Rapsodie de martie

Bicicleta

I

De multe ori ne-am plimbat ţinându-ne de mână pe aleile dintre blocuri în Militari şi ne credeam pe Boulevard Saint Germain, gata oricând să ne întâlnim cu Beckett sau Romain Gary. Îţi lăsai bicicleta rezemată de un gard şi-mi spuneai că nici maşină nu ai, nici bani de taxi şi că nu poţi decât să mă duci pe cadru, ca într-o vedere veche din Vietnam. Îmi plăcea să-ţi simt respiraţia în părul meu, mai puternică şi mai aspră ca vântul şi atunci credeam că pluteam peste trotuare şi zebre. Trecătorii se uitau la noi şi credeau că ne iubeam, iar turiştii ne fotografiau ca pe o curiozitate a Bucureştiului, alături de Casa Poporului şi de câinii vagabonzi. Iar cel mai surprinzător era că şoferii ne lăsau să trecem fără să ne claxoneze, chiar dacă le tăiai calea periculos. Toţi şi-ar fi vândut atunci automobilele ca să-şi ia femeia la plimbare cu bicicletă, poate de aceea.

De multe ori am urcat împreună în cele mai înalte clădiri ca să vedem oraşul de sus. Eu eram într-un turn de fildeş, tu erai din nou la New York. Şi mă gândeam cum ar fi fost să fi trecut de pe Podul Izvor direct în ţinutul tinereţii fără bătrâneţe, luându-ne de mână, alergând pe bicicletă sau zburând de la ultimul etaj al Hotelului Intercontinental. Este un loc pe strada Franklin unde ne opream să bem pepsi şi să ascultăm repetiţiile de la Ateneu, toate scârţâiturile acelea care până seara deveneau muzică. Ne aşezam pe bordură şi eu îşi povesteam despre tinerii din Ein Karem care stăteau în hamac la cafelele cu mitraliera lângă ei, iar tu îmi spuneai să nu te iubesc.

Ultima oară ne-am văzut în septembrie. Viaţa e cu totul alta dincolo de parbriz şi volan, mi-ai spus, după ce mi-ai prezentat-o pe fata aceea, care acum te plimbă cu o Toyota Yaris pe Kiseleff.

Iată că de aici începe o altă poveste tristă – ca dintr-un film coreean – cu bicicleta legată de un stâlp, cu şaua acoperită de zăpadă, un animal uitat de stăpân în lesă, pe Luigi Cazzavillan.

II

Ştiu că tu eşti aici. Mi-am lăsat capul pe umărul tău şi inima ciclamen atârnă împărţită în două: o jumătate e un cercel la ureche, cealaltă jumătate e un medalion cu diamante şi rubine.

Ascunde-mi faţa în cămaşa ta. Lasă-mă să accept că nu mă iubeşti chiar dacă pentru asta e nevoie să mă uit o viaţă întreagă în ochii tăi din ce în ce mai ofiliţi, cu ochii mei din ce în ce mai orbi.

Esenţial este să iubeşti tu, chiar dacă nu eşti iubită, i-ar fi spus motanul de Cheshire lui Alice, zâmbind cu gura până la urechi aşa cum îi era obiceiul. Şi ea nu a ştiut dacă să-l ia sau nu în serios.

Până la urmă din orice vis te trezeşti, chiar şi din viaţă, dacă e să-l ascultăm pe Calderon.

Poartă-mă pe cadrul de la bicicletă, du-mă în ţinutul călduţ al tinereţii şi poate chiar al veşniciei.

Tu cel ce nu zâmbeşte niciodată. Eu cea care-a pierdut dragostea ca pe o pălărie luată de vând în goana automobilului decapotabil. Şi nu mi-a mai rămas decât asta. Destul de mult, oricum. 

De ce este Romania altfel?

O părere din Dilema veche.

Cişmigiu şi încă ceva

Cred că a văzut multe Cişmigiul de când i s-a plantat primul copac şi până acum. Copii au crescut jucându-se pe aleile lui, liceeni şi-au plimbat primele iubiri cu barca pe lac, bătrâni au târşâit amintiri printre tulpinile din ce în ce mai groase. De câte ori trec prin acest parc mă gândesc la cei care i-au văzut copacii tineri, la anotimpurile care s-au strecurat printre crengi şi mi se stârnesc şi mie imagini vechi, în alb-negru, ca pozele pe care mi le făcea tata cu zorki, pe când copil fiind mă învârteam în leagănele cu lanţuri până ameţeam.

Pentru Cişmigiu mi-am dorit în adolescenţă să dau la Lazăr, influenţată fiind şi de lectura romanului lui Grigore Băjenaru. Dar asta n-a fost să fie. Însă au fost să fie cursurile de Litere şi o bună ocazie de a fi la o staţie distanţă de răcoarea albicioasă a grădinii cu cişmele. De multe ori coboram din autobuz ca să traversez parcul. De multe ori ne petreceam ferestrele dintre cursuri sporovăind pe vreo bancă şi mâncând merdenele sau biscuiţi.

Dar nici după ce am aflat din Bucureşti: carte de bucăţi de Dan C. Mihăilescu că Cişmigiul era odinioară locul favorit de promenadă al servitoarelor şi lacheilor, nici după ce un francez mi-a zis maliţios că distracţia predilectă a bucureşteanului este să iasă în parc, nu am renunţat să-l îndrăgesc, ba dimpotrivă.

Şi, oricât ar fi oraşul de mare, eu tot mă pomenesc găsind deseori motive de a mai traversa o dată grădina, fie chiar şi în grabă, neluând seama la trecători, ci doar la vegetaţie.

Iar în final, o să povestesc o întâmplare recentă şi bizară, din acest început însorit de martie, când aflându-mă în trecere fugitivă pe una din aleile din spatele palatului Kretzulescu, am văzut două tinere făcând-şi poze una alteia în lumina mieroasă a apusului. M-am gândit că este o ocazie bună de a-şi îmbogăţi albumul de pe facebook mai ales că vremea era într-adevăr excelentă. În acelaşi timp cu mine, pe aceeaşi alee au trecut două babe, ştiu că aş fi putut să folosesc un substantiv mai blând, însă şoldurile lor de câte doi metri, plus mersul lor de gâşte grase, plus ceea ce au spus văzându-le pe cele două fete, nu mă îndeamnă să fiu prea drăguţă. Nici nu le-aş fi observat dacă una nu ar fi întrebat-o pe cealaltă: Auzi, astea-s lesbiene? Iar răspunsul a venit cuminte: nu ştiu. Am zâmbit, dar m-am şi indignat în acelaşi timp întrebându-mă la rândul meu cum de primul lor gând a fost unul cu conotaţie sexuală perversă. Cu siguranţă că nu au cont pe nicio reţea de socializare, dar nici cititore de blogul lui Roncea nu păreau.

Dar va fi vară şi va fi iarnă din nou pe aleile astea.