Totul se poate distruge. Numai să ai o motivaţie să o faci. Sau să ai inimă să o faci. Adică curaj. Sau poate nu te duce inima să o faci. Adică eşti slab. Nu neapărat bun. Atentate. Incendieri. Demolări. Bombardamente. Trădări. Despărţiri. Înşelătorii. Violuri. Crime. În câte moduri nu se poate distruge ceva. De la oraşe, la oameni. De la vieţi, la iubiri. De la opere de artă, la simple obiecte. Uneori, în jurul a orice se mai găseşte cineva să mai spună o poveste. Poate astfel să mai scape ceva. Dar nu întotdeauna adevărul. Şi în niciun caz realitatea.
Ce diferenţă mai e între edilul care semnează pentru demolarea unei case de patrimoniu şi un terorist care amorsează o bombă într-un cartier rezidenţial? Poate credeţi că diferenţa o fac victimele. În primul caz, lipsa victimelor este o aparenţă.
Ne-am dus săptămâna trecută de două ori în zona Buzeşti – Berzei. Am fost să fotografiem ce ne oferea strada la acel moment. O zonă deja transformată în maidan: fostul Cinema Feroviarul, fostul Hotel Marna şi astea-s cele mai celebre clădiri de pe partea aceea care au fost transformate în praf. Un pic mai încolo, dacii-papuc erau încărcate cu fiare: grilaje, tot felul de obiecte menajere de care cineva (a se citi la plural) nu a avut încotro şi a trebuit să se dispenseze, găleţi, sârme, table... Forfotă. Zarvă. Grabă. Un război mocnit între cine strânge (acaparează) mai mult. Aparatele de fotografiat i-a învrăjbit şi mai tare. Au început să ţipe, să ne suduie. Ne-am îndepărtat.
Ceva mai înainte o familie făcea ultimele pregătiri. Ca pentru o operaţie grea. Ne-au primit în curte, ne-au explicat cum e cu casa, de unde o au, cine a mai locuit în ea, cum a fost construită, cum au primit vestea, cum au salvat uşile şi scara brâncovenească, cum mai e puţin şi gata... Femeia plângea. Bărbatul şi fiul strângeau ce mai era de strâns. Tensiune. Spaimă. Neputinţă. După două zile, când ne-am întors acolo, casa fusese dărâmată. În curtea în care intrasem, acum erau două mormane de cărămidă, de praf, de scânduri şi de aşchii.
Oamenii trec indiferenţi pe stradă. Sunt puţini pietoni. Probabil au învăţat că e mai bine pentru un timp să ocolească zona. Dar automobilele trec încontinuu, mai să lovească pe bezmeticii care se ocupă de mutări. Demolarea unei case nu e un spectacol la fel de incitant precum decapitarea unui acuzat în piaţa mare. Chiar dacă imobilul se află tocmai în piaţa mare. Poate pentru că nu curge sânge? Dar oare praful cărămiziu care ţi se aşterne pe încălţări, nu e un fel de sânge al casei? Iar oamenii aceia care au locuit în ea şi care au fost obligaţi să se mute, nu sunt nişte victime ale unei agresiuni căreia nu au avut mijloacele necesare pentru a-i face faţă? Ei nu au avut cu ce se apăra.
E adevărat că pe lângă casele şi cele câteva imobile frumoase care vor cădea secerate, sunt multe, foarte multe magherniţe, colibe, coteţe în care se adăposteau tot felul de persoane cu trecut incert, cu viitor neprevăzut. Mizerie. Gunoaie. Delabrare. Dar am impresia că, precum la război, frumosul se numără printre victimele colaterale. Nu există soluţii inteligente pentru a salva casele de patrimoniu aşa încât vor fi o apă şi-un pământ împreună cu cocioabele vecine.
În loc se pare că se va construi un mare bulevard. Nu ştiu de ce i se va zice Uranus. Uranus a fost celebrul cartier demolat de Ceauşescu pentru a pune în loc Casa Poporului. Nume încărcat cu nostalgii, cu dureri, cu pierderi şi de ce nu, cu ghinion. Uranus sună bine probabil şi duce cu gândul la măreţie şi la începuturi. Dar să nu uităm, în mitologie, Uranus, tatăl Titanilor, Ciclopilor, Eriniilor, este castrat de Cronos. Numele celelalte, încărcate de semnificaţii autohtone posibil că vor dispărea: Calea Buzeşti, Calea Griviţei, zona Berzei... Sau poate că timpul sau oamenii îl vor mai emasculat o dată pe Uranus păstrând în memorie şi în conversaţiile lor tot vechile denumiri inducând în eroare străinii care una văd pe plăcuţele de stradă şi alta sunt îndrumaţi de trecători.