marți, 8 ianuarie 2013

Dulceaţa de portocale



Acum că am pus dulceaţa la foc şi o las să-şi vadă de treaba ei vreo oră, poate mai mult, avem şi noi timp să povestim. Îţi spuneam zilele trecute de prietena mea, Gina, care locuieşte singură de câţiva ani într-un apartament cu două camere din Militari. De la ea am reţeta. Ne-am întâlnit în Billa înainte de Anul Nou când tocmai îşi cumpărase o plasă de portocale, zahăr şi lămâi ca să facă dulceaţă. Mi-a zis că acum sunt ieftine portocalele şi că ei îi place foarte mult dulceaţa şi îi aminteşte de mătuşa care a crescut-o, dar nu mai ştiu cum o cheamă, mi-a zis ea, dar am uitat şi oricum nu contează. Se bucura că mă vede şi m-a întrebat dacă nu vreau cumva să stăm la un ceai la Mc-ul de vizavi. Am acceptat. Ne-am târât fiecare până acolo plasele cu ce-am cumpărat şi ne-am aşezat la o masă. S-a oferit să se ducă ea să ia ceaiul. A venit ţinând tava aceea de plastic pe care erau două pahare de carton, două pliculeţe de Lipton şi zahăr. Trebuie să ştii că mie nu-mi prea place ceaiul şi nici obiceiul ăsta de a ţi-l prepara singur, dar la Mc asta-i şi ideea: trebuie să faci totul singur. Dar nu am putut să spun nu pentru că nici de cafea nu aveam chef la ora aia şi altceva cald nu ştiu ce aş fi putut lua, plus că Mc-ul este singurul local din zonă. Ne-am scufundat pliculeţele în paharele cu apă caldă şi am tăcut. Uneori simt că nu am subiecte de conversaţie cu fata asta. Ea era stânjenită, poate că se aştepta să încep eu să vorbesc aşa că m-am gândit că aş putea afla reţeta de la ea. I-am spus că nu am mai făcut niciodată dulceaţă de portocale şi, din câte îmi amintesc, nici nu am mâncat vreodată şi tare aş dori să învăţ, dacă nu e greu. Şi Gina s-a bucurat că mă interesează şi a început să-mi dicteze. Am notat-o în telefonul mobil. Vrei să ţi-o dau şi ţie? Până îţi cauţi ceva de scris, eu mă duc să mai amestec în cratiţă.
Bun!... Se ia un kil de portocale mari. Se decojesc şi se taie cubuleţe. Se pune un kil de zahăr pe foc să se lichefieze într-un vas cu fundul gros după ce ai adăugat şi zeama de la o portocală şi o ceaşcă cu apă. Amesteci bine până obţii un sirop în care adaugi portocalele şi apoi aştepţi să se fiarbă la foc mic. Hai cu mine la bucătărie să vezi cum s-a făcut de când vorbim noi!
Gina zicea că trebuie să le mai amestec din când în când şi după ce compoziţia asta devine arămie să adaug şi zeama de la o lămâie. Cred că acum ar cam fi momentul, nu?
După ce mi-a dictat reţeta m-a întrebat dacă am planuri de Revelion. I-am spus că mă duc la nişte prieteni, că noi îl petrecem împreună de câţiva ani încoace. Cred că se aştepta să-i întorc întrebarea aşa că am întrebat-o la rândul meu. Mi-a zis că ea nu pleacă nicăieri pentru că nu-i plac Revelioanele, ci stă acasă, se uită la filme până oboseşte şi se culcă mai devreme sau mai târziu, când i se face somn. Când încep artificiile se duce să se uite pe geam. Oricum e prea gălăgie ca să mai înţeleagă ceva din film. Iar artificiile sunt frumoase şi o bucură. Apoi mi-a spus că pe ea nu o sună nimeni dacă nu sună ea. Anul trecut chiar nu a mai dat niciun mesaj şi nu a sunat pe nimeni şi a constatat că singurul mesaj pe care l-a primit a fost de la Vodafone. Îmi părea rău că nici eu nu îi scrisesem, dar de obicei nu trimit sms-uri de Anul Nou, dar cel puţin mai primesc urări de bine din acelea care se trimit la vraf. Şi oricum nu le dau o aşa de mare importanţă pentru că fac parte din arsenalul Anului Nou. Pentru oamenii singuri se pare că asta contează mai mult. Şi sărbătorile astea care se petrec pe principiul „la un semn toţi odată bateţi din palme, strigaţi hoho-haha, săriţi într-un picior şi acasă cu voi că mâine începeţi serviciul”! Poate că le pare rău că nu pot striga şi sări alături de cei mulţi.
Cred că s-a făcut. Îi opresc focul şi o las puţin să se răcească.
Aş fi vrut să o invit să petreacă Revelionul cu noi, dar nu am făcut-o. Nu ştiu de ce. Poate că îmi imaginam că nu-i va fi bine printre oameni care se cunosc de mult timp şi care-şi povestesc chestii pe care nu le înţelege şi se va simţi şi mai prost decât dacă ar fi stat la filme la ea acasă. Nu ştiu. Poate că am fost eu rea. Mai fac din astea. Uite, de exemplu, ieri în tramvai, o fată tot trăgea de breteaua de la geantă care i se înfăşurase în glugă şi nu mai putea să o desfacă şi m-am tot uitat la ea cum se chinuie şi nu am schiţat niciun gest cu toate că o puteam ajuta. Până la urmă s-a descurcat singură.
Şi Gina e atât de singură, iar de sărbători oamenii singuri par şi mai singuri. Ea cumpără compulsiv şi intră în vorbă cu vânzătoarele, le pune tot felul de întrebări complicate la care probabil că ele nici nu s-au gândit vreodată. Uneori nu primeşte niciun răspuns şi crede că e din vina ei, că nu se poate integra, că e nesuferită sau mai ştiu eu ce. Maia, vară-mea care e farmacistă, mi-a spus odată că e foarte greu să lucrezi cu publicul sau cu clienţii. Ei vin nemulţumiţi. Asta e felul lor de a fi când apasă pe clanţă. E greu să-i mulţumeşti pe toţi. Unii vin nervoşi şi pleacă şi mai nervoşi. Frustrările lor se transmit şi dincolo de tejghea. Nu ai observat că vânzătoarele în vârstă sunt mai apatice şi monosilabice, că au aceeaşi faţă şi dacă le zâmbeşti, şi dacă urli la ele (bine, nu e cazul meu)?
Cred că e timpul să pun dulceaţa în borcane. Trebuie să caut un polonic.
După aceea mi-a spus că nu are cu cine schimba o vorbă toată ziua şi că în mintea ei caută tot felul de lipsuri pentru a avea un pretext ca să iasă din casă şi să se ducă la un magazin, eventual mai îndepărtat şi la care nu a mai fost şi apoi să înceapă să o întrebe pe vânzătoare dacă are cremă de faţă cu gălbenele, iar ea să zică „de care doriţi, de zi sau de noapte?”, iar Gina să întrebe care este diferenţa, iar vânzătoare să spună „crema de zi este pentru zi, iar crema de noapte este pentru noapte”, iar Gina să zâmbească, iar vânzătoarea să nu zâmbească, dar să întrebe din nou de care cremă să-i dea, iar pentru un om singur dilema de zi sau de noapte este chiar ceva din care simte că nu mai poate scăpa, dar vânzătoarea nu are chef de încă un client în magazin care să stea ca un popândău, mai ales dacă ea tocmai şi-a făcut o cafea pe care vrea să o bea în linişte, şi îi zice „mai bine luaţi de zi, că ziua e mai lungă decât noaptea” şi Gina se gândeşte că da, are dreptate, până şi iarna ziua e mai lungă decât noaptea, iar de Revelion e cea mai lungă zi din an, deci o să ia o cremă de gălbenele pentru zi şi o să se dea şi noaptea cu ea.
Mă uitam la ceasul de pe ecranul mobilului. Vorbisem deja de o oră şi mă cam grăbeam. Aveam de făcut blatul pentru tort şi nu mai ştiu acum ce, îmi terminasem şi ceaiul. Ea mai avea puţin. Băuse mai încet ca să stăm mai mult sau poate că nici ea nu se dădea în vânt după ceai. I-am spus „mergem?” şi a zis „da” şi a mai luat o gură din lichidul acela oribil, apoi a aruncat totul la pubelă. Mi s-a părut că  ăsta era un fel de a-i da singurătăţii cu tava în cap. Sau aşa aş fi vrut eu să pară. 
Hai să-ţi pun nişte dulceaţă pe o farfurioară şi să-mi spui dacă ţi-a plăcut. Pentru mine este prima dată când mănânc dulceaţă de portocale, dar cred că ţi-am mai zis deja asta. Când eram copil, bunica îşi servea cu dulceaţă musafirii care veneau după-amiaza la ea ca să o vadă. Cred că e un gest care s-a pierdut. De dragul ei, am să fac şi eu la fel. Pe cine o mai veni pe la mine, am să-l tratez cu dulceaţă de portocale. Are în ea, pe lângă ingredientele pe care ţi le-am dictat, şi puţin din singurătatea Ginei, şi puţin din melancolia mea.





Imaginea e de pe www.colnicuisine.fr



sâmbătă, 5 ianuarie 2013

capătul meu de pat


De mult nu mai câştig ceva. Stau aici, la capătul meu de pat şi aspir praful din ce în ce mai gros al cărţilor, din ce în ce mai străine şi de neînţeles. Dincolo se aud paşi, dar nu mă interesează cine e şi încotro se duce. Drumurile stau acum închise în atlase, în hărţi rutiere şi în aplicaţii GPS pentru tablete. Mă mir că nici tristeţea nu prea mai încape pe aici. Pe cuvertura mea albă îmi trasez propriile lumi, propriile zâmbete. Nu am nevoie de nimic. Deşi mai am o lustră, şi un covoraş, şi o ghindă, şi o poză cu noi doi, şi un calendar de anul trecut, şi caietul ăsta în care scriu. Poate că am trecut deja în anul 1895 sau 1920 sau 1981... Nu vreau să mut nimic de la locul lui. 
Şşşşşş! Sâmburele din ghindă a început să-ncolţească. În curând, în jurul meu va creşte o pădure.