emigrare

ţara mea de week-end, ţara mea de Sărbători
m-ai făcut să aştept şi am plecat
n-am mai vrut să mă las sacrificat
ţară în trei culori, braţe cu speranţe confuze
păstrează-mi câteva sarmale până când mă întorc

...şi un sincer La mulţi ani!

Bucureştiul sub ninsoare şi „în prag de sărbătoare” este şi mai suprarealist ca de obicei. Mijloacele de transport în comun sunt pline de personaje care cară mereu câte ceva. Un muncitor are în geanta desfăcută o bucată de slănină şi câteva portocale. Un homeless şi-a depozitat, în mijlocul autobuzului, întreaga avere constând într-un teanc de-o duzină de boccele pline cu cârpe jegoase şi puturoase. Mamele cară copii care li se agită în braţe. Altcineva trage de un brad. Fiecare se loveşte de fiecare, dar nimeni nu pare deranjat. Şi în toată frenezia asta a transportului obiectelor de colo, colo, ţigănuşi urcă şi coboară din staţie în staţie, din tramvai în tramvai, cântând obsesiv „deschide uşa creştine” şi, fără excepţie, din Militari în Colentina, de la Gara de Nord în Berceni, toţi pronunţă „bosoioc” de parcă ar fi învăţat toţi acest hit colindăreţ, aflat pe locul întâi în top de vreo trei ani deja, de la un acelaşi maestru. Şi ca spectacolul să fie complet, mai sunt unii care ţin în braţe câte un miel adormit şi îndeamnă pe oricine le iese în cale „să pună mâna pe Vasilică”.

Apoi sunt zecile de câini care umblă în haită, dar şi vreun căţel răzleţ care te poate însoţi până acasă la o adică. Câini în parcuri, câini pe străzi, câini chiar şi la Centrul Antirabic. Câini tolăniţi pe gurile de canal. Câini care umblă cu tramvaiul. Câini care traversează pe zebră şi pe verde. Câini surâzători şi câini mânioşi.

Şi mai sunt şi tarabele care vând nimicuri pentru brad: clopoţei, şoricei, îngerei, Moşi Crăciuni cu ochi migdalaţi, coroniţe, fundiţe, globuleţe, tot ce vrei şi ce nu vrei la „preţuri de criză”.

Dar mai sunt şi bulevardele acoperite de zloată, o felşcăială rece în care te poţi scufunda până la glezne dacă nu eşti atent pe unde mergi. Un cocteil cu gheaţă, noroi şi nisip, sare din abundenţă.

Iar înainte de Anul nou, toate străzile dintre blocuri sunt bântuite, de dimineaţă până noaptea, de toboşari şi fluierari, care mai de care mai gălăgioşi şi mai răscolitori de nervi.

Ah! Oare ce vrea să spună de fapt RATB-ul prin urarea „...şi un sincer La mulţi ani!”?

Sanda Weigl

Tricodava

Da, odată şi odată tot trebuia să vină şi întrebarea asta după ce zi de zi, de zeci de ori pe zi, o voce înregistrată pronunţă plat, dar feminin: urmează staţia Tricodava.

-             Ce înseamnă Tricodava?

-             Nu ştiu... ceva de demult...

M-am întors să privesc dialogul în faţă. Întrebarea venise de la o adolescentă. Răspunsul l-a dat tatăl ei. Imediat după asta am coborât din autobuz. Poate că bărbatul a continuat cu explicaţiile după ce a ezitat puţin pentru a-şi aminti.

Am mai scris despre Tricodava imediat ce a fost dărmată. Acum, în locul clădirii, e un maidan în aşteptare. Cei veniţi în zonă de curând iau denumirile aşa cum sunt, fără să le caute înţelesuri. M-am bucurat când fata aceea a susurat întrebarea atât de firească. Credeam că odată cu dărâmarea fabricii, se va redenumi şi staţia. Acest cuvânt, tipic pentru toponimia naţionalist-proletară, este destul de ridicol dacă stai să-l iei la descompus. Trico- vine, evident, de la tricotaje. Dava este sufixul geto-dac care indica un centru tribal, o aşezare importantă sau o cetate. Din această „cetate a tricotării”, în care se adunau cu noaptea-n cap sute de oameni veniţi la lucru, nu a mai rămas decât numele. Rasă de pe faţa pământului pentru a face loc unei ere noi, Tricodava ne mai obligă totuşi să facem referire la ea ori de câte ori trebuie să dăm un reper pentru cei care vor să ne viziteze. Încet, încet se va stinge şi numele. Semnificaţia lui, după cum am văzut, dispare şi ea. Până la urmă, despre oric(in)e se ajunge să se răspundă: a fost c(in)eva, demult. 

Désir

Il est composé de six panneaux thématiques: les chablis, la géologie, la zone humide, le Bourgmestre, la boulaie, et les moulins.

Mais vous savez, désir et dor, ce n'est pas la même chose !

Uşor cu artefactu' pe scări

Dacă cineva ar bate într-o zi la uşa voastră şi v-ar spune: deschideţi, am adus un artefact, cum aţi reacţiona?
V-aţi duce repede la laptop să căutaţi pe google cuvântul sau întreaga sintagmă?
Aţi face pe cunoscătorul şi aţi deschide uşa cu prudenţă totuşi pentru ca să nu vă expuneţi unui risc de explozie sau împuşcare?
Aţi deschide uşa cu mişcări domoale pentru a nu lovi şi deteriora obiectul, ba v-aţi pune şi mănuşi medicale şi mască chirurgicală în trei straturi la gură pentru că aşa cer normele de conservare?
Sau poate aţi considera că persoana din spatele uşii, poate chiar un prieten, a luat-o razna aşa încât vă ţineţi respiraţia şi nu deschideţi, prefăcându-vă că nu sunteţi acasă ori, mai rău, chemaţi poliţia pentru că s-ar putea să fiţi martorul unui furt?


Deunăzi, hoinărind prin cămările reci din subsolurile muzeului, cămări care adăpostesc birouri, birouri la care lucrează colegi de-ai mei cu meserii extrem de diferite unele de altele, căutam o umbrelă pierdută de un vizitator când cineva îl întreabă pe administrator: nu ştiţi de ce e închis biroul cutare? Am adus un artefact şi voiam să-l las acolo. Omul a bâiguit ceva, dar a fost salvat de acel cutare despre biroul căruia era vorba în întrebare, care venea repejor din spate neştiind ce-l aşteaptă.
După un timp un bărbat cobora cu grija pe scările din subsol ducând în braţe un radio vechi din acela ca o cutie de lemn lăcuit şi mare cât o mobilă.