Azi, în plin omăt, l-am mâncat pe Moş Crăciun. Cine l-a mâncat pe Moş Crăciun? Daniela, Dana, Dani, Danieluţa, Danina, Danae, Daniel? Nu ştiu. Cineva. E februarie, iarna instaurează anarhia. Când eram mica îmi doream să am o casa, un pat, un aparat de radio, o păpuşa, o umbrelă, un ursuleţ, o veioză, un camion, un tren, un cangur, o veveriţă, o maşină de cusut, un telefon... de ciocolată. Nu se prea găsea ciocolată. Mama spunea că atunci când se găsea „se dădea pe sub mână”. Un băieţel zicea că există o ţară unde totul e de ciocolată. Ba nu! Ba da şi de acolo îmi aduce tata un pistol de ciocolată şi o maşină cu totul şi cu totul de ciocolată.
Anul trecut, de Crăciun, a venit prin poşta un Moş din ţara de ciocolată. L-am pus cu veneraţie în vitrină. Din când în când mă mai uitam la el. Mă aşteptam cumva să-şi arate sacul cu daruri? Abia azi m-am încumetat să-i desfac poleiala colorată să văd ce ascunde. M-am aşezat pe pervazul ferestrei, am privit că avea barbă, scufie, curea, nasturi, haină şi cizme şi l-am mâncat în locul tuturor obiectelor de ciocolată la care am visat cândva şi nu mi le-a adus niciodată. Azi l-am mâncat pe Moş Crăciun. Era cu totul şi cu totul de ciocolată. În acest timp zăpada mânca şi ea (vezi şi digestia la steaua de mare) copacii, strada, blocurile, maşinile, stâlpii de electricitate, cablurile de Internet, cabinele de telefon, ciorile şi pervazul.
