sâmbătă, 21 ianuarie 2012

în cadrul îndepărtat


Cum ţi s-a pus tristeţea pe faţă ca fulgii primei zăpezi
Pornind de la definitiv şi dorind totul, rătăcind printre provizoriu
Ajungând nicăieri
Înţelegând că mai există o scăpare în tăcere, în sugrumarea strigătului
Te târăşti – nădejde albă
Te gândeşti că poate a pornit cineva să te caute aşa cum ar fi putut la fel de bine să stea acum în fotoliu cu un ziar în mână
în pat uitându-se la un film
Oare tu eşti actorul care merge şi merge în cadrul îndepărtat neluat în seamă nici măcar de zeloşii nimicitori de simboluri
Pentru că da, nu faci parte dintre ei şi nu au cum să te recunoască
Şi oricât nu ai vrea să accepţi – înţelege! Oriunde ai fi e un capăt şi sunt mai multe opriri decât drumuri şi mai multă singurătate decât oameni


sâmbătă, 7 ianuarie 2012

Aşteptarea


Bunicul a crezut că va muri în secolul 20, de aceea a pus un cioplitor să-i scrie pe crucea de la mormânt, sub numele lui – Petre Barbu, adică – 1912-19... Urmaşii lui trebuiau să plătească cioplitorul ca să completeze şi anul morţii. Bunicul a murit în 2004. Cioplitorul se numea Marin. Nu locuia în oraş, iar când trebuia să aştepte rata ca să se întoarcă în satul lui, trăgea la bunicul, nu la gară, şi-i povestea tot ce s-a mai întâmplat pe la ei. Casa bunicilor mei era aproape de gară de aceea era ca o sală de aşteptare pentru rudele şi cunoscuţii lor. Iar aceştia erau destui. Mereu în curte aştepta cineva rata sau trenul. Aşteptau şi câteva ceasuri aşa că bunica punea tacâmuri la masă şi pentru ei. Într-un fel toată lumea aştepta ceva pe băncuţa din faţa casei. Unii aşteptau să vină trenul, alţii aşteptau la probă – bunicul era croitor, unii aşteptau farfurioara cu dulceaţă şi sporovăiala de după, alţii să-i vândă lui nea Petrică – bunicul, zahărul sau peştele pescuit pe baltă. Eu aşteptam de multe ori să se întoarcă mama şi tata de la Bucureşti ori să vină verişoarele mele cu trenul de 10:30, ca să ne jucăm.
Bunicul nu aştepta niciodată nimic. Doar bunica mai zicea uneori că dacă e să moară unul dintre noi – ea sau bunicul – să avem cu ce-l îngropa aşa că se pregătea neîncetat pentru asta. Cred că şi pregătirile de moarte sunt un fel de aşteptare chiar dacă toată lumea ştie că moartea vine pe nepregătite şi oricum vine, nu e nicio şansă sau nenoroc – alegerea rămâne la latitudinea fiecăruia – să i se anulează cursa aşa cum se mai întâmpla uneori cu rata sau chiar cu trenul.
Poate că bunica devenise aşa de precaută şi pentru că zilnic, înainte de prânz, pe stradă noastră trecea spre cimitir un convoi cu câte un mort în sunetul tânguitor al clopotului de la biserică şi în urletul sfâşietor al claxonului de la camionul cu remorcă în care era cărat mortul. Atunci bunică mă trimitea să mă interesez la vecina Ţăruşoaia, care participa din oficiu la toate înmormântările, cine e mortul. Oricum venea ea şi singură după-amiază ca să povestească cine a mai fost la parastas şi ce s-a dat de mâncare, însă bunica era curioasă, voia să ştie din timp.
Rareori bunica ieşea în oraş ca să viziteze pe cineva sau ca să facă cumpărături, dar pentru moarte s-a dus. A cumpărat prosoape, a luat ace cu gămălie şi ace de siguranţă, panglică neagră pentru doliu şi pânză albă din care l-a pus pe bunicul să croiască şi să coasă cearşafuri şi feţe de pernă, a ales fulgii de la găinile pe care le tăia pentru supă şi a umplut perne, a dat comandă la o femeie de macate de lână de pus în remorcă, a căutat haine noi pentru ea şi bunicul şi le-a adunat pe toate într-o ladă mare de lemn, iar apoi a aruncat o mână de naftalină peste ele. Înainte de Paşte le aerisea în grădină, la soare, se uita dacă lipseşte sau dacă mai era nevoie de ceva şi împrospăta naftalina.
Lada de lemn i-a făcut-o tâmplarul care a adus şi cele două coşciuge în bătătură. Era prin anii ¢80 şi nu apăruse moda occidentală a sicrielor lăcuite, cu mânere şi cu un crucifix pe capac, ci o căruţă a oprit la poartă şi trei bărbaţi au descărcat două cutii simple, cu capace trapezoidale, din lemn alb, cam grosolan lucrate. Când să ridice capacul unuia, pentru a-i cerceta mai bine lucrătura, bunicul s-a îngălbenit la faţă, dar nu şi-a pierdut cumpătul. Lângă el, cei trei râdeau pe îmbufnate de gluma celui de-al patrulea tovarăş al lor – probabil chiar tâmplarul, dar asta nu am cum să ştiu – care stătea întins cu braţele pe piept, făcând pe mortul, în sicriul mirosind a lemn proaspăt şi răcoros.
Cele două coşciuge au ajuns în pod aşteptând-şi ziua de folosinţă. Până atunci, bunica punea leuşteanul şi menta la uscat pe capacele lor, pisicile îşi fătau puii la adăpostul încăpătoarelor scânduri din fundul cărora se  auzeau delicate chiţăituri sau erau cumplite sperietori pentru cei slabi de înger care mai urcau în pod după ceapa sau usturoiul agăţate de grindă şi dădeau cu ochii de ele. 

va urma

vineri, 6 ianuarie 2012

Zahăr


Mi-am amintit de tine cum prindeai fluturi albi în iarba de pe marginea drumului în timp ce bunicul culegea din şanţ sfecla căzută din remorcile care treceau toată vara, una după alta, spre fabrica de zahăr. Aveai o plasă făcută din ciorapul rupt al unei mătuşe. Avea o găleată ruginită în care aduna câteva sfecle pe care apoi le toca mărunt cu un toporaş şi le arunca la găini. Se auzea toc-toc-toc toporul pe fundul de lemn de pe prispa magaziei şi găinile dădeau fuga, înnebunite, alergând cu capul înainte şi cu aripile uşor ridicate ca şi cum ar fi vrut să-şi ia zborul. Dar găinile nu zboară niciodată. Nici dacă le arunci de sus de tot, din pod, nici dacă privesc porumbeii care vin să le ciugulească boabele de porumb din teică.
Bunicul se întorcea cu găleata plină cu sfeclă, dar fluturii nu se lăsau niciodată prinşi sau nu voiai să-i prinzi, ci mai degrabă preferai să-i urmăreşti, să le priveşti aripile delicate şi trompa subţire cu care cotrobăiau prin flori. Plasa ta din ciorap era mereu goală.
Fluturii şi albinele străvezii din florile de lucernă sau din trandafirii din gradină. Muştele de pe caisele căzute sub pom. Viespile plutind în ulucele cu apă. Ţânţarii de noapte. Păianjenul cu cruce pe marginea pânzei întinse la straşina casei. Broasca râioasă ţopăind în întuneric. De toate mi-am amintit ca fiind vara, ca fiind copilăria mea. Fiecare loc are o copilărie a lui aşa cum fiecare om are un loc al lui. Pe acela îl caută, pe acela ar vrea să-l păstreze neschimbat. Un loc care să rămână mereu în timpul copilăriei, un loc al copilului care i-a căutat fluturii şi i-a răscolit iarba.

Mi-am amintit de bunica strângând fructele, spălându-le, curăţându-le şi punându-le la foc cu zahăr. Iar zahărul îl avea de la un vecin care lucra la fabrică, unul Vlădeanu. Îl aducea în nişte săculeţi cilindrici legaţi în jurul taliei, direct pe piele, sub cămaşă. Îi dezlega de faţă cu noi, ridicându-şi cămaşa. Le desfăcea legătura de la gât şi deşerta zahărul în tas, ca să fie cântărit. Zahărul alb curgea ca o zăpadă caldă. Îmi venea să bag mâinile în el ca să-l cern printre degete, ca să-l păstrez în pumn şi să-l ronţăi apoi ca pe cel mai fin cofet.
Niciodată nu s-a gândit cineva că zahărul era de furat. Săculeţii erau cusuţi de bunicul la maşina sa Singer din 1889. Bunicul era croitor. Maşina o cumpărase la mâna a doua, în tinereţe. Nu se stricase niciodată. Aşteptam să facă 100 de ani. Şi maşina, şi bunicul. Maşina de cusut era cu 23 de ani mai în etate ca bunicul, aşa zice el.
Remorcile cu sfeclă se duceau spre fabrică, se duceau, dar nu se mai întorceau. Se auzeau toată ziua huruind pe stradă. Iar alimentarele erau mereu goale. Nu se găseşte nimic, aşa spunea bunicul când se întorcea de la piaţă.
Bunica făcea dulceaţă. Fructe avea în grădină: caise, vişine, gutui, prune. Zahărul îl cumpăra de la vecinul care lucra la fabrică. Altă cale nu era.
Dulceaţa era pentru musafiri, pentru întins pe pâine – gustarea de după-amiază a nepoţilor, pentru clătite şi ce rămânea, cea veche, era pentru ţuică. Musafirii veneau toată ziua, vecinii din jur sau oameni din cealaltă parte a oraşului. Strigau madam Barbu! Intrau în curte şi bunica – madam Barbu – le dădea dulceaţă şi apă rece de la fântână. Veneau să stea de vorbă, să spună ce se mai auzea prin oraş, cine s-a mai căsătorit, cine a mai căzut la pat, cine a mai murit, cine a mai fugit... Şşşş...! Madam Buzea, Ţăruşoaia, doamna Vasilache, Iezeanca, moş Pătrunjel, coana preoteasă, Sanda frizeriţa, Lucreţia, tanti Cati, nenea Zaharia, Tecuceanu cu bicicleta pe care o proptea de gard... Când unul, când altul. Dulceaţă era, apă în puţ de asemenea. Fluturii albi zburau în jurul nostru.

va urma

joi, 5 ianuarie 2012

Paturile


Şase paturi în patru camere erau în casa bunicilor. Şi erau zile (şi nopţi), mai ales vara, în care şase nu erau de ajuns, dar şi zile (şi nopţi), mai ales iarna, când numai unul era ocupat. Iar acela era o dormeză mai mare pe care încăpeau bunica şi bunicul, unul la un capăt, şi altul la celălalt capăt, plus vreo douăzeci de perne de toate dimensiunile şi culorile. În patul acela a murit bunicul la 92 de ani. În patul acela a zăcut bunică-mea câţiva ani. De murit, a murit în alt pat, cu toate că ar fi preferat să moară şi ea tot acolo.
Copii fiind, eu şi verişoarele mele, ne tolăneam, ţopăiam şi ne zbenguiam în toate paturile din casă. Uneori dormeam câte două în pat, alteori câte trei. Eram mici şi aveam destul loc într-unul din paturile acelea mari. Cu toate că puteam dormi şi singure, dar era vacanţă şi vară şi aveam o grămadă de jocuri de jucat de nu ne mai săturam nici noaptea. Stăteam câte trei, patru în mijlocul patului şi jucam fazan, bunicul stă pe prispă, macao sau tabinet. Bunicul somnoros venea să ne stingă lumina şi să ne trimită la culcare. Şi întinse sub pătură încă mai povesteam şi ne chicoteam până târziu. Uneori adormeam cu lacrimi în ochi de râs de atâtea glume ce spuneam sau de plâns, de la nuiaua pe care o primeam fiecare peste picioare ca să ne potolim. Ştiau o grămadă de cântece şi de bancuri cu Bulă, verişoarele mele. Eram eu, Ana, Sanda şi Mara. Toate cam de aceeaşi vârstă. Eu eram cu puţin mai mare decât ele, dar ştiam mai puţine jocuri şi cântece. Nu aveam prieteni la bloc aşa cum aveau ele, de aceea eram absolut uimită că pot exista versuri precum „Coana Miţa Biciclista”, dar şi cântece mai triste precum
toamna când se scutură salcâmii
au plecat cazacii la război
şi-au lăsat buchete albe-n gară,
dragoste şi-ntoarcere-napoi


...cântec pe care l-am auzit de curând, în varianta sa originară, în filmul rusesc Zboară cocorii şi m-a uimit şi întristat ca şi atunci când eram copil şi-l cânta Sanda, în timp ce ne dădeam în leagăn – şi acela un fel de pat în care mai şi aţipeam uneori.
Şi pentru că niciodată în casa unui om gospodar, iar bunicul era un astfel de om, nu prisoseşte nimic, în magazia de cereale, în timp ce mă jucam de-a v-aţi ascunselea printre saci cu făină şi mălai, am mai descoperit un pat proptit de perete, în picioare, ca să ocupe mai puţin loc, dar şi ca să nu-şi facă şoarecii cuib în el. Părea un tobogan tapiţat. Şi era gata, gata să-l folosesc ca atare, dacă nu ar fi ţipat bunică-mea la mine şi nu mi-ar fi explicat că acela era „un pat de dat de pomană, după moartea mea sau a lui bunică-tu”. Oricum era prea abrupt ca să fie tobogan.

Aşa era bunică-mea – toată copilăria mea s-a pregătit de moarte. Şi-a comandat până şi coşciuge pentru ea şi bunicul. Era prin anii '80 şi nu apăruse moda occidentală a sicrielor lăcuite, cu mânere şi cu un crucifix pe capac, ci o căruţă a oprit la poartă şi a descărcat în bătătură două cutii simple, cu capace trapezoidale, din lemn alb, cam grosolan lucrate. Când să ridice capacul unuia dintre coşciuge, bunicul a descoperit... Dar nu am să scriu despre asta acum. E întâmplare amuzantă despre care voi scrie cu altă ocazie împreună cu alte câteva cel puţin la fel de haioase pe acelaşi subiect.

va urma