gastro cultura

Când nu om nu are ce face – aşa ca mine – se pregăteşte cu noaptea în cap pentru noaptea următoare care, crede el, e Noaptea Institutelor Culturale. Abia spre după-amiază, când să plece din casă, realizează că s-a înşelat. Dezamăgire: Noaptea Institutelor Culturale trecuse de o zi.

Îmi propusesem să merg la vernisajul unei expoziţii la institutul maghiar şi la „o noapte gurmandă minunată” la IFB. N-a fost să fie şi nici la tv nu cred că s-a difuzat ceva despre eveniment dat fiind că moartea lui Michael Jackson şi incendiul de la Armenească au ocupat tot timpul de ştiri.

Studiind cu atenţie meniul tuturor institutelor culturale, am constatat, fără surprindere, că mai toate îmbie vizitatorul cu tot felul de bunătăţi muzicale, cinematografice, artistice şi mai ales gastronomice. De ceva vreme – m-aş arunca să spun că de un an sau doi – iniţiatorii de evenimente culturale au realizat că „degustările” sunt o momeală bună pentru cei care nu se prea lasă scoşi din casă pentru a vizita un muzeu, un institut cultural sau o galerie de artă. Dacă nu-ţi place cultura, măcar îţi poţi băga nasul în bucătăria altor popoare. Aşa încât, în acest an, la N.I.C. puteai degusta ciocolată belgiană la cehi, te puteai târgui pentru un gulaş cald la unguri sau pentru brânză şi vin la francezi.

Eu am ratat, dar mă duceam mai ales pentru a-mi verifica teoriile despre gastro cultură adică despre tendinţa actuală în a îmbina utilul cu plăcutul, aducând „mâncarea tradiţională” (românească, franţuzească etc.) într-un spaţiu „neconvenţional” adică la muzeu, la institutul cultural x, în curând şi în librării. De ce poezia să se mute în stradă, iar magiunul să nu poată veni la bibliotecă? Marketingul poate rupe orice bariere, mai ceva ca artistul.

Faptul că se găseşte salam la muzeu şi Camembert la Institutul Francez a devenit foarte incitant pentru mulţi oameni. „O idee care a prins la public”, creându-se o cerere destul de mare în acest sens, mulţi urmărind cu sufletul la gură ştirile culturale, doar, doar, vor auzi că s-a mai pus de un târg cu kurtos kalaks la vreun muzeu sau de o noapte albă cu trufe la vreun centru cultural.

Se pare că un spaţiu cultural vinde bine pentru că garantează pentru autentic, „natural” şi original, celor care se tem de produse contrafăcute, de chimicale, de ambalaj, de supermarket. Mâncărurile bio promovate în astfel de medii sunt foarte scumpe, la ele ajungând mai mult persoanele din clasa de mijloc, cetăţenii de rând mulţumindu-se cu degustările şi cu ce se mai găseşte pe lângă: filme, concerte, expoziţii.

Mă întreb, sceptică fiind de felul meu, oare chiar mai sunt mâncăruri care să fi scăpat de E-uri, de pesticide sau de poluare? Şi cât de naiv trebuie să fii ca să crezi că un muzeu poate să aibă o credibilitate mai mare decât o agenţie pentru siguranţa alimentelor? Poate îndeajuns încât să te minţi că preţul ridicat este o dovadă în plus că nu te înşeli: da, domne, mâncăm ca la bunica acasă (expresia ca la mama acasă fiind prea recentă ca să garanteze lipsa conservanţilor). Cât despre muzeu, să-l viziteze studenţii şi cine-o mai avea timp. Poate mă încumet de Noaptea Muzeelor când o fi gratis şi numai dacă la poartă dau şi ei un fursec ceva.

O scânteie în "Scînteia"

Miercuri îmi apăru o povestioară în "Scînteia", suplimentul Jurnalului Naţional. Nu mi-am imaginat niciodată că voi ajunge pe aceeaşi pagină cu Agenda Elenei Ceauşescu. Dar iată că se dovedeşte încă o dată că încurcate sunt căile Domnului, pardon ale tovarăşului.

solstiţiu, la terasă

Dire Straits - Why Worry

la întoarcere

Seara, la întoarcere, creierul amorţit s-a oprit pe o bucată muzicală şi rage. Nu îmi mai amintesc nimic din momentul în care am ieşit pe poartă sau din momentul în care mi-am dat drumul din nou în lume, ca într-o piscină cu o formă bizară ca o mulţime Julia. Merg şi muzica fuzionează cu sângele, cu saliva, cu lichidul gastric, cu bila. Când nu mă gândesc la nimic şi nici măcar privirea nu mă mai ajută să-mi amintesc ceva, doar posibilităţile mele limitate de a reproduce melodii mă mai leagă cât de cât de realitate. Devin nu pick up stricat, alunecând pe aceeaşi trei note, la nesfârşit, înnebunitor. Dar nu e nebunie. Încerc să-mi revin. Pe o muzică interioară, falsă, enervantă, stupidă, încerc încet, încet să îmi revin. Privirea îmi rămâne fixată pe o un obiect, pe inelul vreunei cucoane, de exemplu, sau se sprijină pe geamul zoios al tramvaiului sau pur şi simplu se ţine de bara portocalie întărind forţa mâinii. Şi muzica se zbate în laringe şi se ridică în palatin, pătrunde în cutia craniană şi de acolo în urechi şi asta de multe ori, de foarte multe ori. Iar tramvaiul pleacă, se opreşte, porneşte din nou, frânează, aşteaptă, se târăşte, prinde viteză, se opreşte, pleacă... de nu ştiu câte ori. Nu am stat niciodată să număr, nici măcar din curiozitate, nu am o curiozitate statistică, de aceea întrebarea „câte staţii mai sunt?” mă sperie ca o probă de examen la care nu m-am pregătit. Nimeni nu mă aude. Tăcerea mea ascunde răgetul meu. Şi poate că aşa se întâmplă cu toţi cei din tramvai, chiar şi cu posesoarea inelului pe care mi-am odihnit privirea fără nicio dorinţă, nevoie sau invidie, ci doar din oboseala unei zile de delir. Pe măsură ce simt că mă apropii de casă şi că trebuie să cobor, încep să mă aud cântând şi să văd. Văd femeia, nu numai inelul, văd oamenii atât de diferiţi, cu plasele venind de la piaţă. Încă o staţie, ultima oprire. Aud zornăitul roţilor din mecanismul tramvaiului. Melodia s-a oprit. Cobor. Îmi recunosc vecinii, îi salut, vorbesc. Bat. Mi se deschide o uşă. Intru.

Ce duminică frumoasă a fost duminică!

Nu voi sta niciodată dreaptă şi zâmbitoare într-o poză: în spatele meu pietre, deşert, două piramide, o umbră şi un cer senin. Dar nu e de vină distanţa. Nu voi sta nici aici, în Bucureşti, dreaptă şi zâmbitoare, cu biserica Kretzulescu în fundal. Car cu mine un aparat de fotografiat pentru a surprinde momentele plăcute ale excursiilor mele zilnice prin oraş. Pe mine nu mă pot surprinde.
La sfârşit de săptămână străzile principale se mai golesc, iar pe străduţe nici ţipenie. Sâmbătă la prânz câţiva turişti se pierduseră pe podeţele şi prin praful fin de pe Lipscani. Niciun unghi nu era bun pentru o fotografie de grup. Duminică la prânz fundalul câtorva poze era fântâna de la Universitate. Eu aş fi fotografiat porumbeii care dormeau cu aripile întinse la soare sau ghemuiţi la umbră. Nu se sinchiseau nici de turişti, nici de bărbatul florăresei de pe colţ care spăla bine vasele pentru flori de păreau ca noi.

Cişmigiul este cel mai animat loc al oraşului duminica după-amiaza. Dacă te decizi să te plimbi prin parc cu siguranţă te vei întâlni cu oameni pe care nu i-ai mai văzut de ani de zile. Pe unii nici nu-i mai cunoşti, te recunosc ei. Te opresc, te iscodesc, îi întrebi şi tu din politeţe sau din curiozitate.
Toată lumea e acolo: clasicii îndrăgostiţi îmbrăţişaţi sau citind sau povestind; bunici cu nepoţei; un acordeonist cântând Barca pe valuri; cupluri cu copil-mic-în-cărucior; grupuri de câte n prieteni; fetiţe jucând badminton; diverşi cetăţeni plimbând căţei, ba şi o pisică, în lesă; femeie făcându-şi manichiura şi pedichiura pe o bancă; ţigănuşi cu labe de scafandru; tineri emo, manelişti, rockeri, hipsteri, urbani; Poetul cu soţia; plimbăreţi în sandale, în papuci, pe role, pe bicicletă, în căruţ sau în barcă; hidrobiciclete supraîncărcate; raţe şi lebede; mormoloci.

Street Delivery un alt loc în care uichendul ăsta ai fi putut întâlni pe toată lumea. Îmi place ideea de a te aşeza cu fundul pe asfalt şi a vinde câte ceva sau de a înghiţi buline culturale sau subculturale, toate de-a valma, dar aş fi preferat să se spele asfaltul înainte, nu de alta dar strada Arthur Verona este una dintre cele mai apreciate retirade ale animalelor de companie din zona Grădinii Icoanei.

Nord la Institutul Francez.

grafomanii automate

Cât de ridicolă sunt când scriu! Şi cât scriu de mult! Nu mai am nimic de tăcut, nimic de lăsat nenotat. Mă interesează gestul la fel de mult ca ideea, uneori mai mult. Scriuuuuu, cu mulţi u, cu mulţi ţ, cu a-uri nearticulate şi ftizice, cu lalala şi lololo. Scriu şi scriu despre faptul că scriu, ce plictis! Scriu cu rigla, scriu cu compasul. Scriu cu tastatura laptopului adunând una câte una literele ca pe nişte mărgele pregătite pentru brodat. Scriu din moarte, cu faţa tumefiată, cu falangele răşchirate, cu orbitele înţepenite ca ale păpuşilor de porţelan. Scriu pierzându-mi gândurile printre maximele şi sentinţele câtorva înţelepţi. Scriu urzind, scriu uzând, scriu urând. Scriu găsind în asta gestul scăpării, dar şi degetul ameninţării şi limba de moarte. Scriu lăsând la o parte şi scriu adăugând. Scriu pentru a umple albul pur, albul singurătăţii, albul tăcerii cu semnele negre ale timpului, ale trădării, ale vinovăţiei. Scriu chiar dacă asta nu îmi va aduce iubire sau stimă de sine sau admiraţie sau consolare sau explicaţii. Oh, vai, ce bine, aşa, un pic mai sus, un pic mai jos! Scriu din lene, din sărăcie, din neputinţă. Scriu pentru că nu pot să scriu. Scriu pentru că vreau să fiu mai aproape de ceea ce rămâne mereu la o distanţă decentă. Scriu din indecenţă. Scriu din curiozitate. Scriu din mândrie. Scriu din mânie. Scriu sperând în lectură. Scriu pentru a-mi bate joc. Scriu pentru că aş fi vrut să nu mai sper. Scriu într-adevăr. Scriu ştiind că nu pot merge până la capăt, dar scriu fără întoarcere. Scriu efemer, pentru acum, pentru până acum, până măcar până aici. Scriu sforţându-mă să nu mai scriu. Scriu făcându-mi curaj să aştept în staţie să vină tramvaiul. Scriu pentru îndrăzneala cu care mă ţin de barele de fier din tramvai. Scriu pentru echilibrul unei călătorii zilnice spre muzeu. Scriu pentru a mă explica. Scriu pentru că nu pot întrece măsura. Scriu pentru ordinea lucrurilor. Scriu mâncând simboluri. Scriu cuvinte automate, virtuale, electrice, pixelate, pe un alb pur care nici măcar nu există în realitate. Scriu cu mulţi i, mai mulţi ca în copiii sau ca în propiii. Scriu pentru că măcar pot să scriu copiii şi propriii. Scriu, până la sfârşit. Scriu pentru că nu pot să scriu la nesfârşit. În sfârşit,

Summer in Siam

În 1990, când a apărut "Summer in Siam" şi când s-a dat la TVR, cântăreţul părea a avea o înfăţişare cel puţin la fel de ciudată ca a lui Michael Jackson. Bineînţeles că nu se compară, dar după ce ani de zile am fost obişnuiţi cu artişti tunşi, raşi şi frezaţi, Shane MacGowan cu dantura lui neîngrijită, bărbos, cifulit şi cu cercel într-o ureche, părea "un golan" caraghios prototip al decadenţei occidentale spre care ne îndreptam şi noi încet, incet. Mi-a plăcut foarte mult "Summer in Siam", dar după ce i-a trecut moda, nu am mai auzit cântecul ăsta nici măcar la radio. Se dă probabil foarte rar.
Din copilărie rămăsesem cu amintirea melodiei, nu şi a versurilor. O mai fredonam când şi când cu taririarara până ce într-o zi de vară am auzit-o la o terasă. Aşa m-am hotărât să merg pe fir. Am căutat mai întâi printre muzicienii care au cântat "Perfect Day". Parcă era unul din ei edentat şi buimac aşa cum mi-l aminteam eu pe cântăreţul din copilărie. Şi da, l-am găsit. Era Shane MacGowan şi nu apărea în videoclip atât cât ca să spună "It's such fun".
Nu ştiu dacă voi ajunge vreodată în Siam (Thailanda), dar mi-ar plăcea cel puţin să mă dau în leagăn pe melodia asta.

la nervi sau la melancolie

de-aş fi fost o efemeră machetă publicitară, aş fi valorat într-o zi de câteva ori mai mult decât face munca mea pe o lună de zile