duminică, 28 august 2011

Pisicul
























Delicat Efendi Gălbenuş Mişu Pisu-Pisi Oskar Bre Nastratin Întâiul

luni, 1 august 2011

Grădina


Vine un moment în viaţa unui om, poate pe la 30 şi ceva de ani, poate mai târziu, când stând pe întuneric, în fotoliul din sufragerie, ca un urangutan în mijlocul unei păduri tropicale din Sumatra, îşi zice „şi acum ce?”.
Ai casă, ai credite, ai serviciu bun, ai un trecut cât de cât, un viitor conturat statistic - aici nu insist - ai călătorit, e drept că ai cam ratat la capitolul familie, căci altfel ai fi spus că ai şi copii. Bine, copiii nu sunt obligatorii sau poate sunt. Dar e cam dureros să te gândeşti la asta aşa că să trecem la ceva concret.
Emilia are 34 de ani, a lucrat de 10 ani pe ici, pe colo până a găsit job-ul la bancă unde câştigă bine, are casa ei luată în rate. E drept că mai are 15 ani de plătit la ea, dar acum trec. Timpul trece repede şi asta o înspăimântă cel mai tare. E divorţată sau, mă rog, a avut o relaţie de 4 ani cu unul, nici nu merită amintit, care într-o zi a venit şi mai pe departe, mai drept în faţă i-a zis că hai să ne despărţim o vreme. Ea: ai pe cineva. Da. Pe cine? O fată de liceu. O minoră? De când asta? De vreo două luni. Şi apoi totul s-a desfăşurat pe repede înainte: el şi-a strâns lucrurile, ce nu a apucat să ia, ea le-a aruncat la ghenă. Nu a vrut să păstreze nimic de la el. Nici măcar micile cadouri. Nici nu-i prea făcea cadouri, acum a realizat. Poate că nici nu i-a păsat de la început de ea. Păstrase nişte ambalaje. Nişte cutii. Nicio bijuterie. Nicio floare uscată. Asta-i bine că nu s-ar fi apucat să scuture şi cărţile. Nu-i cumpăra flori nici de ziua ei, cică avea alergie. De aceea în casă nu aveau ghivece sau vaze. Şi cu toate astea la flori uscate se gândise cu furie şi cu nostalgie pentru că în copilărie descoperise prin cărţile din bibliotecă nişte garoafe presate. Erau florile pe care i le dăruise tata mamei în tinereţea lor. Pentru ea asta era tandreţe. Dar timpurile se mai schimbă, nu?
 Într-o săptămână a văruit. Şi-a luat altă uşă la intrare. Mai că nu a schimbat şi mobila. După un parazit trebuie să dezinfectezi, şi-a zis. Iar apoi trebuie să pleci ca să laşi casa să se odihnească şi să te odihneşti şi tu, să uiţi, să plângi fără să te vadă nimeni. O vreme, până când se mai aşează amintirile şi gândurile. Dar nu prea mult totuşi pentru că serviciul nu te aşteaptă. În limita concediului de odihnă, hai şi puţin medical sau fără plată, trebuie să-ţi revii repede şi să continui mai departe. Este nevoie de femei puternice!
Era octombrie. A plecat la Roma. Ştia italiana. Nu s-ar fi simţit pierdută cu totul. În plus cine nu ştie că italienii sunt frumoşi. Dar frumoşii aceia nu au făcut-o să-şi schimbe proaspetele păreri despre bărbaţi. Şi-a zis că n-o să mai aibă de-a face cu bărbaţii cel puţin o vreme. După două săptămâni se întorsese deja acasă. Văzuse toate obiectivele din mini-ghidul turistic. Se pierduse pe străduţe. Rătăcise pe bulevarde. Mâncase îngheţată până a durut-o în gât. Colosseumul, Panteonul, Columna lui Traian, Arcul lui Constantin, Bocca della Verità. Şi zeci de Palazzo, şi de Villa, şi de Piazza, şi de Fontana, şi bineînţeles Vaticanul şi coada cosmopolită de la Capela Sixtină. Toate au făcut-o să nu se mai gândească la ceapa aia degerată, la facocerul ăla spinos, la gândacul ăla de bucătărie, la...
Era, la urma urmei, o femeie liberă, tânără, plină de viaţă şi se putea descurca foarte bine şi singură. Ce se schimbase în viaţa ei? Tot ea făcea piaţa, tot ea gătea, tot ea spăla, tot ea călca, tot ea plătea facturile, tot ea verifica noaptea dacă a încuiat uşa... Dar de data asta numai pentru ea.
La serviciu, după o vreme cine a putut, a observat că Emilia era cam aspră cu colegii şi, mai grav, cu clienţii bărbaţi. Diana Bădescu, şefa, a chemat-o în sala de meeting şi luând-o cu binişorul, dar şi cu câteva reguli de comunicare, a încercat să-i schimbe comportamentul într-unul profi şi disciplinat. Zâmbete, politeţuri, amabilităţi! Să lăsăm la uşă viaţa noastră particulară. Clientul nostru... Şi tot tacâmul capitalist îmbrăcat în şerveţelul apretat al umanităţii învăţate din cărţile de management. Emiliei i-a trebuit o noapte întreagă de reflecţii, de despicat firul în patru, de mestecat în gol şi de dialoguri imaginare ca să poată să-şi revină după conversaţia cu şefa. Se simţea ameninţată. Îi era teamă de concediere. Cum se va descurca cu rata? Dar dimineaţă îşi dădu seama că dracu¢ nu era aşa de negru şi că de fapt tot ceea ce trebuia să facă era să nu se mai arate aşa de acră cu clienţii, să mai zâmbească şi ea puţin şi să aibă răbdare.
Şi azi aşa şi mâine tot aşa, şi week-end-urile la cinema, la mall după haine noi, la teatru cu colegii când cineva cumpăra un rând întreg ca să meargă cu toţii, în turmă, un fel de team building necesar de unde nu putea să se eschiveze oricât ar fi vrut.
Şi a venit primăvara. Şi-a dat seama că trecuse iarna fără să aibă pe nimeni lângă ea ca s-o încălzească, dar parcă nu a fost chiar o iarnă aspră. Într-o sâmbătă îşi vizită părinţii la ţară, nu departe de capitală, la vreo 50 de kilometri. Nu se mai văzuseră de la ziua ei, din februarie. Îi vizita din ce în ce mai rar. După ce termina cu zâmbetele obligatorii şi cu conturile clienţilor, nu mai avea chef nici de prieteni, nici de rude. O mai suna pe mama, seara, ca să-i mai povestească una, alta. În rest, stătea pe întuneric în sufragerie şi rememora. Ce a vrut ea de la viaţă? Ce vrea acum? Îşi făcea o listă cu realizări. Şi Roma se afla pe lista aia. Era mândră că după o coadă destul de descurajatoare a intrat să vadă, chiar şi pentru câteva minute, pictura lui Michelangelo. Cât de mult i-a plăcut în copilărie filmul Agonie şi extaz! Cu lista de nerealizări era ceva mai greu. Să-l pună pe el în capul listei? Oare este bărbatul cea mai importantă realizare a unei femei? Sau copiii? Ori poate cariera? Sau măcar florile presate? Erau întrebări care rămâneau mereu fără răspunsuri. Probabil că îi era teamă să şi-le dea.
Era martie. Maxi-taxi-ul a oprit în staţie. Pe stradă nu trecea nimeni. De fiecare dată când se ducea acolo avea o stare de nelinişte. Casa aceea fusese a bunicilor. După ce a murit bunica, în urmă cu câţiva ani, părinţii ei au decis să se mute acolo. Au renovat-o, au desţelenit pământul din grădină, au tuns pomii. Când se întorcea acolo parcă revenea în copilărie. Strada, casa, grădina aveau aerul acela de vacanţă, de libertate deplină şi de siguranţă. Şi dacă era aşa, de ce nu venea mai des? Poate că ar trebui să vin mai des, îşi zise.
Era soare şi cer albastru şi pomii înmuguriţi. Tata trebăluia prin grădină. Cât de mult îmbătrânise în ultima vreme! Şi mama gătea. Şi totul în jur părea învăluit în melancolie pentru că toate acelea se petreceau în timpul vieţii lor de oameni singuri, dar păreau cu toate astea atemporale. Parcă se petreceau de când lumea, iar respiraţia lor era respiraţia bunicilor şi a străbunicilor, a tuturor oamenilor de până atunci care au trăit în locul acela şi despre care ştia puţine poveşti şi tocmai pentru că erau puţine îi stârnea tristeţe. Erau câteva istorisiri care s-au păstrat din gură în gură. Ce zi oare din viaţa mea va fi povestită mai departe de cineva, se întrebă Emilia în timp ce-l privea pe tata săpând ca să pună cartofi. Îşi aminti cum bunica îi spuse că bunicul se ducea la piaţă să vândă legume. Şi-l imagina cum se apleacă să arunce cartoful încreţit în groapa pe care o săpase. Şi tata a spus: ia găleata aia şi vino după mine! Şi până la prânz au pus împreună cartofi. Iar în jur era linişte. El săpa uşor cocoşat. Îl vedea cum oboseşte, dar nu se lăsa. Hai să ne oprim, îi spuse, ai obosit. Nu zicea nimic. Săpa mai departe. Şi toată imaginea asta cu plantatul cartofilor, în care intrase aproape fără să vrea, o făcu să se gândească la o pictură despre care citise, dar pe care nu o văzuse niciodată. Van Gogh? Citise în liceu o carte despre viaţa lui. Şi cultivatorii de cartofi putea fi o pictură de Van Gogh. Ştii tată, aşa cum stăm noi aici şi plantăm cartofi putem fi o pictură de Van Gogh. Apoi se gândi că bunicii ei au fost ţărani, că au săpat şi plantat an de an tot felul de legume şi de flori în pământul acela, dar nu au ştiut niciodată de Van Gogh şi nici măcar de Michelangelo.
A doua zi o dureau muşchii spatelui şi braţele. Făcuse febră musculară, dar se simţea mândră de durerea aceea. Îl ajutase pe tata şi făcuse ceea ce strămoşii ei făcuseră toată viaţa lor. Şi din acea zi se decise: se va apuca de grădinărit. Mai întâi îl va mai ajuta pe tata ca să poată să-o înveţe cum să sape, cum să semene, cum şi când să planteze răsaduri şi toate cele. Apoi îl va ruga să-i dea şi ei o bucată de grădină şi-şi va planta ce va dori ea acolo. Poate chiar nişte garoafe. Încă de luni se duse prin librării şi anticariate să caute cărţi de grădinărit. Cumpără câteva în limba engleză şi un album de Van Gogh. Şi printre autoportrete,  peisaje şi flori, da, a găsit şi Cultivatorii de cartofi.