teme că ar putea să nu prindă podiumul, aşa cum un chirurg se teme că ar putea tăia greşit, aşa cum o solistă se teme că ar putea să-şi piardă vocea, aşa se temea şi ea că ar putea rata. Şi-a propus să ia toate examenele, să ia bursă, să se remarce, să devină cineva... Dar ce? Poate că este încă devreme, la 19 ani, să te gândeşti la viaţa ta, la ce vrei să faci cu ea. Sau poate chiar atunci este momentul pentru că încă mai ai de ales. Ea a ales? Era facultatea aceea tot ce a sperat ea de la viaţă? Asta voia ea? Au ales mai mult ai ei pentru ea, ca de fiecare dată până atunci: hainele, mesele zilnice, liceul, copilăria, oraşul, chiria la domnul Ciuntu, facultatea... Cât i-a explicat mama ce destin frumos ar avea de va ieşi profă de franceză sau de română, cât va fi de respectată, cât va fi de iubită la ei în oraş sau chiar în Bucureşti, cât timp liber în vacanţe, of, Doamne, mama care toată viaţa ei a lucrat într-o fabrică mizerabilă de cămăşi, făcând zilnic naveta de la Galaţi la Brăila, urând contabilitatea şi de asta având parte mai abitir. Şi tata cu bonomia lui, aprobând-o mereu, visând împreună cu ea, dar mai ales plângând când a aflat că fata lui a intrat a doua la facultate. Simona F. Lazăr - 9, 89. Era şi el acolo prin F. de la Florin şi mai ales prin Lazăr, el care nu şi-a văzut niciodată numele primul pe listă, el care nu a apucat să facă decât liceul la seral, el care toată viaţa a lucrat la combinat, el care nu a citit Proust sau Melville sau Tolstoi, deşi le-a cumpărat, le-a cumpărat pentru copiii lui, dar nu a avut-o decât pe ea şi pentru ea a cumpărat şi plăcile cu poveşti, şi cărţile de colorat, şi toată colecţia BPT.

(probabil că va mai urma)

păcălici

2011-02-01T22:35:00.000+02:00

Am luat, ca să ajung la muzeu, primul autobuz care a sosit în staţie. Deşi nu era chiar autobuzul care opreşte în poarta muzeului, ci unul care o coteşte la dreapta la o intersecţie, iar apoi mai e de mers pe jos ceva drum, tot am urcat pentru că îngheţasem de frig aşteptând. Şi hop controlorii! Lume puţină şi risipită pe scaune - exact obiectul unei munci tihnite de dimineaţă. Piuie ei ce piuie cu cartelele lipite de aparatele acelea portocalii până ce ajung la o cetăţeană dolofană şi învelită în cârpe de nu i se vedeau decât ochii. Îi arată legitimaţia, iar ea în loc de bilet le serveşte o scuză care s-a dovedit satisfăcătoare pentru cei trei men in balck: Nu vedeţi că nu am nici cu ce mă încălţa? De unde belet? Şi adăugând uitându-se în jos: vorba la un ţigan „am păcălit iarna cu o pereche de tenişi”.

Am coborât gândindu-mă la vorbele astea şi întrebându-mă cu ce am păcălit eu oare iarna? Nu am păcălit-o cu nimic, m-a păcălit ea pe mine.

distrugeri sau demolări ?

2011-01-24T19:06:00.003+02:00

Totul se poate distruge. Numai să ai o motivaţie să o faci. Sau să ai inimă să o faci. Adică curaj. Sau poate nu te duce inima să o faci. Adică eşti slab. Nu neapărat bun. Atentate. Incendieri. Demolări. Bombardamente. Trădări. Despărţiri. Înşelătorii. Violuri. Crime. În câte moduri nu se poate distruge ceva. De la oraşe, la oameni. De la vieţi, la iubiri. De la opere de artă, la simple obiecte. Uneori, în jurul a orice se mai găseşte cineva să mai spună o poveste. Poate astfel să mai scape ceva. Dar nu întotdeauna adevărul. Şi în niciun caz realitatea.

Ce diferenţă mai e între edilul care semnează pentru demolarea unei case de patrimoniu şi un terorist care amorsează o bombă într-un cartier rezidenţial? Poate credeţi că diferenţa o fac victimele. În primul caz, lipsa victimelor este o aparenţă.

Ne-am dus săptămâna trecută de două ori în zona Buzeşti – Berzei. Am fost să fotografiem ce ne oferea strada la acel moment. O zonă deja transformată în maidan: fostul Cinema Feroviarul, fostul Hotel Marna şi astea-s cele mai celebre clădiri de pe partea aceea care au fost transformate în praf. Un pic mai încolo, dacii-papuc erau încărcate cu fiare: grilaje, tot felul de obiecte menajere de care cineva (a se citi la plural) nu a avut încotro şi a trebuit să se dispenseze, găleţi, sârme, table... Forfotă. Zarvă. Grabă. Un război mocnit între cine strânge (acaparează) mai mult. Aparatele de fotografiat i-a învrăjbit şi mai tare. Au început să ţipe, să ne suduie. Ne-am îndepărtat.

Ceva mai înainte o familie făcea ultimele pregătiri. Ca pentru o operaţie grea. Ne-au primit în curte, ne-au explicat cum e cu casa, de unde o au, cine a mai locuit în ea, cum a fost construită, cum au primit vestea, cum au salvat uşile şi scara brâncovenească, cum mai e puţin şi gata... Femeia plângea. Bărbatul şi fiul strângeau ce mai era de strâns. Tensiune. Spaimă. Neputinţă. După două zile, când ne-am întors acolo, casa fusese dărâmată. În curtea în care intrasem, acum erau două mormane de cărămidă, de praf, de scânduri şi de aşchii.

Oamenii trec indiferenţi pe stradă. Sunt puţini pietoni. Probabil au învăţat că e mai bine pentru un timp să ocolească zona. Dar automobilele trec încontinuu, mai să lovească pe bezmeticii care se ocupă de mutări. Demolarea unei case nu e un spectacol la fel de incitant precum decapitarea unui acuzat în piaţa mare. Chiar dacă imobilul se află tocmai în piaţa mare. Poate pentru că nu curge sânge? Dar oare praful cărămiziu care ţi se aşterne pe încălţări, nu e un fel de sânge al casei? Iar oamenii aceia care au locuit în ea şi care au fost obligaţi să se mute, nu sunt nişte victime ale unei agresiuni căreia nu au avut mijloacele necesare pentru a-i face faţă? Ei nu au avut cu ce se apăra.

E adevărat că pe lângă casele şi cele câteva imobile frumoase care vor cădea secerate, sunt multe, foarte multe magherniţe, colibe, coteţe în care se adăposteau tot felul de persoane cu trecut incert, cu viitor neprevăzut. Mizerie. Gunoaie. Delabrare. Dar am impresia că, precum la război, frumosul se numără printre victimele colaterale. Nu există soluţii inteligente pentru a salva casele de patrimoniu aşa încât vor fi o apă şi-un pământ împreună cu cocioabele vecine.

În loc se pare că se va construi un mare bulevard. Nu ştiu de ce i se va zice Uranus. Uranus a fost celebrul cartier demolat de Ceauşescu pentru a pune în loc Casa Poporului. Nume încărcat cu nostalgii, cu dureri, cu pierderi şi de ce nu, cu ghinion. Uranus sună bine probabil şi duce cu gândul la măreţie şi la începuturi. Dar să nu uităm, în mitologie, Uranus, tatăl Titanilor, Ciclopilor, Eriniilor, este castrat de Cronos. Numele celelalte, încărcate de semnificaţii autohtone posibil că vor dispărea: Calea Buzeşti, Calea Griviţei, zona Berzei... Sau poate că timpul sau oamenii îl vor mai emasculat o dată pe Uranus păstrând în memorie şi în conversaţiile lor tot vechile denumiri inducând în eroare străinii care una văd pe plăcuţele de stradă şi alta sunt îndrumaţi de trecători.

Demolări – demodări

2011-01-22T10:03:00.001+02:00

E o frenezie a Bucureştiului de a se lăsa demolat. Ca şi cum ai greşi un cuvânt, îl ştergi cu guma sau cu multe linii îl acoperi sau cu pastă corectoare şi apoi scrii în loc, scrii alături, scrii peste.

Bucureştiul a fost incendiat, inundat, cutremurat, bombardat, demolat şi re, re, reconstruit. Oameni au înlocuit oameni. Case au înlocuit case. Blocuri au înlocuit coteneţe. Maidane au fost fabrici. Fabrici au redevenit maidane. Bulevarde au înjunghiat cartiere. Circuri au ajuns mall-uri. Mall-uri au redevenit circuri. Străzi. Pasarele. Canale. Poduri. Bucureştiul se leapădă ca şarpele de zeci de piei. Şi zdrenţuit, şi dichisit . E felul lui de a fi. Inconstant. Incoerent. Impropriu.

Bucureştiul îşi ascunde istoria sub preş ca pe un gunoi de care nu trebuie să afle musafirii. Dar musafirilor lui le place să se lase aşteptaţi.

Bucureştiul e construit pe fund de mare, pe nisipuri mişcătoare. Nu eşti bucureştean dacă te doare dispariţia unei case vechi pe care o găseşti frumoasă. Nu frumuseţea contează. Urmează noul. Bucureştiul ori e foarte vechi, ori e foarte nou. Ori e la modă, ori e demodat. Reclame îi acoperă faţadele în demenţa noutăţii. Vechiul se oglindeşte în sticla noului. Aluminiu şi lemn putred. Lustru şi jeg. Building-uri şi coteţe. Toate te fac să vorbeşti despre el la plural. Bucureştii. Pe aceeaşi stradă mai multe oraşe. Şi peste tot câinii, câinii, câinii.

2011-01-16T16:12:00.001+02:00

Paravan

Albul care desparte lumea veche de nou

Cascadorie

Săritură în gol – lovitură în plin

Prăpăditule – strigă bătrânul în urma sa

Cu fiecare fior

Viaţa mai încetineşte puţin

karaoke girl

2011-01-12T21:11:00.000+02:00

Singurătatea este o karaoke girl care în fiecare seară amestecă între ele sticlele de bere şi microfonul. Oglinzi roşii, prietenii altora, scena şi ecranul cu versurile în două culori. Singurătatea are 35 de ani şi încă mai poate cânta graseiat Je vois la vie en rose. Şi Pour que tu m'aimes encore. Şi La Bohème. Singurătatea încă mai visează. Cu fiecare vers, iluziile ei se umplu cu muzică.

minus 9 grade la umbră

2011-01-03T15:22:00.000+02:00

În sloiurile astea
Ne-am întins antenele pentru a capta undele de căldură
Umană
Ninsorile se zbat în fereastră pentru întâietatea privirii
Umane
Degeaba
Degeaba
Degerăm

emigrare

2010-12-29T07:45:00.001+02:00

ţara mea de week-end, ţara mea de Sărbători
m-ai făcut să aştept şi am plecat
n-am mai vrut să mă las sacrificat
ţară în trei culori, braţe cu speranţe confuze
păstrează-mi câteva sarmale până când mă întorc

...şi un sincer La mulţi ani!

2010-12-28T14:18:00.000+02:00

Bucureştiul sub ninsoare şi „în prag de sărbătoare” este şi mai suprarealist ca de obicei. Mijloacele de transport în comun sunt pline de personaje care cară mereu câte ceva. Un muncitor are în geanta desfăcută o bucată de slănină şi câteva portocale. Un homeless şi-a depozitat, în mijlocul autobuzului, întreaga avere constând într-un teanc de-o duzină de boccele pline cu cârpe jegoase şi puturoase. Mamele cară copii care li se agită în braţe. Altcineva trage de un brad. Fiecare se loveşte de fiecare, dar nimeni nu pare deranjat. Şi în toată frenezia asta a transportului obiectelor de colo, colo, ţigănuşi urcă şi coboară din staţie în staţie, din tramvai în tramvai, cântând obsesiv „deschide uşa creştine” şi, fără excepţie, din Militari în Colentina, de la Gara de Nord în Berceni, toţi pronunţă „bosoioc” de parcă ar fi învăţat toţi acest hit colindăreţ, aflat pe locul întâi în top de vreo trei ani deja, de la un acelaşi maestru. Şi ca spectacolul să fie complet, mai sunt unii care ţin în braţe câte un miel adormit şi îndeamnă pe oricine le iese în cale „să pună mâna pe Vasilică”.

Apoi sunt zecile de câini care umblă în haită, dar şi vreun căţel răzleţ care te poate însoţi până acasă la o adică. Câini în parcuri, câini pe străzi, câini chiar şi la Centrul Antirabic. Câini tolăniţi pe gurile de canal. Câini care umblă cu tramvaiul. Câini care traversează pe zebră şi pe verde. Câini surâzători şi câini mânioşi.

Şi mai sunt şi tarabele care vând nimicuri pentru brad: clopoţei, şoricei, îngerei, Moşi Crăciuni cu ochi migdalaţi, coroniţe, fundiţe, globuleţe, tot ce vrei şi ce nu vrei la „preţuri de criză”.

Dar mai sunt şi bulevardele acoperite de zloată, o felşcăială rece în care te poţi scufunda până la glezne dacă nu eşti atent pe unde mergi. Un cocteil cu gheaţă, noroi şi nisip, sare din abundenţă.

Iar înainte de Anul nou, toate străzile dintre blocuri sunt bântuite, de dimineaţă până noaptea, de toboşari şi fluierari, care mai de care mai gălăgioşi şi mai răscolitori de nervi.

Ah! Oare ce vrea să spună de fapt RATB-ul prin urarea „...şi un sincer La mulţi ani!”?

Sanda Weigl

2010-12-28T09:59:00.000+02:00

Tricodava

2010-12-18T21:58:00.000+02:00

Da, odată şi odată tot trebuia să vină şi întrebarea asta după ce zi de zi, de zeci de ori pe zi, o voce înregistrată pronunţă plat, dar feminin: urmează staţia Tricodava.

- Ce înseamnă Tricodava?

- Nu ştiu... ceva de demult...

M-am întors să privesc dialogul în faţă. Întrebarea venise de la o adolescentă. Răspunsul l-a dat tatăl ei. Imediat după asta am coborât din autobuz. Poate că bărbatul a continuat cu explicaţiile după ce a ezitat puţin pentru a-şi aminti.

Am mai scris despre Tricodava imediat ce a fost dărmată. Acum, în locul clădirii, e un maidan în aşteptare. Cei veniţi în zonă de curând iau denumirile aşa cum sunt, fără să le caute înţelesuri. M-am bucurat când fata aceea a susurat întrebarea atât de firească. Credeam că odată cu dărâmarea fabricii, se va redenumi şi staţia. Acest cuvânt, tipic pentru toponimia naţionalist-proletară, este destul de ridicol dacă stai să-l iei la descompus. Trico- vine, evident, de la tricotaje. Dava este sufixul geto-dac care indica un centru tribal, o aşezare importantă sau o cetate. Din această „cetate a tricotării”, în care se adunau cu noaptea-n cap sute de oameni veniţi la lucru, nu a mai rămas decât numele. Rasă de pe faţa pământului pentru a face loc unei ere noi, Tricodava ne mai obligă totuşi să facem referire la ea ori de câte ori trebuie să dăm un reper pentru cei care vor să ne viziteze. Încet, încet se va stinge şi numele. Semnificaţia lui, după cum am văzut, dispare şi ea. Până la urmă, despre oric(in)e se ajunge să se răspundă: a fost c(in)eva, demult.

Désir

2010-12-14T21:18:00.002+02:00

Il est composé de six panneaux thématiques: les chablis, la géologie, la zone humide, le Bourgmestre, la boulaie, et les moulins.

Mais vous savez, désir et dor, ce n'est pas la même chose !

Uşor cu artefactu' pe scări

2010-12-01T15:21:00.000+02:00

Dacă cineva ar bate într-o zi la uşa voastră şi v-ar spune: deschideţi, am adus un artefact, cum aţi reacţiona?
V-aţi duce repede la laptop să căutaţi pe google cuvântul sau întreaga sintagmă?
Aţi face pe cunoscătorul şi aţi deschide uşa cu prudenţă totuşi pentru ca să nu vă expuneţi unui risc de explozie sau împuşcare?
Aţi deschide uşa cu mişcări domoale pentru a nu lovi şi deteriora obiectul, ba v-aţi pune şi mănuşi medicale şi mască chirurgicală în trei straturi la gură pentru că aşa cer normele de conservare?
Sau poate aţi considera că persoana din spatele uşii, poate chiar un prieten, a luat-o razna aşa încât vă ţineţi respiraţia şi nu deschideţi, prefăcându-vă că nu sunteţi acasă ori, mai rău, chemaţi poliţia pentru că s-ar putea să fiţi martorul unui furt?

Deunăzi, hoinărind prin cămările reci din subsolurile muzeului, cămări care adăpostesc birouri, birouri la care lucrează colegi de-ai mei cu meserii extrem de diferite unele de altele, căutam o umbrelă pierdută de un vizitator când cineva îl întreabă pe administrator: nu ştiţi de ce e închis biroul cutare? Am adus un artefact şi voiam să-l las acolo. Omul a bâiguit ceva, dar a fost salvat de acel cutare despre biroul căruia era vorba în întrebare, care venea repejor din spate neştiind ce-l aşteaptă.
După un timp un bărbat cobora cu grija pe scările din subsol ducând în braţe un radio vechi din acela ca o cutie de lemn lăcuit şi mare cât o mobilă.

Aer cu diamante

2010-11-28T11:44:00.014+02:00

Re-lansarea

De la târgul de carte

2010-11-20T18:56:00.000+02:00

Scrisori, scrisori, scriosori...

Paul Celan, Ingeborg Bachmann, Max Frisch, Gisèle Celan-Lestrange.

Et ces cons de "Je t'aime" qui commencent par "Je"

2010-11-13T15:33:00.000+02:00

Pierre Tisserand

O nuntă ca-n poveşti

2010-11-07T18:33:00.000+02:00

De curând m-am apucat, împreună cu câţiva colegi de la muzeu, mai din joacă, mai din curiozitate, de studiat obiceiurile nupţiale în Bucureşti, cu accent pe „profesioniştii” nunţilor. Sâmbăta asta, pe un soare de mai, pe mânecă scurtă, am pornit-o în echipă spre târgul de nunţi adăpostit, cum altfel dacă nu într-un cort mare şi alb tămâiat îndelung cu fum de mici şi de barbeque. După ce am trecut cu simpatie şi cu legitimaţia de muzeu de cerberiţele de la intrare care altfel rupeau bilete de 20 de lei, cortul cu efect de seră a fost ca o comoară a lui Aladin în ceea ce priveşte materialul de cercetat. În câteva minute, ne-am umplut ochii de tot felul de „minunăţii”, braţele de flyere, cataloage, calendare, dar şi urechile de oferte care mai de care mai tentante de-ţi venea să-o pui de-o nuntă ca o activitate de week-end, aşa cum o pui de-o excursie la Sinaia sau de o plimbare prin Cişmigiu.

Recunosc că am intrat în cort cu un sentiment de respingere care s-a accentuat din stand în stand şi din zâmbet comercial în cordialitate mercantilă a expozanţilor. Mă aşteptam să văd hostess îmbrăcate în mirese, am văzut. Mă aşteptam la decoraţiuni de tot felul, erau şi din astea. Nu m-am aşteptam, în schimb, la standuri pe care să scrie Palatul Ghika, Palatul Bragadiru sau Palatul Snagov. Nu mă aşteptam la restaurante care să ofere toate serviciile până chiar şi rochia miresei în cazul în care ar fi participat la o tombolă. Una peste alta, atmosfera din cort era ca de parc Disney, încropit pentru doar câteva zile în Piaţa Constituţiei şi de care să se bucure toate femeile care, în copilărie, au visat să fie prinţese măcar pentru o zi.

Din câte am putut să-mi dau seama, nunta anului 2010 se bazează mult pe acest imaginar al prinţesei Disney, fie ea Albă ca Zăpada, Cenuşăreasa sau Frumoasa din Pădurea Adormită. Rochia, invitaţiile, decoraţiunile însemnând huse colorate pentru scaune, naproane şi fundiţe asortate, feţe de masă, dar şi paharele, tacâmurile şi vesela; apoi aranjamentele florale, focurile de artificii şi mai ales „palatul” care poate fi unul adevărat sau un simplu restaurant preschimbat de bagheta vrăjitorului decorator în ceea ce ţi-ai dorit întotdeauna pentru nunta ta. Numai meniul, din care nu pot lipsi sarmalele, şi fondul muzical fac notă discordantă cu acest platou de filmare în care rolurile principale îl au mirii - prinţul şi prinţesa care „vor trăi fericiţi până la adânci bătrâneţi”. De multe ori regia este a miresei. Tot ea îl târăşte pe viitorul mire la lecţii de dans pentru ca să nu se facă de râs când „vor deschide dansul”, ci să-i lase cu gura căscată pe toţi cei care au crezut că se mărită cu un mototol. Şi pentru dansul mirilor ofertele sunt destul de variate. Intră în modă salsa, surclasând bătrânul vlas. Şi pentru ca seara să fie şi mai animată poţi alege să-ţi distrezi invitaţii cu un spectacol realizat de dansatori profesionişti.

Noi ne-am distrat pe cinste când am citit oferta de meniuri propusă de un restaurat care, pentru a convinge, a expus la stand unul dintre aceste meniuri în care mâncarea începuse să se sleiască. Am apreciat mămăliguţa tăiată (cu aţa?) în formă de stea şi denumirile meniurile, care mai de care mai tentante. Poţi alege meniul Tristan şi Izolda (în cazul în care ai bănuiala că partenera te înşală) sau Ulise şi Penlopa (în cazul în care crezi că partenerul te înşală).

În liceu, la Balul Bobocilor, ţin minte că o participantă a fost întrebată ce personaj de poveste vrea să fie şi avea de ales între cele trei prinţese de le-am mai pomenit mai sus. Pentru cine se mărită şi îşi mai caută încă stilul de rochie de prinţesă, am găsit pe youtube un filmuleţ edificator. Dacă nu, nu strică un târg de nunţi sau o croitoreasă pricepută.

K

2010-10-08T07:32:00.000+03:00

Sunt filme, rare ori cărţi, care-mi provoacă o stare pozitivă atât de puternică încât o vreme nu mai sunt în stare să văd altceva. Aşa mi s-a întâmplat cu Decalogul lui Kieslovski. Mi-a luat vreo două săptămâni să-l văd pe tot. Câte un episod la două seri. Ultimul episod l-am văzut acum o săptămână. De atunci nu am mai putut să văd niciun film.

De aseară

2010-09-30T18:47:00.001+03:00

Aseară mi-am adunat gaşca şi, după ce ne-am pozat o oră în biblioteca facultăţii ca să ne amintim de altădată, am pornit-o cu curaj prin ploaie până la muzeu ca să ascultăm poezii naumeşti şi cântece adamileşti. Pe la Clubul Ţăranului calc destul de rar, deşi e în bătătura muzeului. Mă mai duc pe la chestii literare aşa cum a fost şi aseară întâlnirea prietenilor şi cititorilor lui Gellu Naum. Au trecut 9 ani şi vor mai trece şi restul. S-a citit puţin. Ada Milea a cântat, nu înţeleg de ce, în engleză. Iar la final, Mitoş Micleuşanu a bocit electric într-un sentitizator. M-aş fi aşteptat ca mai multă lume să tărăgăneze câteva versuri.

Până la urmă poezia nu a fost pe scenă, cât în sală, atunci când Iulian Tănase a împărţit „pasagerilor în tranzit” semne de carte croite din cămaşa poetului pe care o mână a scris fin un vers din Gellu Naum. Eu am primit: „Cinste indecentei lor inocenţe”. Ne-am citit fiecare bucata sa de cămaşă şi am încercat să descoperim din ce loc face parte ca să o recompunem la loc. Nu am reuşit, evident. Dar poate că s-a împlinit încă o dată profeţia: „Şi-au împărţit hainele Mele între ei, şi pentru cămaşa Mea au tras la sorţi...”

Herta Müller din septembrie

2010-09-28T18:35:00.002+03:00

Cum nu prea sunt umblată prin lume, pot spune că în viaţa mea nu am mai văzut atâta intelectualitate pe metru pătrat. Toate vedetele literare, istorice, jurnalistice; profesori, maeştri, actori, muzicieni, diplomaţi, un ministru... O inflaţie de curioşi, sute de înghesuiţi s-au călcat pe bombeu ca să intre-n Ateneu. Humanitasul, care mai an nici nu conta pe ea pentru că nu vindea, acum i-a făcut o publicitate deşănţată şi un spectacol garnisit cu discursuri patetice, laudativ-nesimţite, politico-diplomatice, de o greţoşenie de te lua cu ameţeala. Nu a lipsit nici momentul muzical, „surpriza” cântată la pian de Dan Grigore care, mai apoi, s-a aşezat şi el modest într-o lojă şi a asistat la un spectacol, catalogat de Herta Müller, mai în glumă, dar şi mai în serios, drept „circ”. Nu mai ştiu la ce întrebare a puţin depăşitului Liiceanu, Herta a spus că nu e scriitoare decât atunci când scrie, iar acolo pe scenă, ceea ce face este „circ”.

Această întâlnire, deşi mult prea mult promovată unui public care până la urmă a salivat pe la uşile masive de la intrare, nu a fost decât pentru cercul închis al invitaţiilor, oameni suri şi cu chelie, care probabil că în urmă cu un an nici nu auziseră de scriitoarea pe care acum o vrem cu toţii româncă din Banat. Dar nici acum nu garantez că mare parte din aceştia mulţi şi aleşi ar fi citit ceva de ea, dar deh, dă bine să îngroşi turma vipurilor cu biblioteci grele în spate. Până să ia premiul Nobel, Herta Müller a vândut în România vreo 300 de exemplare din cărţile ei pe care le găseam prăfuite şi cu copertele îndoite, la reduceri, pe raftul de jos al librăriilor. Aseară, la Ateneu, a fost aclamată, aplaudată şi sufocată de toată floarea ofilită a intelectualităţii bucureştene, cei care încă se mai roagă să le dea Dumnezeu mintea românului cea de pe urmă.

Posibil ca mulţi să fi plecat aseară mai cătrăniţi sau mai opăriţi după ce Herta Müller le-a dat o lecţie de morală, provocată niţel şi de partenerul său de dialog, acelor plecători de capete care au ieşit din comunism amputaţi şi de aceea imobili. Şi nu cred că mi s-a părut, dar domnul director de editură, care nu riscă să mizeze pe scriitorii români decât dacă vând bine – vezi Cărtărescu publicat şi republicat în toate felurile, mai puţin pe hârtie manuală, dar încă nu-i timpul pierdut – a cam fost depăşit de situaţie sau pur şi simplu s-a lăsat copleşit într-un moment în care mingea a zburat cam prea sus de fileu. Eu l-am văzut încurcat sau poate că-şi muşca limba, oricum sânge nu a curs, ci doar aplauze furtunoase care au întrerupt dialogul pe alocuri, dar pe care l-au făcut să pară mult mai prietenos şi împăciuitor.

Aseară am făcut parte din rândul fanilor, cei puţini şi norocoşi, admiratori înfocaţi care i-au citit şi cumpărat toate cărţile, care se dotează cu aparat de fotografiat şi cu reportofon şi care, fiind numai ochi şi urechi, riscă să leşine şi să piardă ce-i mai important. Până la urmă nu am leşinat, m-a durut puţin capul de la aerul închis din sală şi de la mirosul fetid al unor costume cadrilate din jur.

Pentru invitaţie îi mulţumesc lui MF.

Jocuri

2010-09-16T07:24:00.001+03:00

Hoinărind eu pe internet mai mult decât prin oraş, am descoperit o jucărioară funny care nu-ţi cheltuie banii: Dada Poetry Generator.

Iată ce a ieşit dintr-un textişor mai învechit.

Text vechi:

Vreau să mă aşez lângă tine, Abraham Lincoln,
Să stăm împreună pe o bancă de tablă şi să aşteptăm autobuzul,
Eu întorcându-mă casă, tu preocupat că vei întârzia la teatru.
Am obosit, Sir, de toate astea...
Dar nu cred că voi avea curajul să-ţi vorbesc.
Nici măcar să te întreb cât e ceasul. Poate că numai pentru tine timpul ar putea însemna ceva. Dar tu ştii deja cât e ceasul.
Cred că am aerul unui om care se întoarce mereu acasă. Care niciodată nu pleacă prea departe. Şi totuşi se simte mereu pierdut.
Hai, să fumăm un trabuc, Sir, şi să aşteptăm fără teamă. Glonţul a plecat de pe ţeavă. Şi autobuzul e pe drum.

Text trecut prin maşina de tocat dada:

să teatru. Am ceasul. mereu teamă.
Abraham pe teatru. Am Sir, unui
mă autobuzul, Eu tine se nu
astea... Dar să timpul ceva. e
de nu pleacă simte să
întorcându-mă vei cât departe. să

Ce-o crede Tristan Tzara despre jucărica asta? Eu m-am plictisit deja de ea.

Umblând cu grijă

2010-09-04T17:50:00.002+03:00

Nu e Dacia 1300, e Renault 12.
Nu e Bucureşti, nici Paris, e Malmaison.
Obişnuită fiind ca în Bucureşti să mai văd parcată din loc în loc, pe trotuar, şi câte o "Dacie amărâtă", era să nici nu bag de seamă acest exemplar care, în România, ar fi fost ameninţat de Programul Rabla. Dar Renault-ului din Malmaison nu-i tremura caroseria, ci dormea, la stradă, somnul dulce de dimineaţă.

Delacroix

2010-09-03T22:48:00.000+03:00

După ce am citit Urmăritorul de Cortazar mi-am dorit să mă plimb şi eu prin Saint-Germain-des-Prés, dacă nu întorcându-mă de la un club de jazz, măcar flanând şi căscând gura la clădiri şi oameni. La Muzeul Delacroix nu am ajuns din întâmplare. Cred că l-am găsit pe harta turistică a Parisului şi am decis să mă duc. Pe rue de Furstenberg, într-o piaţetă, clădiri vechi, îngrijite, linişte, aproape nimeni pe stradă şi o uşă deschisă cu o scară abruptă la capătul căruia cineva te salută şi te întreabă nitam-nisam, dacă ai până în 26 de ani. Apoi vreo trei, patru camere cu câteva tablouri câteva obiecte şi nişte mobile, o curte în spatele casei şi din nou liniştea care te face să păşeşti încet, pisiceşte, ca să nu deranjezi o lume care doarme sau care te pândeşte din portretele de pe pereţi. Mă simţeam ca şi cum aş fi intrat în casa cuiva şi îi scotoceam prin lucruri profitând de faptul că acela lipseşte. La magazinul de suveniruri am văzut Jurnalul lui Delacroix şi mi-am amintit că îl am şi eu pe acasă. Săptămâna asta am început să-l citesc. Pe unele pagini am găsit câteva însemnări făcute de mine, dar nu-mi mai amintesc când. Doar scrisul mărturiseşte pentru mine, căci eu nu mai ştiu când m-am mai apucat să citesc această carte. Probabil în urmă cu un an am citit câteva pagini şi apoi am abandonat-o fără să-mi fi lăsat nicio urmă în amintire, doar pe paginile acelea, în dreptul unor fragmente care m-au inspirat atunci, am schiţat nişte idei. Acum, când recitesc, alte fragmente îmi atrag atenţia. Omul acela, în casa căruia am călcat la distanţă de 150 de ani de când el încă mai era în viaţă şi ar fi putut să mă întâmpine sau să-mi închidă uşa în nas, îmi povesteşte în fiecare dimineaţă, în tramvai, despre străzi pe care m-am plimbat, despre tablouri pe care le-am văzut la Louvre sau în albume de artă, despre oameni care parcă nici nu au fost. Şi oamenii din tramvai mă înghioldesc cu genţile, mă împing, mă sufocă şi cu toate acestea, ei parcă nici nu există.

La Statue de la Liberté

2010-08-31T19:05:00.000+03:00

L'île des Cygnes, Paris, 2010

Attention à la marche en descendant du train

2010-08-31T00:04:00.002+03:00

M-am întors la Paris ca să mă plimb pe podul Mirabeau. Pozele mi-au ieşit înecate, nu am ce să arăt. Apoi mi-a fost indiferent pe unde mă plimbam. Nu aveam însă cum să mă rătăcesc. Nu avem nicio ţintă. Treceam prin locuri pe care apoi seara le căutam pe internet: Franklin Roosevelt, George V, Bir Hakeim, Garibaldi, Fürstenberg. Ce ascundeau aceste nume pronunţate extatic de o voce feminină în metrou? Îmi închipuiam cum arată femeia aceea ascunsă după vocea care anunţa staţiile. Blondă, încă tânără, actriţă sau funcţionară la RATP, căsătorită, doi copii, divorţată, dezamăgită, îi place ceea ce face sau a obosit să se trezească de 20 de ani la ora 6:30, să pregătească micul dejun, să se machieze, să conducă un Citroën. Eu eram femeia aceea. Şi vocea era a mea. Mă auzeam pronunţând cuvinte pe care nu le-am mai pronunţat niciodată. Cum pronunţă francezii numele englezeşti.

Şi muzeele... Mi-am propus să le văd pe toate. Obiectele însă mi-au provocat tristeţe şi teamă. Erau de nicăieri. Buddha, Shiva, măşti, vase, apartamentele lui Napoleon, mormântul lui Napoleon... O măreţie mumificată, ştearsă zilnic de praf şi aspirată. Grecia, Babilon, Egipt, China antică, Leonardo, Delacroix, Rodin... toate una lângă alta aliniate ca la apel pe zeci de metri de labirinturi de marmură. Şi din loc în loc „SORTIE” şi câte o săgeată care parcă mă înfunda şi mai mult în hăţişurile culturii, iar după ce nu am mai văzut nicio ieşire, am crezut că mă sufoc, că Maurice-Quentin de La Tour (1704 – 1788) mă va strânge de gât zâmbind simpatic cu faţa lui de clovn pomădat.

Şi oameni, mulţi oameni, de peste tot şi de nicăieri, exilaţi, autoexilaţi, depeizaţi, cetăţeni, integraţi, neintegraţi, obosiţi, golani, burghezi, servitori, serviţi, turişti ca şi mine vorbind pe limba lor sau tăcând ca şi mine, vorbind singuri sau tăcând singuri ca şi mine. Uneori era Africa, alteori era Asia, la Panthéon era Spania, în autocarul spre Beauvais era Italia. Oameni cărora nu le păsa de unde sunt şi cărora voiam să le zic că vin dintr-o ţară care m-a învăţat s-o urăsc şi care îmi spune zilnic că fac parte dintr-o naţie dispreţuită, că am un salariu de 200 de euro şi că vezi, la Montmartre prânzul costă 20 de euro. Voi de unde veniţi? Ce faceţi în viaţă? Ce salariu aveţi? Ce căutaţi în acest metrou? Unde mergeţi? Credeţi că fericirea se află în vârful Turnului Montparnasse? Credeţi că amintirea are forma Turnului Eiffel cumpărat de la arabi cu un euro sau doi? Eu nu am venit aici în vacanţă pentru că nu am vacanţă. Mi s-a îngăduit să-mi rup din ritmul casă-serviciu-casă doar două săptămâni, atât, nu mai mult şi toată chestia asta se numeşte concediu, când ar trebui să te refaci, să te odihneşti, să te recreezi. Şi apoi ţara, care mă dispreţuieşte, mă cheamă înapoi la ea, ca să mă ia la întrebări, să mă pună la colţ, să îmi spună că ceea ce fac nu e bine, că nu valorează nimic, că mai bine pleacă. Ţara asta strigă din toţi rărunchii: valea!

cu scrisul

2010-08-30T21:29:00.003+03:00

Toţi oamenii ar trebui să scrie. Bine sau prost. Corect sau cu greşeli gramaticale. Simplu sau complicat. Modest sau genial. Toţi oamenii ar trebui să-şi scrie viaţa. Să trăiască şi să scrie. Mult sau puţin. Oricât poate fiecare, numai să scrie. Este un fapt de cruzime să nu laşi nicio poveste în urma ta. Este un act sinucigaş să te condamni la uitare.

Flash morb-ul

2010-08-29T13:46:00.000+03:00

Toată săptămâna a duruit presa pe tema plăţii contribuţiilor de asigurări sociale pentru veniturile din drepturi de autor. Peste tot aceeaşi problemă întoarsă pe faţă şi pe dos, tele-radio-dactilo-criticată. Şi cum guvernarea, lipsită de sensibilitate, nu a luat nicio măsură în favoarea guralivilor, vineri aceştia au pus de-o grevă – sub denumirea mai nouă, mai trendy, mai artistică, de flash mob. Marea majoritate a participanţilor au adus „borcane cu monezi”, foarte puţini însă au adus „borcane cu monede”. Păcat că greşelile de limba română nu sunt taxate pentru că acestea ar fi o sursă grasă de venit la bugetul de stat. La o simplă căutare pe google a ştirii despre flash mob-ul din faţa Ministerului de Finanţe, grosul articolelor erau preluate copy-paste din textul trimis de organizatori. Din fericire au fost şi priviri vigilente.

Borcanele acelea zornăitoare mi-au amintit de conserva lui Piero Manzoni. Poate că efectul flash mob-ului ar fi fost mai mare dacă, în loc de „monezi”, fiecare şi-ar fi depus în faţa ministerului borcănelele pregătite ca pentru coprocultură.

Mike Bidlo, Merde d'Artiste, Palais de Tokyo, Paris, 2010

The Golden Flat la MTR

2010-08-10T19:46:00.001+03:00

Sunt aproape 100 de ani de când Marcel Duchamp a expus primul „ready-made”... ştiţi povestea. De la revoluţie au trecut 20 de ani... şi povestea asta o ştiţi sau încă nu.

Intrasem cu treabă în sala Foaier când m-au izbit obiectele aurite încă neorânduite într-o expoziţie pe care am promovat-o pe orbeşte – adică primind textul comunicatului de presă şi afişul de la organizatori, deci fără ca eu să contribui emoţional sau raţional la asta. Ştiam vag despre ce este vorba. Ştiam că obiectele vor fi „aurite”, dar asta se mai făcuse la muzeu, la un târg. Numai după ce am văzut mobilele şi hainele acelea înţepenite, toate de o culoare, jucăriile, sticlele... mi s-a părut că sunt singurul personaj colorat într-o fotografie sepia. Şi cu cât priveam, cu cât obiectele mi se adunau pe retină, simţeam că mă ia ameţeala. Nu am rezistat prea mult în sala aceea. Am ieşit să iau aer, dar şi să mă adun. Părea că venisem din hades sau că mă întorsesem de pe lumea cealaltă în care nu mă întâlnisem cu spiritele străbunilor, ci aş fi nimerit acolo unde ni se adună „comoară în cer” ori de câte ori ni se mai întâmplă să facem un gest de generozitate, să mai dăm ceva de pomană.
Expoziţia s-a vrut ironică. Artistul a adunat de pe ici, de pe colo, de la gunoi, de la prieteni, de la cunoştinţe, de la cine s-a nimerit, toate acele obiecte vechi, comune anilor '80, pe care nu ştii de ce le mai ţii prin casă, de ce te împiedici de ele, obiecte care au devenit invizibile pentru proprietarii lor, dar pe care aceştia continuă să le păstreze. Rupte, murdare, delabrate, decolorate, şifonate, ruginite, găurite, toate vechiturile de care a făcut rost, Alexandru Potecă le-a suflat cu auriu şi le-a adunat într-o expoziţie care mine mi-a creat senzaţii mistice mai mult decât spasme ironice.
Azi am mai intrat o dată în expoziţie cu sfială, cu teamă chiar şi m-am uitat mai pe-ndelete. Parcă eram în altă lume sau în The Purple Rose of Cairo sau într-un vis pe care te străduieşti să-l ţii minte ca să ai ce-i povesti psihiatrului. Până pe 26 august cred că voi mai vizita de câteva ori expoziţia. Devine un drog.

dada haiku

2010-08-08T19:07:00.000+03:00

Cei interesaţi Cine n-a visat magazine!

Un post dada - ANDROID Developer

2010-08-07T08:17:00.001+03:00

Că tot caut de lucru în dreapta şi-n stânga, din păcate fără prea mare succes, iată peste ce job dau. Cred ca expresia „loc de muncă” nu-i chiar potrivită în această situaţie.
De la muzeograf la ANDROID Developer drumurile sunt nebuloase, dar a meritat să citesc anunţul de-a dreptul dadaist începând cu descrierea firmei şi până la oferta salarială, adică da capo al fine.
Iar de când l-am citit, nu fac decât să mă întreb dacă am talent de ANDROID Developer sau nu. Şi dacă am şi nu mi-l dezvolt, nu-i păcat?

Iată şi anunţul de care vorbeam:

Descrierea firmei:
Suntem o companie internationala cu birouri in Los Angeles si Bucuresti. Dezvoltam aplicatii Web 2.0 folosind Ruby on Rails.

Descrierea postului:
Dezvoltarea unor aplicatii native pentru platforma Android

Cerinte:Cautam candidati cu experienta pe platforma Android. Aveti posibilitatea de a lucra remote sau in biroul din Bucuresti. Posturile sunt project based initial, dar pot fi convertite full-time.
- fluent in limba engleza;
– portofoliu de applicatii care sa demonstreze experienta si talentul candidatului;

Oferta (bonusuri, beneficii):
Oferim salariu in functie de performanta & bonusuri.

Să-ţi zic ceva de sănătate

2010-08-05T21:54:00.001+03:00

Nu sunt nici trei zile de când m-am hotărât să devin dada. Am tăiat nişte cuvinte din reclamele din revistele de reclame, am extras un singur poem şi visam că sunt cea mai tare dada în viaţă când iată că astăzi am aflat cu invidie, pe propria piele, că instituţiile publice sunt mult mai dada ca mie. Ha!
Card bancar, card de reduceri, card RATB, card de memorie, card de credit... Ce-mi lipsea? Cardul european de sănătate. Nimic mai simplu: caut pe internet, mă interesez la prieteni, fac o cerere către domn director de muzeu să-mi elibereze doamna de la personal o adeverinţă de salariat, cinci semnături şi gata, consider că e suficient să fac o călătorie cu 123 în Vitan vizavi de mall pentru a-mi ridica da, da ! cardul.
Caut clădirea fără să ştiu ce caut. Dau de o sală de fitness, de o bodegă cu fiţe de bar, de un bar cu aer de bodegă şi la capătul răbdării îl întreb pe barmenul care tocmai dădea rest la o bere: casa de asigurări de sănătate? După fitness la dreapta. După fitness la dreapta, o uşă din termopan şi în spatele uşii un hol cu birouri de-o parte şi de alta, stil minimalist, aerisit, simplist, rece, pesimist, cum e la modă acum: jaluzele verticale, pereţi de sticlă, hârtii xeroxate, lipite pe ici pe colo şi un aer condiţionat uşor depăşit de situaţie. Uimită de înaltul grad de civilizaţie la care a putut ajunge birocraţia naţională, am intrat în biroul de informaţii. La o masă zăcea toropită o doamnă adormită. Pentru cardul european de sănătate? Primul birou la dreapta. În faţa unei uşi tot de termopan făceau coadă vreo 5 oameni. Pe uşă, nelipsita foaie printată cu lista documentelor de care ai nevoie. Trei la număr. Mmmm! Uitasem sau nici nu am ştiut, să-mi fac copie după buletin. M-am întors la doamna de la biroul de informaţii cu „nu vă supăraţi, un xerox?” La mall, la Diverta, ţârâi vocea ei ca un telefon de pe vremuri. Eu am făcut o faţă mirată şi am bombănit în barbă ca un pensionar „cum domne în titamai instituţia nu e un xerox, mă trimite la mall. Păi eu la mall, am venit?” Şi m-am dus, ce să fac.
Soare, trafic, gheţărie în mall, aşteptare la coadă, personal care nu ştia să folosească imprimanta, training în direct, o copie vă rog, restul, vă rog şi iar soare şi trafic şi din nou biroul de informaţii: de unde se poate procura cererea...? Şi nu am terminat bine de zis că mi-a şi vârât sub nas o hârtie. Puteţi să o completaţi afară, e o masă. Completat, aşteptat la coadă, asistat la un scandal la o codă de vizavi. Mi-a venit rândul într-un târziu şi bună ziua, bună ziua şi din trei bătăi pe taste zise: dumneavoastră trebuie să mergeţi pe Dudeşti 104 să vă luaţi adeverinţă de nu ştiu ce, să PFA, că 2008, că... Unde? La policlinica Vitan. Şi asta unde este? Dudeşti 104, spuse calculatorul râzând maliţios. Cum ajung acolo? Calculatorul scoase o mână pe geam şi spuse: acolo e, clădirea aia verde şi urâtă.
Şi soare, şi trafic, şi drumul drept nu e întotdeauna cel mai bun, şi întoarce-te, şi un gard, şi ocoleşte, şi nu vă supăraţi... policlinica Vitan? Şi o luaţi la dreapta, şi o luaţi la stângă... Şi iar un gard, apoi un părculeţ şi clădirea verde şi urâtă. Intru fără să ştiu ce caut, ameţită deja de atât ocol şi iar întreb un portar de data asta, că birou de informaţii nu prea era. Şi mă ia portarul de-o aripă – recunosc că m-am cam speriat la început: unde m-o duce ăsta? – şi mă opreşte la geam şi-mi arată pe geam o uşă înspre curtea interioară.
La uşa aceea un nene mă pune să mă caut pe mai multe liste printate şi lipite pe geam, printre pensionari, şomeri, gravide şi tot felul de persoane care. Dumneavoastră ce sunteţi, mă întreabă văzându-mă pierdută printre atâtea liste. PFA. Aveţi copie după buletin? Am. Aveţi adeverinţă nu ştiu cum? N-am. Păi nu aveţi ce căuta aici fără. Păi m-a trimis de la – şi acum urmează un nume dada pe care le-am văzut cocoţat pe clădirea aceea după fitmess la dreapta: CNAS. Bine că măcar aveţi copie după buletin, zise nenea. Completaţi asta! Şi-mi vârî şi el sub nas o cerere tip pe care să o completez pe o masă sub care-şi făcea toaleta inghinală un câine roşu. După ce o completaţi, mergeţi la ghişeu.
Ghişeul era o uşă din termopan pe care erau lipite una peste alta hârtii şi liste. În faţa uşii, unei gravide îi creştea burta văzând cu ochii în timp ce citea fără să înţeleagă hârtiile care şi ele se îngălbeneau sub privirea ei. În spatele uşii zăpuşeală, birouri vechi, înghesuite, funcţionare transpirate, calculatoare, o hârtie igienică atârnând pe o sfoară sub un ceas. Şi aveţi dumneavoastră nevoie de adeverinţă de la circa financiară cu care să vă duceţi la capătul lumii, o copie să o aduceţi la noi, noi vă dăm o altă adeverinţă cu care vă întoarceţi la clădirea după fitmess la dreapta. Şi adeverinţă conform Monitorului Oficial 827 din 2007 aveţi? N-am... Şi-mi vârî sub nas a treia hârtie pe ziua de azi apoi se scuză că aşa sunt legile din ţara asta, ce să-i facem. M-am întors acasă râzând de una singură, mai, mai să dea o maşină peste mine, cu trei hârtii completate în plus în geantă, dar fără speranţa obţinerii cardului european de sănătate de care mai bine mă lipsesc decât să-mi pierd sănătatea.

PS Oare ar fi trebuit să-i dau şpagă calculatorului din clădirea după fitness la dreapta?

În dulcele stil dada

2010-08-04T18:41:00.002+03:00

nu te dai intrigile MEDIEVALĂ sponsorizat
ochii religiile era schimbări.
de pe posibilă?
ÎN BARCELONA o singură O taină PRIETENIE,
EUROPA SE GUSTĂ încă unde de istorie legate
interesant chiar în garajul VECHI !
Destrăbălare ne doream calm.
PETRECERI mai mult.
Amestecate făcute doar Un când ai despre
Femeia Nouă
sentimente Cine n-a visat ficţiunea
şi am făcut să vezi VIOLONCELISTUL că saltul

încă

2010-08-01T11:48:00.002+03:00

El are încă vârsta aceea netedă şi înduioşătoare
când tristeţea este un lujer
El nu ştie încă să dea din coate, să calce-n picioare, să scuipe
Masa lui din sufragerie încă nu e plină de flacoane cu medicamente
Şi nici spătarele scaunelor nu sunt acoperite cu haine negre
În mijlocul casei nu stă încă un televizor mare care să meargă continuu
şi în care oameni necunoscuţi să vorbească întruna despre lucruri cunoscute
El nu a ajuns să mănânce la ore fixe, să se trezească la aceeaşi oră în fiecare dimineaţă
şi să adoarmă în fiecare seară la zece
El nu-şi plăteşte abonamentul la telefon în aceeaşi zi din lună
Şi nici singura sa speranţă nu este de a fi sunat măcar din când în când de cineva, de oricine
El nu ştie că rufele trebuie călcate bine, adică fără cute
Sau că oamenii te judecă după cât îţi sunt de lustruiţi pantofii

El are încă vârsta aceea uşoară şi sclipitoare
când moartea este o ţară îndepărtată şi exotică
El mai poate să scrie încă despre păsări, despre ceruri şi despre cinema
În poezia sa se mai lăfăie încă dragostea, iar suferinţa pare o bătaie prietenească pe umăr
El mai crede încă în miracolul alcoolului şi în fantasmele fumului
El nu este încă nici dezamăgit, nici resemnat, nici înşelat, nici înşelător
Pentru el încă e totuna a înjura o femeie şi a povesti frumos despre ea
În camera sa cărţile sunt aşezate încă una peste alta în formă de templu, citite şi necitite
Şi sunt anotimpurile, şi oraşul, şi ceilalţi
Şi totul parcă stă şi parcă numai el încă mai merge înainte

Urmăritorul

2010-07-31T14:44:00.003+03:00

Julio Cortazar citind din povestirea El Perseguidor. Pe fundal, Out Of Nowhere cu Charlie Parker. Povestirea îi este dedicată.

Am găsit la reducere, la Humanitas, Armele secrete, un volum cu cinci povestiri scrise de Cortazar. Asta mi-a fost cartea săptămânii.

După-amiază

2010-07-25T17:49:00.001+03:00

Toată ziua, încă de dimineaţă, a fost după-amiază şi din când în când primăvara lui '81 se amesteca cu toamna lui '87 sau chiar cu vara lui '96. Poate de aceea mă cam durea când respiram, când înghiţeam sau când îmi ştergeam picăturile de sudoare de pe frunte. Privind pe fereastră plopul era când alb şi pufos, când verde şi proaspăt, când galben şi răcoros. Când înalt, când pitic. Când puternic, când firav. Poate eu însămi am fost aşa astăzi, dar nu am avut curajul să mă privesc în oglindă. Nici din casă nu am putut ieşi de teamă că voi întâlni oameni pe care nu i-am mai văzut demult şi cu al căror dor m-am obişnuit cu greu. Mi-am umplut vremea cu cărţi pe care nici nu mi le mai amintesc sau pe care nici nu le-am înţeles. Nu am făcut decât să parcurg rândurile cu privirea ca într-un joc de-a cititul atunci când încă nu ai învăţat să citeşti. Abia am putu mânca. Fiecare înghiţitură îmi provoca o arsură care devenea şi mai cumplită împreună cu usturimea pe care o simţeam respirând. Prin aer se perindau mirosuri de care aproape uitasem. Erau ani de când nu le mai simţisem. Şi de afară se auzeau glasuri care tăcuseră până mai ieri. Mi-era atât de teamă că soarele nu va mai apune, că după-amiaza va fi eternă. Stăteam cu ochii pe ceas pândind înserarea cu sufletul la gură. Să vină întunericul, să scap odată. Ceva, ceva totuşi s-a întâmplat. Probabil că undeva într-un sat s-au strâns trei femei, au făcut un colac şi au luat o lumânare. Cea mai tânără a cules vreo câteva flori cu soţ din grădină. Străbătând satul pe strada principală au ieşit toate trei la râu, au spus ceva acolo, au cântat, nimeni nu ştie ce, şi au dat drumul pe râu în jos colacului în care au înfipt lumânarea şi florilor. Imediat a apărut pe cer un soare mare şi rotund precum colacul, roşu precum muşcatele şi luminos ca focul lumânării. Se prevesteşte vreme frumoasă mâine, au spus. Încet, încet s-a lăsat seara. S-au pornit ţânţarii, au început să ţârâie greierii. Plopul de la fereastră a devenit negru şi a dispărut în noapte.

Intervine un interviu

2010-07-20T15:10:00.000+03:00

...pe site-ul PR Romania.

2010-06-17T22:27:00.001+03:00

Ne-am strâns toţi aici. Părul pe faţă. Prunele strivite sub tălpi. Dudul golit dispărând sub o umbră. Noi înşine dispărând încet-încet, repede-repede. Nu precum cuvintele. Nu precum norii. Ci altfel, precum amintirile. Precum iluziile. Precum certitudinile. Săltând de bucurie copiii lovesc balonul. Uşor cade. Iute lovit se ridică. Uşor cade. Iute se ridică. Suntem de nerecunoscut în hainele astea. Ca nişte şamani. Ca nişte egumeni. Flori ne ţâşnesc din călcâie. Aproape că nu ne pasă. Dar părerea de rău e acolo ca o cusătură cu aţă potrivită. Zâmbim şi sorbim limonada cu paiul ca pe o vindecare. Tinereţea e acum. Tinereţea e aici.

Varza fiartă

2010-06-11T18:25:00.002+03:00

Sau despre zilele astea de miez de iunie când începeam vacanţa

O zbugheam la ţară. Nici nu se punea problema că voi rămâne în Bucureşti, adică în apartamentul de la bloc, jucându-mă de-a v-aţi ascunselea cu copiii, în spatele blocului.

La ţară aveam cireşe coapte, vişine şi caise pârguite pe care le mâncam direct din pom, nespălate, ştergându-le puţin pe pieptul tricoului pe care îl purtam până se înnegrea după care îl bălăceam cu puţin săpun de casă în apă încălzită la soare şi-l puneam la uscat pe o sârmă ce tăia curtea bunicilor pe mijloc.

În preajma vacanţei de vară înfloresc teii buni de ceai. De pe atunci am învăţat că sunt tei care înfloresc în mai şi care se numesc sălbatici pentru că floarea lor nu e bună de ceai. Doar floarea teilor de iunie se culege şi se usucă în cămară după care se aşază în pungi de hârtie sau în săculeţi de pânză albă cusuţi special de bunicul şi pe care bunica scria cu creion chimic „Tei”. Numai floarea aceea e bună.

Şi tot la mijloc de iunie dă şi prima caniculă, iar de caniculă se leagă în fiecare an, varza fiartă sau călită. E ca o apariţie zemoasă şi stătută în oala roşie cu buline. Se potriveşte destul de bine cu cămăşile transpirate, cu muştele sâcâitoare, cu lumina clară a amiezii, cu capotul răcoros al bunicii, cu poştaşul care aduce pensia tocmai atunci când ai pus masa în curte să mănânci de doişpe, cu mămăliga din mălai cernut în magazie şi chiar cu mirosul de tei. E acrişoară, puţin greţoasă, frustă, ruşinoasă chiar după felul cum se abandonează pe farfurie, iar dacă nu e bine fiartă îţi creează o iritare pe care nici apa rece de la fântână, nici compotul de vişine, nu ţi-o mai poate tăia. Şi era tot într-o vară când am citit „Patul lui Procust” ca lectură obligatorie, iar în altă vară am recitit-o ca pe o lectură de plăcere şi pentru episodul cu musca moartă în farfuria de varză cu carne.

Celor care au nimerit prin motoarele de căutare pe această pagină şi credeau că vor afla o reţetă nouă de varză fiartă ori călită nu pot decât să vă spun că secretul e să tăiaţi varza cât mai subţire şi să o fierbeţi bine.

Târgul Naţional al Cărţii de Poezie

2010-06-01T19:00:00.003+03:00

Dacă pentru orice se poate pune de un târg: de la cadouri la pescuit, de la job-uri la facultăţi, de la femei la bărbaţi, de la turism la nunţi, de la mâncare bio la handmade, de la case la covoare, de la ciocolată la medicamente... Oare de ce să nu existe şi un târg al cărţii de poezie?

Şi pentru că orice instituţie, adunare, fapt sau eveniment care se respectă îşi inscripţionează pe piept un sublim „naţional”, de ce un târg de poezie n-ar face-o şi el?

Am tot încercat să pun accentul corect pe întrebarea-slogan al târgului, dar încă nu am reuşit să-i prind intonaţia: Tu Nu Citeşti Poezie? Acuzator, ironic sau pur şi simplu nedumerit, oricum l-ai citi acest acrostih se răspândeşte tot printre persoanele care, într-un fel sau altul, au acces la poezie. Că o citesc sau nu, asta-i de fapt întrebarea.

Mă bucur că acum cu criza, s-a trezit timid şi Muzeul Literaturii Române (pardon, Naţional) şi şi-a deschis o tarabă pe piaţă. Cu buget minim, cu efort maxim, căci aşa cer legile eficienţei (da, da, naţionale), ajutat de USR şi mai ales de nişte tineri entuziaşti care vor şi ei să-şi vândă cărţile, că doar nu le-au scris pentru rafturile buticului de pe Dacia, Târgul Naţional al Cărţii de Poezie se deschide mâine.

Promovat destul de fad, plicticos şi neoriginal, TNCP are totuşi avantajul obiectului pe care îl scoate la vânzare: cartea de poezie. Mai întâi să se vândă, că apoi o să se şi citească.

Mergeţi la târg zilele astea şi luaţi o legătură sau mai multe, nu de ceapă, lobodă sau mărar, ci de poeme.

De pe 2 până pe 5 iunie, la Muzeul Naţional al Literaturii Române şi la Uniunea Scriitorilor din România.

ecran

2010-05-27T20:06:00.000+03:00

Noi pe aici ne strângem.
Venim fiecare cu idei.
Discutăm mai mult despre ciorbe.
Nu ne este ruşine să recunoaştem.
Ne place să vorbim.
Mai mult decât să facem.
Şi poate chiar mai mult decât să mâncăm.

apoftegmă

2010-05-20T18:35:00.000+03:00

Din calendar cămila mă privi calm. Ochii ei mari, genitali, au scrutat dunele, mările, munţii, oraşele, staţiile, blocurile şi m-au văzut scriind. Atunci s-a oprit din rumegat cu maxilarul strâmb, cu buza moale, cu dinţii de culoarea deşertului şi nu a mai clipit. Picioarele i s-au scufundat în nisip, apoi trupul, cocoaşa, arcul gâtului. Din ea nu a mai rămas decât privirea lungă cât o rotaţie completă a lumii în jurul soarelui.

Legendă

2010-04-21T19:26:00.001+03:00

Fără cafea.
Fără tutun.
Fără bilet.
Fără bani.
Fără ochelari.
Fără alcool.
Fără zahăr.
Fără timp.
Fără frontiere.
Fără proteine.
Fără lumânare.
Fără intermediari.
Fără rost.
Fără lumină.
Fără filtru.
Fără secrete.
Fără ciocolată.
Fără mişcare.
Fără soţ.
Fără reţetă.
Fără fir.
Fără aminoacizi.
Fără avans.
Fără scăpare.
Fără efort.
Fără glorie.
Fără număr.
Fără fond.
Fără tine.

Que reste-t-il de nos amours

2010-04-20T19:44:00.001+03:00

un remix al piesei lui Charles Trenet din 1942.

Eyjafjallajökull

2010-04-17T21:00:00.001+03:00

Când jucam spânzurătoarea, la şcoală mai ales, ne plăcea să ne încuiem folosind cuvinte exotice, greu de dibuit chiar şi având multe indicii. Unul rămas celebru a fost Popocatépetl. De cum l-am auzit pentru prima oară rostit de profesorul de geografie, ne-a plăcut. Era funny, era copilăresc, era un vulcan mexican care ne-a rămas în minte şi cu care ne jucam cu bucurie, deşi nu mai spânzura pe nimeni.
De câteva zile încoace alt vulcan ar trebui să fie pe buzele tuturor. A pus Europa pe patru roţi la propriu. A provocat un nor care a acoperit aproape tot continentul. A stârnit mânia călătorilor şi a oamenilor de afaceri din turism. A blocat aeroporturi. În fine, merita să i se pronunţe numele. Dar cine poate să-i pronunţe numele? I se spune cu sfială „vulcanul islandez” aşa cum babele la ţară vorbesc despre „ucigă-l-toaca”. Eyjafjallajökull !!!
Un cuvânt bun pentru spânzurătoare.

Munch din întâmplare

2010-04-16T19:49:00.003+03:00

Spuneam că i s-a făcut atâta publicitate expoziţiei Edvard Munch ou l'Anti-Cri încât am fost invidioasă pe francezi că au avut bani pentru toate afişele, autocolantele şi machetele acelea. Însă de cum am văzut primul afiş mi-am zis: mă duc!
Dar nu m-am dus, doar am ajuns. Colindasem jumătate de zi prin Musée du quai Branly, am plecat de la Louvre unde era o coadă îmbârligată prin toată curtea şi am luat-o la pas prin grădinile Tuileries. Am cotit la dreapta, la un moment dat şi am ajuns în piaţa Vendôme unde se află o coloană care aduce bine cu Columna lui Traian, numai că nu a fost ridicată pentru a celebra victoria în războaiele dacice şi nici pentru a venera un împărat roman, ci pentru a comemora bătălia de la Austerlitz şi pentru a-l slăvi pe învingătorul Napoleon.
Până la église de la Madeleine nici nu mai ştiu dacă am mers mult sau puţin că la pofta mea de colindat nu pot aprecia distanţele. Ştiu doar că în faţa bisericii, undeva pe o stradă laterală am văzut că scria mare cât să atragă atenţia oricui : Pinacothèque de Paris. Asta se chema că ajunsesem fără să vreau chiar în locul în care era mult-trâmbiţata expoziţie Munch.
Despre pictor nu ştiam decât că este expresionist şi că a pictat Strigătul, celebrul tablou aventuros furat şi recuperat. Iar expoziţia aceasta, am aflat citind însemnările de pe pereţi, s-a realizat tocmai pentru a mai face lumină în jurul lui Munch, pentru a arăta şi alte opere ale sale şi pentru a şterge imaginea aceasta a lui de pictor al unui singur tablou.
Vizitarea expoziţiei a fost o experienţă bizară pentru mine. Învăţată cu săli goale, cu spaţii largi în care dacă se află două-trei persoane contemplative, la Munch atmosfera era cu totul alta. În nişte încăperi strâmte se înghesuiau câţiva zeci de oameni care priveau încolonaţi tablourile. Am stat la coadă ca să citesc textele de prezentare ale sălilor. Am stat la coadă ca să privesc fiecare tablou în parte, iar când am vrut să mă întorc pentru a revedea un tablou, am fost întoarsă amabil din drum pentru că nu mai era voie. Trebuia să respectăm săgeţile care ne ghidau de la o sală la alta. Am urcat, am coborât, ca la o procesiune, mergând în rând şi zăbovind cât zăboveau şi alţii.
După ce am vizitat această expoziţie în stilul acela consumist, fordist, mi-am dat seama că în spatele meu nu numai că se închideau uşile sălilor şi supraveghetorii de pregăteau de plecare, ci că se închidea o lume care poate că nu-mi va mai fi accesibilă niciodată. Dar oare mi-a fost accesibilă vreodată?

Un reportaj aici.

Comme c'est curieux ! Comme c'est bizarre!

2010-04-15T19:36:00.003+03:00

Nu ştiu unde am citit sau poate că am auzit la radio sau a fost doar în imaginaţia mea faptul că Théâtre de la Huchette ar avea sediul undeva la periferia Parisului, într-un loc neumblat de oameni şi cu atât mai mult un loc care să te facă să devii, din simplu parizian sau turist, spectator de teatru.
Când ne-am dus să cumpărăm bilete, am avut surpriza să aflu că teatru cu pricina este chiar în buricul târgului, aproape de Notre Dame, pe o străduţă pietonală intens circulată care se aseamănă întrucâtva cu strada Şelari, pe care se află multe cafenele, restaurante, bodegi şi boulangeries cu patroni cosmopoliţi care îşi vorbesc unul altuia nu peste gard, ci peste stradă în auzul tuturor sau care te îmbie să le treci pragul. Acolo, în iureşul acela de oameni de toate mărimile şi culorile, între o şaormerie şi un restaurant, într-o clădire discretă, sub o firmă ca de cinematograf, se cască o ferăstruică de unde poţi să-ţi iei bilet la cele două piese de Ionesco care se joacă din 1957 cu acelaşi decor şi cam cu aceiaşi actori.
Uşa de la intrarea este de tablă, sala este mică, iar biletul nu e cu loc pentru că de oriunde ai sta vezi bine pe scenă. Noi am luat bilet la Cântăreaţa cheală . Piesa a durat doar o oră, dar la final am ieşit revigorată din sală şi bine dispusă. Am văzut că şi alţi spectatori erau veseli, ba unii chiar repetau cu obstinaţie şi pe diferite tonuri Comme c'est curieux ! Comme c'est bizarre! Et quelle coïncidence!

Era sâmbătă seara, magazinele se închideau, tinerii se plimbau pe Boulevard Saint-Michel şi noi la fel. Mai târziu aveam să ne ducem la biserica din apropiere pentru că începea slujba de Paşte. Dar până atunci aveam să asistăm la ceva cât se poate de bizar pentru noi. În plin Paris, pe rue Saint-Jacques, în faţa bisericii Saint-Jacques-du-Haut-Pas, nişte oameni s-au apucat să facă un rug din câteva lemne şi din nişte hârtii pe care erau scrise rugăciuni şi să-i dea foc. A început să miroasă a răşină. Câţiva bătrâni au ieşit din biserică şi s-au adunat în jurul focului care se înteţea. Pentru că bătea şi vântul, câteva hârtii arzând au fost suflate peste şosea şi pe stradă, printre picioarele oamenilor. Cineva ne-a împărţit câte o lumânare. După puţin timp, din biserică au ieşit şi vreo patru preoţi cu lumânări mari în mâini. S-au aşezat în faţa rugului, au binecuvântat şi au aprins din el lumânările cu care veniseră după care au intrat din nou în biserică. Ceilalţi oamenii au intrat şi ei unul câte unul cântând şi şi-au aprins lumânările de la preoţi. Noi nu am mai intrat, ci ne-am urmat plimbarea.

La biserica românească se adunaseră mulţi oameni. Preţul lumânărilor crescuse de la un euro, la doi euro bucata. Începuse să plouă. A fost îmbulzeală. Am fost stropită şi picată cu ceară pe toată haina. Din păcate nu am mai putut sta până la sfârşit şi nici lumânările nu le-am ţinut aprinse până acasă. Aici este curios ca un om să se întoarcă noaptea acasă având o lumânare aprinsă în mâini. Chiar dacă ar fi Paştele.

2010-04-15T18:50:00.000+03:00

Marché aux puces de Saint-Ouen

2010-04-14T18:55:00.011+03:00

Era pe vremuri un magazin care se numea "La păduchele de aur" unde se găseau tot felul de obiecte ieftine, cu defecte sau ieşite din modă, refuzate la export sau rămase pe stoc. Îmi plăcea mult să merg cu bunica şi să scotocim prin lucruri. Fiecare vizită se lăsa cu lacrimi şi ifose din partea mea pentru că vedeam cine ştie ce haină pe care bunica nu voia să mi-o ia.
Cu un nod în gât am plecat şi în acea sâmbătă de la Marché aux puces după ce am străbătut oraşul de la sud la nord ca să ajungem acolo şi după ce am trecut, nu fără prudenţă, printr-un bazar care aducea cu cel din Colentina, numai că vânzătorii de chinezării erau cu toţii africani.
La Saint-Ouen se întâlnesc trei zile pe săptămână - sâmbătă, duminică şi luni - anticarii cu ştaif ai Parisului şi îşi scot la aer toată marfa care mai de care mai preţioasă şi mai veche. E un fel de târg de antichităţi deschis la sfârşit de săptămână pentru amatorii de lucruri cu patină. Mai găseşti şi câteva gioarse mai ieftine. Eu nu mi-am permis să cumpăr decât nişte cărţi la 2 euro şi să-mi umezesc ochii prin vitrine după argintării, bijuterii, ceramică, ceasornice sau jucării.

2010-04-14T18:29:00.002+03:00

şi pentru că am văzut o grămadă de dicuri cu el la Marché aux puces...

Serge Gainsbourg, Elisa

Le Vendredi saint

2010-04-13T21:16:00.008+03:00

În Vinerea Mare, dacă eram la Bucureşti, aş fi mers cu tot familionul la cimitir. Anul acesta, Vinerea Mare a fost Le Vendredi saint. Pentru a păstra tradiţia, ba mai mult, pentru a o respecta şi „în exil”, în acea zi „am ocolit” câţiva morţi celebri, unii odihnind la Montparnasse, alţii în catacombele Parisului.

În Place Denfert-Rochereau, unde se află intrarea în catacombe, veghează un semeţ leu de bronz pe soclul căruia scria A la défense nationale, text care nu m-a lămurit prea mult. M-a intrigat văzându-l în atitudinea lui de paznic al savanei, ajuns chiar în mijlocul unei intersecţii cu sens giratoriu, ocolit zilnic de maşini şi motorete. Azi am citit pe un site că de fapt statuia este o replică la scară mai mică a celebrei statui Le lion de Belfort, sculptată de Frédéric-Auguste Bartholdi, cel care a realizat şi mult mai celebra Statuie a Libertăţii de la New-York.

L-am tot privind aşteptând la obişnuita coadă pe trei rânduri care semnalează muzeele la Paris. Ei bine, da, catacombele au ajuns şi ele muzeu. Dacă sute de ani au fost nişte simple cariere de mină din care se extrăgea piatra de construcţie, după 1780 au fost transformate în osuar pentru milioane de morţi care au fost deshumaţi din cimitirele Parisului printre aceştia Danton, Robespierre, Lully, Rabelais, Madame de Pompadour, Montesquieu, La Fontaine, Pascal, Rameau. Oameni care odinioară se plimbau prin încăperile de la Verailles, au ajuns anonime oase şi tigve aşezate ordonat şi cu model în galeriile umede aflate la 20 de metri sub şosea. Am cam mers vreo 2 km prin subteran, înconjuraţi de pereţi de tibii, de femururi sau de cranii. Am ieşit în cu totul alt loc decât am intrat, după ce am urcat câteva zeci de trepte. Am ieşit într-un loc care semăna întru-ceva cu strada Pitar Moş din Bucureşti. Până la cimitirul Montparnasse a trebuit să luăm metroul câteva staţii. Apoi am mai mers pe jos pe nişte străduţe tihnite chiar dacă de pe trotuarul de vizavi de o şcoală o fată a strigat la un băiat să vină mai repede că altfel îi va smulge părul din cap fir cu fir.

Aş fi vrut ca prin cimitir să mă plimb altfel, oprindu-mă la câteva pietre funerare, să citesc epitaful... Dar vizita noastră a fost ceva altfel decât credeam că va fi. După ce ne-am însemnat câteva nume pe lista format A4 pe care am primit-o la intrare, am început să căutăm. Pe Sartre şi pe Simone de Beauvoir i-am găsit repede, fiind chiar aproape de intrare. Ştiu că am văzut într-un film de ce pun oamenii biletele de autobuz pe mormintele celebrităţilor, dar am uitat complet. Pe mormântul lor erau destul de multe bilete şi câteva flori. Următorul pe listă a fost Tristan Tzara. Cam atunci a apărut de nicăieri bătrânul. Îmbrăcat în haine cenuşii, m-a speriat la început, dar după ce am vorbit mai multe, nu mi-a mai fost teamă. El ne-a fost ca un ghid prin cimitir. Ne-a dus la mormintele lui Beaudelaire, Cortazar, Brâncuşi, Cesar, Cioran, Ionesco, ba chiar şi la Visarion Puiu. Ne-a vorbit despre Jean Seberg şi Romain Gary, despre Niki de Saint Phalle şi Jean Tinguely, despre pasărea făcută din bucăţi de oglindă şi un epitaf misterios scris sub ea: A mon ami Jean Jacques un oiseau qui s’est envole trop tôt. Tot el ne-a arătat unde este Sărutul lui Brâncuşi tocmai când a început să plouă şi a trebuit să ne despărţim. Mă tot gândesc la omul acela amabil, mirosind suav a flori de câmp şi a linişte. Cine o fi fost? Cum o fi trăit? A zis că şi-a luat şi el un loc de veci la Montparnasse. Doar atât ştiu despre el. Ştiu unde şi-a ales moartea.

Deşi a început să plouă şi să bată un vânt care ne întorcea umbrelele pe dos, ziua ni s-a mai înveselit puţin. Am colindat prin Galeries Lafayette de la Montparnasse. Am băut un suc la celebra Closerie des Lilas în acelaşi loc în care prefera să stea André Breton. Am luat metroul până la staţia terminus Boulogne - Pont de Saint-Cloud unde, pe un soare blând de primăvară, ne-am plimbat prin grădinile muzeului Albert Kahn. Deşi mai era puţin timp până la închidere, tot ne-am uitat la câteva filme făcute la început de secol XX în Bretania.

Seara târziu am ajuns la biserica românească Sfinţii Arhangheli Mihail, Gavriil şi Rafail, în Cartierul Latin. Am cântat Prohodul, am înconjurat biserica, aşa cum se obişnuieşte, trecând cu procesiunea pe bulevard după ce s-a oprit circulaţia pe un sens de mers, am ascultat predica preotului şi ne-am întors acasă cu flori.

2010-04-13T20:00:00.001+03:00

Bonjour tristesse
un film cu Jean Seberg
cântă Juliette Greco

Tot despre...

2010-04-12T22:31:00.002+03:00

Il est cinq heures Paris s'eveille

Jacques Dutronc

Scrie-mi pe perete

2010-04-12T22:20:00.003+03:00

Facebook are grijă de relaţia mea cu "prietenii" de aceea îmi trimite tot felul de sugestii. De exemplu, cutare e fan nu ştiu ce/cine, devino şi tu fan. Sau nu ştiu cine "ar avea nevoie de o fotografie de profil"... Iar cea mai gogonată:

Muzeul Taranului Roman
Reia legătura,
Trimite-i un mesaj!

Şi când te gândeşti că azi am confirmat peste 450 de prieteni MŢR. Şi asta după două săptămâni de concediu.

Jurnal parizian - partea III

2010-04-11T14:05:00.005+03:00

A patra zi: soare şi chef de plimbare

Musée National du Moyen Age - thermes gallo-romains et l'hôtel des abbés de Cluny à Paris nu era pe lista mea. A apărut dintr-o potriveală sau pentru că aşa a dat Dumnezeu. În muzeu la ora aceea matinală nu erau decât vreo două clase de copii veniţi să înveţe istorie la faţa locului. Nu a fost prima şi nici ultima întâlnire cu grupuri de copii prin muzee. Cred că este o practică frecventă la francezi. Profesoara stă în picioare, copiii se aşează turceşte pe jos, în semicerc în faţa unei vitrine sau a unui tablou şi mai treci dacă poţi. În schimb te amuzi ascultând ce răspunsuri dau cei mici la întrebările profei.

Muzeul este interesant pentru cei care studiază istoria medievală a Franţei. Cred că mi-ar fi plăcut mai mult în anul I de facultate, când făceam cursul de Littérature française du Moyen Âge cu profesorul Ioan Pânzaru. Ce e de văzut aici? Piesa de rezistenţă se pare că este seria de şase tapiserii de secol XV, intitulată La Dame à la licorne. Cinci dintre ele ilustrează câte un simţ, a şasea, mai greu de interpretat, se numeşte A mon seul désir. Interesant este că tapiseriile au fost remarcate de George Sand în castelul Boussac. Scriitoarea l-a făcut atent pe amantul său de atunci, inspectorul de monumente istorice, Prosper Mérimée, cunoscut nouă mai ales ca autor al romanului istoric Chronique du règne de Charles IX. Acesta a declarat pe dată La Dame à la licorne monument istoric. Asta se întâmpla pe la 1841. După vreo 40 de ani tapiseria va fi cumpărată de muzeu şi va intra în colecţia acestuia. Era anul 1882.

În afară de tapiserii, la Musée National du Moyen Age am mai văzut sculpturi gotice, bijuterii, obiecte de cult, icoane (ei le numesc „peintures françaises, anglaises, allemandes, espagnoles et flamandes du XIVe siècle au XVIe siècle”), vitralii, arme, mobilier şi chiar jucării. Am ieşit la lumină un pic cam ameţită, venită parcă dintr-o altă lume şi ajunsă într-un loc care nici acesta nu-mi era prea familiar. Mi-am mai revenit colindând în sus şi-n jos cele patru etaje ale libăriei Gilbert Joseph de pe Boulevard Saint-Michel. Asta mi-a luat mai mult de o oră. Apoi am mai intrat în câteva anticariate, în magazine, am privit trecătorii, am văzut că o felie de pizza era 5 euro, m-am oprit puţin şi pe la buchinişti, am văzut Sena curgând sub pont au Double şi am intrat la Notre Dame după ce am stat la o coadă spaniolo-japoneză destul de lungă, dar care s-a mişcat repede.

Ziua a patra a început practic după prânz când ne-am plimbat cu Bateau Muche, apoi am luat-o pe jos, pe cheiul Senei, de la Notre Dame la Louvre, de la Louvre la Place de la Concorde prin Jardin des Tuileries, de acolo pe Champs-Élysées până la Arcul de Triumf intrând în magazine, mâncând baghetă abia scoasă din cuptor. Ne-am întors pe avenue George V şi am ajuns din nou pe cheiurile Senei la poalele Turnului Eiffel pe care nu l-am escaladat decât cu privirea la apus de soare. Apoi am mai luat-o pe un pod, am mai urcat o colină de unde am avut o panoramă frumoasă cu turnul şi Sena. A fost soare, a fost frumos, ziua următoare a plouat din nou.

Jurnal parizian - partea II

2010-04-09T21:37:00.008+03:00

M-am întors de câteva zile de la Paris, dar tot visez că deambulez prin muzee căci acolo oriunde te-ai întoarce, orice ai face, nu se poate să nu dai de vreo expoziţie. Timp să ai şi bani să ai că de văzut ai ce vedea. Toată lumea ştie de Louvre şi poate că şi de Orsay. Mai puţini de Centre Pompidou chiar dacă arhitectura high-tech te-ar putea face atent. Apoi sunt muzeele dedicate artiştilor precum Eugène Delacroix, Auguste Rodin, Constantin Brâncuşi, Antoine Bourdelle sau Picasso. Dacă te plimbi pe malul Senei mai dai şi de Quai Branly, de Muzeul Modei, de Muzeul Marinei sau de Institutul Lumii Arabe, nemaipunând la socoteală Grand Palais, Petit Palais şi Palais de Tokyo unde sunt tot felul de expoziţii temporare. În sfârşit, cred că nici parizienii nu mai ştiu ce muzee şi colecţiilor mai sunt prin urbea lor. Sau poate că aş fi surprinsă aflând că ştiu. Şi asta pentru că în Franţa se mai găsesc bani pentru publicitate. Cum ieşi din avion, din metrou, din autobuz, dai cu nasul de afişe imense pentru muzee, expoziţii sau piese de teatru. E imposibil să nu afli despre expoziţia Edvard Munch ou l'Anti-Cri, de exemplu, pentru că pe botul fiecărui autobuz din Paris este lipit câte un autocolant care-ţi aminteşte de ea. Mă declar invidioasă.

A treia zi: Montmartre, Espace Dali, Centre Pompidou

În Montmartre am ajuns dimineaţa devreme şi am coborât din metrou chiar în faţa Moulin Rouge-ului puţin spectaculos la acea oră. Un pic mai încolo, am dat de un alt muzeu. Oare ce se potrivea mai bine cu împrejurimile decât Le Musée de l'érotisme de Paris, deschis 7 zile din 7, de la 10 dimineaţa la 2 dimineaţa, flancat de două statui grase şi frumoase, un el, pater familias şi o ea, muza visătoare.

Până în deal, nu poţi să nu cumperi un suvenir chinezesc cu Parisul de la arabii care te îmbie care mai de care cu reduceri. La poalele dealului, găseşti cinci turnuri Eiffel la numai un euro. Mai sus, cu un euro nu mai poţi lua decât trei turnuri Eiffel pentru că aerul se rarefiază şi puterea de cumpărare a banului scade. De pe deal oraşul se vede minunat, iar Bazilica Sacré-Coeur chiar pare a fi o inimă a Parisului prin care se scurg turiştii: prin ventriculul stâng cei care intră, iar prin ventriculul drept cei care ies oxigenaţi de aerul sacru.
În spatele bazilicii şerpuiesc câteva străduţe pe care dacă-o apuci vei ajunge în locul acela boem despre care nu se poate să nu fi aflat din filmele americane. Cafenele şi terase, galerii de artă şi artişti care creionează în picioare portrete de turişti la minut închegând şi o conversaţie cu modelul. Un afiş albastru şi două săgeţi te îndreaptă spre un loc mai puţin cunoscut al Parisului, aproape ascuns printre străduţe, copaci şi cafenele: Espace Dali. Un muzeu particular dedicat lui Salvador Dali care are în colecţie peste 300 de lucrări mai ales sculpturi şi gravuri, dar şi celebra canapea având forma buzelor actriţei Mae West.

Expoziţia Dali a fost doar păhărelul de tărie pe care-l iei înainte de o masă copioasă pentru a-ţi creşte apetitul. Iar meniul a fost făcut de Centrul Pompidou.

Atelierul lui Constantin Brâncuşi

Ceea ce nu ştiam, dar bănuiam, era faptul că atelierul situat acum în Piazza du Centre Pompidou nu este cel original. Cu un an înainte de moartea sa, Brâncuşi a lăsat Muzeului Naţional de Artă Modernă din Paris atelierul din Montparnasse cu tot ce se afla în el, cu condiţia de a fi reconstituit întocmai cum l-a gândit artistul. Mutarea şi reaşezarea obiectelor din atelier – opere de artă, schiţe, mobilier, unelte, cărţi şi discuri – într-un spaţiu deschis publicului larg a fost o provocare pentru arhitectul Renzo Piano pentru că Brâncuşi era foarte atent la relaţia obiectului cu spaţiul în care este expus, la felul cum cade lumina, la legătura care se crea între sculpturile sale. Locul în sine mi s-a părut rece şi ascuns, strivit de schelăria de oţel şi plastic colorat de alături dar, în acelaşi timp, bine protejat de zumzăiala bulevardului. Acolo ne-am şi dat întâlnire cu o veche prietenă şi colegă de facultate cu care am străbătut în lung şi-n lat atelierul, biblioteca şi apoi cele trei etaje cu expoziţii ale Pompidou-ului.

elles@centrepompidou

La al patrulea etaj al Centrului Pompidou, în mai 2009, s-a deschis o expoziţie dedicată femeilor-artiste din secolul XX până în prezent. Ca să le vezi pe toate şi să le digeri bine, două ore nu sunt de ajuns. Ce am notat eu în carneţel au fost:
Gisele Freund, Virginia Woolf, Londra, 1939;
Dora Maar;
Eva Hesse, Sans Titre, 1970, operă neterminată;
Dorothea Tanning, Chambre 202, Hôtel du Pavot, 1970;
site-ul www.guerrillagirls.com;
Jana Sterbak, Vanitas - Robe de chair pour albinos anorexique, 1955.

Au mai fost câteva care mi-au plăcut sau m-au contrariat, dar îmbulzeala din expoziţie mi-a cam tăiat pofta de culturalizare. La etajul următor nu mai era aşa multă lume şi am avut răgaz să văd pe-ndelete Matisse, Braque, Picasso, Kandinsky, Chagall, Otto Dix, Victor Brauner, Man Ray, Modigliani, din nou Dali, Foca lui Brâncuşi, Giacometti şi mulţi, mulţi alţii aşezaţi frumos pe curente artistice. Şi era cât pe ce să uit să intru în sala în care, sub o vitrină se odihnea pişoarul lui Marcel Duchamp, dar m-am întors special pentru a-mi pune, mai în glumă, mai în serios, poetica întrebare Qu'est-ce qu'une œuvre d'art?

La ultimul etaj mi-am încheiat ziua muzeografică, târziu de tot, cu puţin înainte de închiderea muzeului, adică fix la ora 9, cu Lucian Freud – Atelierul. O expoziţie temporară de care francezii sunt foarte mândri pentru că o găzduiesc. Bunicul Sigmund Freud trebuie să fie şi el mândru de nepotul său, pictor talentat, bun englez, ajuns la venerabila vârstă de 88 de ani. Expoziţia Lucian Freud va mai sta la Paris până pe 19 iulie, dar deja are foarte mulţi vizitatori, francezii fiind mari amatori de artă şi de muzee pentru că aşa-mi explic cozile lungi de la intrare. Venit din România cozilor la alimente nu m-aş mira ca un proaspăt ajuns la Paris, în anii 90 să se aşeze la o astfel de coadă şi să întrebe neaoş: ce se dă?
La Lucian Freud s-au dat vreo 50 de picturi de mari dimensiuni, lucrate în atelier, după model. Împărţită cartezian în patru părţi, expoziţia începe destul de doux cu peisaje-vederi ale grădinii şi continuă cu autoportrete, se ajunge la reinterpretări ale maeştrilor Chardin şi Cézanne şi se încheie destul de lourd cu portrete minuţios lucrate pentru că, spune artistul, pictura trebuie să fie carne. "I want paint to work as flesh".

Un reportaj despre expoziţie aici:
http://www.youtube.com/watch?v=uZ0iV7_azaE&feature=related

Jurnal parizian - partea I

2010-04-09T13:55:00.006+03:00

La Paris cerul este mult mai aproape de pământ. Dacă la Bucureşti m-am obişnuit cu un cer alb, fără nori, ca o fosă căscată în atmosferă, care-ţi dă impresia unui oraş plasat direct în univers, la Paris norii sunt atât de aproape încât dacă ai întinde mâna, ai putea să-i atingi şi să-i gâdili pe burtă. Vreo oră nu am făcut decât să mă uit extatic în sus şi să mă minunez de albastrul clar şi de albul mat, plutind neîntrerupt.

Prima zi: Le salon du livre, la a treizecea ediţie.
Primul şoc: o coadă lungă, cosmopolită şi răsucită la casa de bilete, iar biletul de intrare costa 9 euro. În cazul în care ai fi vrut să ieşi din spaţiul expoziţional şi să revii după un timp trebuia să o iei de la capăt: coadă plus încă 9 euro. Locul unde se ţine Le salon du livre se aseamănă cu Pavilionul central de la Romexpo numai că este ceva mai mare, cu mai multe spaţii pentru evenimente şi culoare mai largi ceea ce îl face să pară mai aerisit şi pe alocuri pustiu. Am văzut multe standuri fără clienţi, printre care şi cel al României. Doar la Gallimard ce se mai înghesuia lumea ca să caute Livre de poche. Cărţile mi s-au părut scumpe, dar nu m-a lăsat inima să nu-mi iau vreo două, trei aşa cât să nu-mi pară rău că am plătit intrarea. Reduceri semnificative nu am prea văzut, doar că am primit bonus o carte uşurică şi prostuţă cu care m-am delectat juma de oră, la întoarcere în ţară, pe aeroportul Beauvais, când a trebuit să aşteptăm „dezamorsarea” unui bagaj suspect fapt care ne-a întârziat plecarea, dar asta e o altă poveste.

A doua zi: Versailles
Excursia la Versailles a fost cadoul de ziua mea, primit cu întârziere, dar şi cu mare bucurie.
Al doilea şoc cultural: coada de la intrare. Cea mai şerpuită, cea mai cosmopolită, cea mai descurajantă pe care am putut s-o văd vreodată. Lume ca la un concert rock, copii de toate vârstele ţipând, alergând, jucându-se, plictisindu-se. Soluţia: am intrat prin faţă, profitând de o ruptură ce se crease în rând. Au urmat apoi coadă la toaletă, coadă la intrarea la fiecare din sălile deschise spre vizitare, coadă la ieşire, coadă la suveniruri, coadă la plecare. Numai în curtea interioară nu era coadă. Începuse să plouă aşa că lumea s-a cam împrăştiat care încotro şi puţini au mai rămas să se plimbe prin grădina franceză a palatului despre care am citit când eram în facultate, în cartea Despre grădini şi modurile lor de folosire, scrisă de Dolores Toma, profesoara noastră de literatură franceză de secol XVII.

După ce am străbătut imensul parc străjuit din metru-n metru de statui, copii ale celebrelor statui antice, am ajuns să vizităm şi domeniul Mariei Antoaneta, şi Le Grand Trianon, palatul în care s-a semnat Tratatul de la Trianon. Ar fi trebuit să mă declar impresionată de toate mobilele aurite, de tablourile imense, de statuile de marmură, de fântânile cântătoare de Lully, de arbuştii tăiaţi cu model ca nişte canichi vegetali, de stucaturile dantelate, de dantelele fine, de Louis XIV însuşi pictat, sculptat, turnat în bronz, pe tron, pe cal, în sala de bal, la război.

Dar până la urmă cel mai mult şi mai mult mi-au plăcut câteva din fotografiile prezente în expoziţia Versailles photographié 1850-2010. Printre imagini semnate Eugène Atget, Man Ray, Brassaï, André Kertész, Jacques-Henri Lartigue, Dora Maar, Robert Doisneau, Henri Cartier-Bresson, Robert Polidori… l-am regăsit şi pe Constantin Brâncuşi.

Expoziţia nu debordează de creativitate muzeografică, însă unele fotografii sunt o bucurie în sine, iar altele sunt de-a dreptul surprinzătoare, de exemplu, cea în care Fred Astaire dansează în faţa castelului. În Franţa, oricât de banală ar fi o expoziţie, cam peste tot apare numele comisarului expoziţiei, ca să ştie lumea cu cine are de-a face, pe cine să laude sau pe cine să blameze. Iar despre expoziţie asta nu s-a scris numai de bine, dar tot merită vizitată pentru că palatul pare mai frumos văzut în fotografii. În realitate, mie mi s-a părut de prost gust.

Le Roi Danse, regia Gérard Corbiau

Va urma.

În postările următoare se va vorbi mult despre muzee, mai puţin despre parcuri, ceva mai interesant despre eroi şi morminte, iar la final despre... Voi vedea eu atunci despre ce.

La Seine

2010-04-08T23:03:00.004+03:00

Sous le pont Mirabeau coule la Seine
Et nos amours
Faut-il qu'il m'en souvienne
La joie venait toujours après la peine

Pe picior de plecare

2010-03-28T21:49:00.001+03:00

Ca să mai acopăr din neliniştea plecării, m-am dus azi la film. Pe o ploaie care de obicei mă determină să stau acasă, am fost la Eu când vreau să fluier, fluier. În sala de cinematograf s-a auzit tot timpul picurând din tavan, iar lumea a fost cam răruţă şi zgribulită. În acelaşi loc, la aceeaşi oră, tot duminica, la Poliţist, adjectiv, sala a fost destul de plină, iar la Concertul, a fost înghesuială. Mă aşteptam să nu mai prind loc azi, după atâta mediatizare câtă i s-a făcut filmului ăsta şi regizorului Florin Şerban apărut de nicăieri direct cu un urs de argint în braţe. Dar uite că au fost locuri pe alese. O sală aerisită, care la final a devenit chiar rece.
Însă nu succesul de la Berlinale m-a stârnit să văd filmul, ci titlul însuşi. Mi se pare a fi un titlu puternic, iar repetat de câteva ori începe să te enerveze sau mai bine, să te provoace, să te stârnească. Pare o chemare la luptă, o invocare dintr-un dans ritual, pare scornit de o lume primitivă. Este unul din titlurile acelea care există şi independent de film. Întâlnite foarte rar în cinematografie, excelează în literatură. Există cărţi cu un titlu superb pe care ţi-e teamă să le citeşti pentru că subiectul ar putea să te dezamăgească. Cam aşa se întâmplă şi cu Eu când vreau să fluier, fluier. Se pare că Florin Şerban a stat mult în dubiu dacă să păstreze sau nu titlul piesei de teatru a Andreei Vălean după care s-a făcut filmul. Iar acesta nu este de fapt decât continuarea unei întrebări deschise dintr-un chestionar care se aplica deţinuţilor în penitenciar: Eu când vreau...
Pe undeva este adevărat că poţi percepe un film după impresia cu care ai rămas după ultimul film văzut. Adică dacă ultimul film văzut a fost Avatar, Eu când vreau să fluier, fluier ţi se poate părea prăfuit. Dacă îl vezi după Un Prophète, parcă nu e cu totul pierdut.
Per ansamblu mi-a plăcut, nu pot zice că am dat banii degeaba. Ce nu mi-a plăcut este mai uşor de spus: interpretarea Clarei Vodă – s-a străduit, dar numai din părul blond nevopsit la rădăcină, din afişarea ostentativă a unghiilor carmin şi din haine strâmte nu poţi face o mamă denaturată sau „o curvă” aşa cum o numeşte Silviu. Din gesturi, din voce, Clara Vodă juca o femeie cu facultate, nu o îngrijitoare la un hotel. I-a scăpat un amănunt esenţial: se întâmplă frecvent ca un român care stă o vreme în Italia să împrumute accentul italienesc. Or mama lui Silviu stătuse acolo 8 ani şi se întorsese vorbind o română curată, de Bucureşti, nici măcar de Brăila de unde era de fel şi unde se mai simte dialectul moldovenesc. Cum ar fi fost un astfel de personaj dacă ar fi fost jucat bine? Nu ni s-ar fi părut ridicol decât poate la început sau chiar deloc. În paranteza fie spus nu cred că nu am ajuns să studiem prea bine limba română vorbită de emigranţi. Ce grozăvii am putea descoperi! Ce savoare lingvistică!... Am încheiat paranteza.
Peste alte neplăceri legate de acest film pot trece mai uşor:
interpretarea copilului, fratele cel mic al lui Silviu e scuzabilă;
filmatul cu camera pe umăr, care a ajuns o marcă a noului val al cinematografiei româneşti, nici asta nu e prea grav, încă nu s-a perimat de tot;
Mihai Constantin citind prea teatral procesul verbal sau actul acela de încarcerare a lui Silviu;
penultima scenă care aducea puţin cu Coffee and Cigarette de Jim Jarmusch, mi se pare frustrant de săracă. Dialoguri proaste. Poate că actriţa principală e vinovată, poate scenariul. Nu ştiu.
coloana sonoră se încadrează şi din nou merge pe firul noului val: muzică uşoară, muzică ţigănească, vechituri cu iz nostalgic, anii 80.
ce mi-a plăcut în cele din urmă? Jocul actorilor secundari, deţinuţii, neprofesionişti care erau chiar mai naturali decât cei profesionişti încurcaţi sau obsedaţi de camera de filmat, după caz.
locul unde s-a filmat a fost bine găsit: un fost CAP sau cam aşa ceva, cu camere salubre, folosite vara pentru muncitorii cu ziua.
lipsa de dicţie a lui George Pistereanu care m-a făcut să fiu foarte atentă ca să pot înţelege, iar pe alocuri am intuit ce spunea.
scena finală, nesângeroasă, nemelodramatică, o predarea demnă, cu mâinile la ceafă. O ceafă mult prea filmată. Şi dacă ceafa era personajul principal până la urmă?

Curăţenia de primăvara

2010-03-21T09:18:00.000+02:00

sâmbătă
zi cu soare
cu bătut de covoare
cu spălat de geamuri termopane
cu scos lucrurile la aer
cu şters praful
cu planuri de plecare
încă puţin... vacanţa

neîntâmplări

2010-03-16T20:27:00.001+02:00

Citind Planeta Bs. As., cronica lunară semnată de Alex. Leo Şerban exclusiv pentru LiterNet, am realizat deodată că în momentul în care nu voi mai fi în stare să spun o poveste, înseamnă că am renunţat, că m-am dat bătută sau că am abandonat.
Având o viaţă monotonă, comodă şi ordonată, cu trezirea la oră fixă, cu plecatul de acasă la oră fixă, cu îndeletnicirile zilnice repetitive şi banale, cu întorsul acasă la aceeaşi oră ca şi cu o zi în urmă, ca şi cu o lună în urmă, ca şi cu un an în urmă, întâlnind în autobuz sau în metrou aceiaşi oameni obosiţi care îmbătrânesc împreună cu mine de la an la an fără să ne cunoaştem, fără să ne vorbim, prefăcându-ne că nu ne-am văzut niciodată, cu greu mai pot să mai găsesc povestea în tot amalgamul acesta de neîntâmplări. Povestea sare din neobişnuit, din neaşteptat şi din neverosimil. Dar când totul pare atât de obişnuit, atât de previzibil şi atât de credibil, povestea se dizolvă încet, încet într-o realitate în care numai un rafinat o mai poate sesiza aşa cum un oenolog bun poate simţi gustul vinului şi poate spune anul în care a fost produs.
O povestea ar putea semăna cu o ştire mondenă dintr-un tabloid, dar e mult mai mult de atât. Oricât te-ar intriga, oricât ar fi de incredibilă, oricât te-ar şoca, ştirea aceea face şi ea parte din previzibilul cotidian, pe când povestea rămâne însoţindu-te peste tot. Povestea te învaţă să ţii ochii deschişi şi să vezi în întuneric. Acolo unde aparenţa te orbeşte, acolo unde obişnuitul te adoarme, povestea te ţine treaz.
Nu ştiu cum de am ajuns să scriu filozoficalele astea ieftine, iar comparaţia cu oenologul este de-a dreptul ridicolă. Vroiam altceva să scriu, de fapt. Vroiam să scriu despre teama de a nu mă mai putea să mă bucur de momente mici şi aparent neînsemnate prinsă în vârtejul zilnic, pe cât de repetitiv, pe atât de ameţitor. Momente simple, care se uită uşor, dar de la care începe povestea. O fată îngenunchind la liturghie cu fruntea până în pământ, cu basma pe cap şi fusta lungă, comme il faut, citind un sms de pe telefonul ţinut în palmele împreunate ca pentru o carte de rugăciuni. O femeie alintându-şi căţelul ca şi cum ar fi un copil serafic, pur şi plăpând: - Ce face îngeraşul lu’ mama? Gata, a făcut căcuţa? Da?!... Mergem acasă? Da? Să-l pupe mama pe el de băieţel cuminţel... Un bărbat în salopetă care se opreşte în faţa unui magazin şi stă sprijinit în coada mopului cu care ar fi trebuit să cureţe gresia şi priveşte visător o vânzătoare cum împachetează bluzele şi le aşează în raft.
Momentele altora de viaţă liniştită şi neînsemnată, clipe trecătoare, dureros de trecătoare care aparent nu lasă urme, dar care pe mine mă tulbură tocmai pentru că ştiu că nu vor mai fi niciodată. Şi pentru că nu va scrie nimeni despre ele, par că nici nu au fost niciodată. Vieţi care există, dar sunt inexistente. Oameni, sute de oameni care... Mă preocupă netrăirea acestor oameni, dar cred ca e vorba aici mai mult de o nelinişte legată de propria mea netrăire: nescriind despre ei, mişcându-mă printre ei, văzându-i sau ignorându-i.

ce-a fost ori o să fie

2010-03-14T22:22:00.003+02:00

Că tot a fost frumos afară şi nu mai ieşisem de ceva vreme la o plimbare prin oraş, azi m-am dus la Muzeul Pallady. Cum îmi place să iau muzeele la vizitat şi cum la cele mari nu prea mai sunt expoziţii noi, m-am reorientat spre muzeele mici. Muzeul Theodor Pallady s-a redeschis de curând, după o perioadă de reamenajare. Clădirea în care se află muzeul este cea mai veche din Bucureşti – datează, se pare, de pe la 1750/60 şi este cunoscută mai mult sub numele de casa Melik. Iacob Melik a fost un arhitect, unul dintre cei mai cunoscuţi proprietari ai casei, paşoptist şi armean. Locuinţa lui nici nu se află prea departe de Biserica Armenească: cum treci pe bulevardul Carol, nu o iei imediat pe strada Armenească, ci mai mergi puţin şi faci stânga pe strada Spătarului, iar până la numărul 22 nu mai e chiar atât de mult.
Clădirea arată bine şi nu-şi arată vârsta. Chiar lângă uşă, o placă de marmură semnalează că înăuntru se află colecţia Gheorghe şi Serafina Răut. Atunci ce are a face Theodor Pallady cu acest loc? Ei bine, se pare că Gheorghe Răut, împătimit colecţionar de artă, a fost prieten cu Pallady la Paris, ba l-a şi găzduit în locuinţa sa din Place Dauphine. În anii ’60, soţii Răut au donat statului român casa şi colecţia de artă care, pe lângă picturi şi desene semnate de Pallady, mai conţine şi tot felul de tablouri din secolele XVI - XIX (pictori de care nu am auzit precum Lubin Baugin, Edmond Aman Jean, Carolus Duran sau Jan van de Capelle), sculpturi antice, textile, mobile, vase de ceramică... în fine, obiecte cât se poate de exotice, desperecheate şi nepotrivite. Mă aşteptam să văd mai multe lucrări ale pictorului. MNAR-ul se laudă cu peste 800 de desene în această colecţie. Expuse nu sunt decât câteva. Aş fi scris că expuse nu sunt decât câteva zeci, dar nu vreau să vă închipuiţi că ar fi mai mult de douăzeci de desene şi vreo câteva picturi. Să zic vreo zece picturi, sper că nu am exagerat.
Despre Pallady nu am aflat de la muzeul care îi poartă numele mai multe decât ştiam. Îi cunoşteam stilul pentru că în liceu am făcut câteva lecţii de istorie a artei româneşti cu un profesor bătrân care avea vreo 3 facultăţi şi care ne aducea reproduceri smulse din albumele sale şi ne învăţa să recunoaştem care-i Pallady, care-i Ciucurencu, care-i Şirato, care-i Petraşcu... Despre viaţa acestor pictori nu ştiu mare lucru. Am fost surprinsă când am aflat din scurtele articole care sunt pe internet că Pallady făcea parte din familia Cantacuzino şi că a trăit o vreme la Paris unde a fost prieten cu Matisse. Dar mai multe amănunte despre pictor poate că numai cărţile bibliotecilor de specialitate mai cunosc.
De pe google, tastând Pallady, am aflat că în 2012 se va construi un mall de 100.000 metri pătraţi care se va numi Pallady Shopping Center şi care va fi cel mai mare centru comercial din România. Ce muzee învechite? Ce picturi prăfuite? Pallady nu mai vinde tablouri, Pallady doar vinde. Ştiu, nu e singurul caz în care cultura se transformă în ambalaj sau în hârtie de împachetat. Dar mi se pare mie sau devenim o capitală de molomani (sau mallomani)? Adică în week-end ne îmbrăcăm treningul alb şi ne mutăm la mall, iar restul nici nu mai contează.

patru şi unu

2010-03-11T18:17:00.001+02:00

Se pare că la opt jumate când am plecat de acasă ninsese suficient de mult încât să nu mai circule 41 aşa cum trebuie şi forţa de muncă din Drumul Taberei să lenevească pe peron rebegită de frig în aşteptarea unui tramvai care nu mai venea. Au trecut vreo 20 de minute până s-a dat drumul la circulaţie şi cei mai grăbiţi s-au îndesat în primul tramvai. Au mai trecut aşa vreo 5 minute până să se închidă uşile şi să plece lăsându-l pe următorul să-i ia locul. Aceeaşi poveste s-a repetat până la al patrulea care a plecat din staţie fără să mai aibă probleme cu închisul uşilor. În acela mă aflam şi eu. După vreo două staţii nici uşile acestuia nu se mai puteau închide.
Oamenii acceptau resemnaţi situaţia. Aşa e iarna în Bucureşti: ajungi cu întârziere, stropit de noroi pe pantaloni, cu hainele ude, nervos şi obosit. Acum hai la muncă!
În toată îmbulzeala aceea, pe un scaun, o fată croşeta. Avea ghemul ascuns într-un buzunar al rucsacului pe care scria Intel şi în care, cu siguranţă, avea şi laptop-ul. Nu-i lipseau căştile albe din urechi şi steluţele aplicate pe unghiile lăcuite. Când am văzut-o, tramvaiul nu mi s-a mai părut aglomerat. Mi-am amintit de o bătrână obeză care croşeta căciuliţe în parc cât era ziua de lungă şi le vindea. Era vară. Eram copil. Bătrâna era veselă. O vedeam zilnic când mă duceam să mă dau pe tobogan. Aş fi vrut şi eu o căciuliţă făcută de ea şi cred că am primit una la un moment dat. Dar nu cred să o fi purtat prea mult. Îmi era incomodă.

Ce face femeia de ziua femeii?

2010-03-08T20:05:00.006+02:00

Ce face femeia de ziua femeii?... Mucenici.
Anul acesta mi-am amintit de mucenici după ce am văzut într-un supermarket, un coş mare, plin cu pungi cu mucenici.
De când mă ştiu, cu o seară înainte de 9 martie, la noi în familie facem mucenici. Până nu de mult împleteam din cocă nişte fundiţe. În ultimii ani, împrumutăm de la bunica un aparat bizar care, la prima vedere, nu ştii la ce foloseşte.

E greu de explicat de ce în anii '80, adică în plin comunism ateu, la electrocasnice găseai acest aparat cu care gospodinele decupau în aluat tăiţeii în formă de 8 care, uscaţi o noapte întreagă pe masa mare din sufragerie, ajungeu să fie fierţi şi garnisiţi cu nucă şi scorţişoară în dimineaţa sărbătorii creştine a Sfinţilor 40 de Mucenici din Sevastia.
Atunci se găsea, dar nu ştiu de ce nu ne-am cumpărat şi noi unul. Acum n-am mai văzut. În schimb poţi lua de la orice supermarket paste cu eticheta "mucenici" sau "măcinici" după auzul producătorului. Dar cu sau fără E-uri, un ritual nu poate fi cumpărat de la magazinul de peste drum. Iar dacă pentru alte obiceiuri mai invoci lipsa timpului, pentru acesta nu se poate să nu găseşti câteva ore. Probabil că ţi se pare migălos, dar cel puţin e un motiv în plus să-ţi vizitezi bunica pentru a-ţi împrumuta şi în acest an aparatul de mucenici.

Din uichend

2010-03-08T14:35:00.009+02:00

După o călătorie cu maxi taxi în condiţii de navetişti, cu plecare la 13:15 din Bucureşti şi sosire la 19:45 în Sighişoara, cu greu mai găseşti energie şi chef ca să mai vizitezi oraşul medieval peste care ninge liniştit zăpada mieilor. Dar am urcat puţin, doar cât să dăm cu nasul şi să bifăm un obiectiv turistic cu care românii se mândresc pentru că atrage atâţia străini anual. Însă e o aventură, de multe ori neplăcută, să ajungi aici. Pe Valea Prahovei se circulă bară la bară. DN1 este deja o vedetă capricioasă a România. Dacă alegi trenul, crezând că vei face mai puţin timp, te înşeli: pe porţiunea Sinaia - Comarnic se circulă pe o singură linie aşa că sunt întârzieri de peste o oră. Dar ţara noastră e frumoasă, oamenii sunt primitori, mâncarea este multă şi bună.

Seara am dormit în Daneş, un sat-oraş la 5 km de Sighişoara, pe acolo pe unde se dorea acum câţiva ani construirea celebrului Dracula Park. În Daneş, casele se înşiruie de-a lungul drumului ce duce la Mediaş. Un singur bloc de patru etaje schimbă ritmul lin al caselor tip cu o fereastră la stradă şi cu o cruce pictată pe zid imediat sub straşină. Blocul acela ar fi trebuit să facă diferenţa între sat şi oraş. Dar este de fapt nelipsita nucă în perete specific românească.

Am fost cazaţi la Domeniul Dracul Daneş care are pensiune, han, centru ecvestru cu cai şi ponei, fermă cu struţi, păuni, găinuşe pitice, porumbei de toate rasele, capre, vaci scoţiene… Recunosc că mi-a fost frică să dorm noaptea într-un loc numit atât de ptiu, Doamne, iartă-mă! Când am luat taxiul din Sighişoara am spus că vrem la Daneş, la pensiune, iar taximetristul ne întoarce vorba: unde, vreţi, la Dracu? Şi era noapte, frig, ningea, eram obosite după un drum lung care duce la…

Duminică am dat o raită şi prin Dumbrăveni, oraş înfloritor în perioada imperiului habsburgic, cu o istorie impresionantă şi aflat acum într-un declin vizibil. Am vizitat catedrala armenilor catolici care în secolul al XVII-lea era o comunitate puternică şi privilegiată. Acum în Dumbrăveni am sunt doar 18 armeni. Apoi am văzut castelul Apafi, construit pe la 1552 şi aflat momentan în ruină. Totuşi se pare că i s-a pus gând bun aşa că primăria împreună cu RMNR-ul şi Fundaţia Armeană din Dumbrăveni vor să-l restaureze. Şi catedrala va intra în consolidare cât de curând.

Catedrala din Dumbrăveni

La plecare a ieşit soarele şi se mai înmuiase gerul. Eram optimistă. Poate că se va face totuşi ceva, iar oraşul ăsta letargic se va trezi din nou ca frumoasa din pădurea adormită.

Castelul Apafi

The Nightmare

2010-02-17T18:57:00.002+02:00

A fost la MNAC o tulburătoare expoziţie Adrian Ghenie.

Încălţăminte

2010-02-11T18:03:00.001+02:00

După ce a nins trei zile la rând şi după ce a plouat o noapte întreagă, cine a avut şosetele uscate azi ori nu a ieşit din casă, ori a luat taxiul, ori a avut cizme de cauciuc din acelea cu floricele colorate.
Dacă la televizor ştirea zilei a fost despre legea pensiei, în tramvai s-a vorbit intens despre apăraia care a inundat şoselele, trotuarele şi poate că şi subsolurile unor clădiri. Întâlnindu-se oamenii îşi arătau unii altora cizmele cât sunt de ude. Nu s-au mai privit în ochi, s-au privit în botine. Care s-a înmuiat mai mult? Acum s-a putut vedea calitatea încălţămintei. Şi totuşi, câte calorifere nu au uscat azi şosete şi încălţări!
Şi erau două femei în tramvai. Şi una se lăuda că uite, ea are picioarele uscate, cizme bune. Şi cealaltă o privea cu invidie, dar bine dispusă. Avea şi cizmele, şi manşetele de la pantaloni ude. Lucrase 15 ani la Materna, la raionul de încălţăminte.

catastrofă

2010-01-31T09:26:00.000+02:00

Nu ştiu dacă eu sunt singurul supravieţuitor sau un biet martor sau cel care s-a salvat sau pur şi simplu povestitorul.

Eram încă un copil când părinţii mei au vrut să facă excursia aceea. Parcă şi acum îl văd pe tata intrând în agenţia de turism. În acea zi ningea. Cred că era ianuarie. Da, mai mult ca sigur că era ianuarie. Îi plăcea să-şi facă planuri la început de an ca apoi să se ţină de ele cu îndârjire. Pentru anul acela planificase un sejur de-o săptămână în insulele Kirulyn - Paradisul romantic. Voia să-i facă o surpriză mamei. În aprilie se împlineau zece ani de la căsătorie. Era o ocazie unică. Cred că asta a fost formularea domnişoarei care ne-a recomandat excursia. Ţin minte şi acum decorul predominant bleu, posterele cu oameni zâmbitori îmbrăcaţi în haine în culori pastelate, avioane urcând printre norii străvezii. Tata a stat mult timp de vorbă cu ea. Mă plictiseam şi poate că deveneam şi un pic gelos. Nu mai eram atent la ce spuneau. Cu siguranţă că au pronunţat cuvinte pe care eu nu le prea pricepeam atunci, dar care acum îmi sună sarcastic: croazieră romantică la apus, excursii la pescuit, snorkelling, diving, spa. Îmi fixasem privirea pe un afiş cu un avion roşu şi îmi imaginam că o să zburăm şi noi cu el undeva foarte departe şi asta îmi crea şi plăcere, şi frică.

Am plecat toamna, în noiembrie. Când la noi se pregătea de iarnă, acolo urma să înceapă vara. Dintre toţi, mama era cea mai nerăbdătoare. A aşteptat un an întreg excursia. Îmi povestea mereu despre locurile de joacă pentru copii, despre aqua parc, despre peştii coloraţi, „nu aşa cenuşii cum sunt cei de pe la noi”. Ea a făcut bagajele, a cumpărat genţi noi, pijamale, costume de baie pentru toată lumea. În aeroport mi-a dat un joc logic, o sferă asemănătoare unui cub rubik. Să am cu ce să-mi omor timpul în avion. Vedeam aeroportul pentru prima dată. Bineînţeles că eram fascinat. Nu-mi închipuisem că avioanele pot fi atât de mari. Şi nici nu mai văzusem atâtea la un loc, atât de aproape. Unele zburând peste şosea ca apoi să aterizeze chiar sub ochii noştri. Altele aşteptând pe pistă. Oare cu care aveam să zburăm noi?

După nu ştiu câte ore, oricum destule încât să mâncăm de două ori, să câştig trei partide de makao, să dorm, să mă trezesc, să stric sfera în patru culori de la mama... am făcut escală. „Nu am ajuns. Mai avem puţin”. Aşa încerca mama să-mi alunge plictiseala şi nerăbdarea. Dar altceva m-a revigorat: aeroportul acela era mai mare ca al nostru. Şi eu care-mi închipuiam că văzusem cel mai mare şi mai frumos aeroport din lume. Dar aveam să văd şi mai rău. După ce am coborât din avion, ţin minte că mi-a plăcut banda rulantă pe care se înşirau cu toţii. Nu mai era nevoie să mergem, ne ducea drumul, la propriu. Până ne-am îmbarcat în celălalt avion, nu am făcut decât să mă dau pe gresia lucioasă ca pe un patinoar imaginar. Am urcat într-un avion mai mic. Erau mai puţine persoane. La întoarcere aveam să fim şi mai puţini.

Al treilea aeroport în două zile. Arăta mai degrabă ca o cabană de sticlă. Pe pistă, asta îmi aduc atât de bine aminte, am văzut nişte câini. Unul aşezat ca un sfinx m-a privit în ochi. Alţii dormeau la umbră. Era cald. Şi asta îmi aduc aminte. Mama mi-a dat jos hainele cu care venisem de acasă. Rămăsesem într-un tricou şi în pantaloni scurţi. Tot cu hainele acelea m-am îmbrăcat singur, la plecare. Trecuseră doi ani.

Toată lumea era veselă. Poate puţin obosită după drumul lung, dar veselă. Încăperea aceea care servea şi de sală de aşteptare, şi de punct de control vamal, s-a umplut cu noi toţi cei care am coborât din ultimul avion. Apoi s-au auzit trei note muzicale şi o voce precum aceea care cheamă angajaţii în în supermarket spunându-ne ca femeile să formeze o coloană pe stânga şi bărbaţii una pe dreapta şi să-şi pregătească actele. Am rămas cu tata. După ce ne-a venit rândul, un bărbat îmbrăcat în haine albe, ca un medic, ne-a condus spre o uşă. Oamenii aceia ne vorbeau limba foarte stâlcit. Cu timpul m-am obişnuit şi am început să-i înţeleg. Dar cu ce preţ!

Pe mama nu aveam să o mai văd niciodată şi nici nu mai aveam să ştiu vreodată ceva despre ea. Se pare că a murit şi ea cu toţi ceilalţi. Nici nu vreau să mă gândesc cum. De ani de zile îmi spun: sunt oameni care mor şi oameni care dispar. Mama nu a murit. Nu, ea a dispărut. Aşa cum şi Enoh a dispărut, şi Ilie. Dar nici măcar asta nu mă poate consola. Nu pot să uit privirea ei nedumirită. Asta e ultima amintire pe care o am cu ea. Niciun cuvânt. Totul s-a petrecut foarte repede. Nu a apucat să spună nimic. Era nedumerită pentru ceea ce se întâmpla. La început a fost mirarea. Apoi a venit frica. Din cauza asta nu pot suferi scenele din filme sau din romane când, pe patul de moarte, un om înconjurat de familie îşi dă duhul după ce are grijă să-şi ceară iertare sau să spună te iubesc. După ce nu a ştiut ce să facă cu viaţa lui, cine-şi poate închipui că va şti să se descurce cu moartea lui. Acelea sunt morţi romanţate. Acelea sunt morţi estetice. Te pomeneşti că plângi la filme moartea nu ştiu cărui personaj. Dar de ce plângi? Plângi că nu-l vei mai vedea niciodată? Plângi durerea celorlalţi? Plângi propria durere de a-i pierde pe ceilalţi? Sau poate îţi plângi propria moarte, înduioşându-te văzând cum tu însuţi eşti plâns. Nu am plâns după mama. Nu l-am plâns pe tata. Nu am avut cum. Atunci am văzut atâţia oameni murind. Nu am auzind pe nimeni zicând „iartă-mă” sau „te iubesc”. Chiar şi fiind pregătit sau resemnat sau prevăzând-o, moartea vine pe neaşteptate, pe nepregătite, imprevizibil. Nu te lasă să spui ce vrei. Eşti atât de aiurit de ea şi îţi este atât de teamă încât poate să uiţi de ceilalţi. Până în ultima clipă te lupţi, speri, o renegi.

Uşa aceea dădea în stradă, unde ne aştepta un autocar în care urcaseră deja bărbaţii care fuseseră înaintea noastră la coadă. Am urcat şi mi-am căutat loc la geam. Tata a venit după mine, dar se uita în spate, o căuta pe mama. Eu priveam pe fereastră. Pe stradă erau şi mai mulţi câini. Unii teribil de slabi şi jigăriţi. Pe stâlpi, pe ziduri şi chiar undeva departe, pe un gard mare erau imaginile unui bărbat care privea un pic saşiu purtând şi el costum din acela alb, ca de medic, în rest nu mi s-a părut deosebit. Afişe electorale? Le-am întâlnit peste tot cât am stat acolo. Când autocarul a pornit, tata era lângă şofer, îl întreba ce se întâmplase cu soţia lui. I s-a spus că femeile sunt în alt autocar şi că ne vor urma. S-a liniştit şi s-a aşezat lângă mine. Eram singurul copil din autocar.

Era noapte când maşina s-a oprit. Până să se întunece am privit drumul. Numai deşert. Nu am mai văzut alte maşini, şi nici oameni. Cred că tata se neliniştea. Erau mai mulţi bărbaţi care au început să-şi vorbească în şoaptă. Începuse să mi se facă frig şi frică. Am coborât în beznă. Simţeam ceva moale sub picioare. Era nisip, un nisip foarte fin, aveam să-l văd dimineaţă. Am fost imediat înconjuraţi de câini, lătraţi, mirosiţi, unii au fost şi muşcaţi. Din acest moment a început panica. Unii se revoltau, spuneau că au plătit o excursie de lux nu mizeria aceea. Se mai credeau consumatori sau turişti. Până dimineaţă însă au realizat că ei erau cei consumaţi, că ei erau atracţia principală. Am fost împinşi într-o sală mare, ca o trapeză, în care pe un perete era tabloul bărbatului saşiu. Acolo ni s-a dat să mâncăm o pastă gălbuie cu gust dulce ca de cartof. Mâncarea asta am mâncat-o timp de doi ani cu excepţia zilei în care ni s-a pus o masă mare cu tot felul de bunătăţi. Cine s-a lăcomit atunci, a murit. Toţi am mâncat şi toţi ne-am îmbolnăvit. Am vomat, aveam greaţă, diaree. În încăperea unde dormeam înghesuiţi, mirosea îngrozitor. Nu ni s-au dat medicamente, nu ni s-a dat decât apă o dată pe zi. Am stat închişi până ce ne-am mai revenit. Eram slăbiţi. Morţii au fost luaţi de acolo.

Dimineaţă ni s-a luat îmbrăcămintea şi ni s-au dat şi nouă haine din acelea albe. Un singur rând. După o săptămână eram murdari cu toţii. Bărbaţii au început să vocifereze. Vroiau să se spele. Am fost urcaţi din nou în autocar şi duşi undeva în apropiere. Am fost poftiţi într-o clădire imensă, am coborât nişte scări. Pe pereţi erau tot felul de mozaicuri florale. S-a deschis o uşă de metal, apoi am fost împinşi cu toţii înăuntru. Era un bazin imens, în scurt timp am aflat că era şi foarte adânc. Cine nu a ştiut să înoate, a murit. Unii se ţineau de cei care mai puteau să înoate şi îi trăgeau la fund. Aşa au murit şi alţii. Tata a ţipat la mine, nu ştiu cum m-a apucat, m-a tras şi m-a ferit de cei care intraseră în panică. Am înotat împreună până la o scară, în capătul celălalt al piscinei. Am ieşit din apă. Au mai ieşit şi alţii. Apoi am fost conduşi din nou pe scări şi la autobuz. Eram epuizaţi. Morţii au rămas acolo.

Erau zile când eram ţinuţi în soare, fără apă, fără mâncare, muşcaţi de muşte, lătraţi şi linşi de câini. Erau zilele când ni se zicea să aşteptăm. Nu ni s-a spus ce, nu ni s-a spus cât. Cine nu a avut răbdare, a murit. După câteva ore unii au leşinat. Alţii au făcut insolaţie. Dar am şi învăţat să ne apărăm de soare. Ne ascundeam unii după alţii, ne făcusem din cămăşile lungi, baticuri cu care ne acopeream capul şi faţa. După ce am fost luaţi de acolo şi duşi la masă, apa mi se părea că-mi alunecă pe o limbă de sticlă şi mi se prelinge în stomac printr-un tub de plastic. Eram deshidrataţi. Am văzut cum trupurile celor care au murit acolo erau încărcate într-o remorcă.

După un timp începuseră să ne chinuie altfel. Ne puneau la muncă: să curăţăm trapeza, şi locul unde dormeam care devenise din ce în ce mai încăpător după ce murise mare parte din noi, să avem grijă de câini, să le dăm de mâncare. Le azvârleam nişte oase cu carne de care niciunul dintre noi nu a vrut să se atingă. Făceam asta de trei ori pe zi. Meticulos şi cu exces de zel. După care mergeam la culcare. Dar asta nu era tot: ziua şi mai ales noaptea auzeam un zgomot continuu de fundal, nişte bubuituri de tobe, un ritm repetat la nesfârşit. A durat câteva săptămâni. Nu a înceta niciodată. Cine nu a avut nervii tari, s-a sinucis. Nu mai puteau dormi. Erau surmenaţi. Pe aceia i-am îngropat noi, unul câte unul.

Tata a murit printre ultimii. A scăpat şi de mâncarea otrăvită, şi de înec, şi de insolaţie, şi de oboseală. Însă nu a putut scăpa de deznădeje. Se gândea mereu la mama. Îmi povestea seara despre ea. Apoi îmi acoperea urechile ca să nu mai aud bubuitul acela ritmic şi să pot să adorm. Într-o zi, pe când curăţa interiorul autocarului, i-a auzit de şoferi vorbind. M-aş mira să le fi cunoscut limba. Poate că după atâţia ani prindea frânturi de conversaţie. Seara a făcu febră. Aiurea. Nu am putut să-l salvez. Nu mi-au dat medicamente, cu toate că i-am implorat. Numai cu apă nu i-am putut scădea febra. A murit peste două zile. După aceea m-am îmbolnăvit şi eu. M-am trezit la spital, sub zâmbetul unei asistente. Tare mi-aş fi dorit să fie mama. După ce m-am înzdrăvenit am fost însoţit de o altă femeie până la aeroport şi apoi în avion, spre casă. Tare mi-aş fi dorit să fie mama. Mi-a dăruit un tetris ca să mă joc, să nu mă plictisesc până ajungem. Nu mă mai plictiseam.
Am fost crescut de bunici. Tare mi-aş fi dorit să fie părinţii mei.

Aveam doar 9 ani. Îmi era teamă că voi muri. Eram doar un copil. Îmi doream să cresc, să fiu mare. Am supravieţuit. Nu se ştie nimic despre ce s-a întâmplat acolo. Cine au fost torţionarii? Ce au avut cu noi? Cine era bărbatul saşiu? Nu am putut să-mi fac dreptate în niciun fel. Privind în urmă aş putea spune că viaţa mea a fost un şir nesfârşit de pierderi şi că viaţa ne pregăteşte pentru moarte. Dar eu tot nu mă simt pregătit.